„Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul”. Și așa a fost.
Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
(Geneza 1: 9; 1: 10).
Numele „Cretacicului” derivă din cuvântul latin „creta”, care se traduce prin „cretă”. Dar Cretacicul ca entitate, sau ca „lucru în sine”, sau ca factor desemnat de acel inofensiv obiect școlăresc nu are nimic de-a face cu procesul de învățământ, ci reprezintă o perioadă geologică unanim acceptată (deși limitele îi sunt stabilite în mod aberant, ca urmare a interpretării oferite de aceeași ineptă Coloană Geologică inventată nefericit de domnii Lyell și Hutton), pe parcursul căreia supercontinentul Pangeea s-a dezmembrat complet, dând naștere continentelor așa cum se înfățișează ele în timpul prezent.
(Totuși, între pozițiile lor actuale și cele pe care s-au situat în trecut cercetătorii afirmă că există diferențe considerate „majore”).
Astfel, pe fondul măririi Oceanului Atlantic, America de Nord s-a îndreptat
către vest, în vreme ce, concomitent, continentul Gondwana, desprins anterior din Pangeea, „s-a fracturat”, acordând ființă Antarcticii, Americii de Sud, Africii, Australiei și Peninsulei Arabice. În ceea ce privește India – care, împreună cu Madagascarul, rămăsese atașată plăcii africane încă de la debutul Cretacicului -, aceasta s-a separat de amintitul bloc la sfârșitul Berrasianului, cuprinzând, la finalul Cretacicului și începutul Paleocenului, sub influența erupțiilor vulcanice masive, și fenomenul care a condus la formarea Capcanelor Deccan (sau a unor cratere vulcanice de mari dimensiuni).
Tot în această perioadă, în care intensa activitate vulcanică a produs mari cantități de dioxid de carbon, facilitând creșterea temperaturilor, s-au constituit, ca ape cu hotare proprii, Oceanul Indian și Oceanul Atlantic de Sud. În schimb, la sfârșitul acestei epoci, atât marea Tethys, din nordul Africii, cât și mările largi și puțin adânci din Europa și din centrul Americii de Nord s-au retras aproape complet, configurând, în final, suprafețele de uscat existente până în ziua de azi, dar denumite impropriu, din necunoaștere, mulți ani mai târziu, Hiperboreea, Lemuria, sau Kumari Kandam (aceasta, coexistând o bună perioadă de timp cu toate celelalte „fragmente de uscat”, se întinde încă și în prezent pe actuala zonă a Oceanului Pacific și a Oceanului Indian, dar și pe o parte a Africii și a Europei contemporane), „Țara Mu” și Atlantida, toate fiind echivalentele continentelor recunoscute, sau, cu alte cuvinte, ale Europei, ale Asiei, ale Australiei, ale Americii de Nord, ale Americii de Sud, ale Antarctidei și ale Africii. Pozițional, de asemeni, toate se află unele lângă celelalte, despărțite doar pe alocuri, pe distanțe mai mari sau mai mici, de apele imensului „Ocean Mondial”.
(Didactic, împărțirea uscatului în continente se poate efectua în mai multe moduri, „blocurile geografice” rezultate din aceste operațiuni pretându-se la a se înfățișa, de asemeni, în grupuri de patru, sau cinci, sau șase, sau chiar șapte continente, în funcție de preferințele executantului, de interese sau de alte criterii).
Despre „Țara Mu” se susține că, inițial, ar fi fost un vast continent, situat în mijlocul Oceanului Pacific, dar dispărut între timp, în urma unei calamități, și din care astăzi nu ar mai fi rămas decât micile arhipelaguri numite Insulele Mărilor Sudului.
Nu este însă nimic demonstrat, după cum nici dovada existenței Atlantidei – uscatul atât de controversat, despre care un susținător al ideii de prezență în trecut a acestui fabulos pământ a afirmat: „Fiindcă nu ne mai putem îndoi astăzi că a existat realmente o Atlantidă”, iar un contestatar a pretins: „Nici până astăzi nu există nici măcar o singură dovadă care să confirme existența unor continente dispărute și în primul rând nici o mărturie de natură geologică”, deși insule scufundate s-au „înregistrat” frecvent, iar vestigii pe fundurile oceanelor și ale mărilor s-au găsit nenumărate – nu a fost făcută.
Pledoaria cea mai convingătoare în sprijinul existenței Atlantidei îi aparține însă, cu siguranță, lui Platon, care, explicând că a aflat „legenda Atlantidei” prin intermediul lui Solon – un legislator al Atenei, considerat unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei Antice, care și el, la rândul său, o știa de la un preot egiptean -, nu numai că i-a descris mărimea și poziția, revendicând că se găsea în Marea Atlantică, dincolo de Coloanele lui Hercule și precizând că era mai vastă decât „Libya și Asia la un loc”, dar i-a prezentat și organizarea, politică, militară și socială, acordându-i exact atâta credibilitate cât îi era necesară pentru a convinge că a fost reală.
În timp ce se desfășurau aceste prefaceri, care cutremurau și remodelau Pământul, jos, în subteran, au luat naștere – concomitent cu fragmentarea scoarței, cu mișcările de neoprit ale marilor plăci tectonice, cu înălțarea vertiginoasă a munților și cu împărțirea solului primordial în continente -, definitivând rețeaua de grote, peșterile așa-zis secundare – adică acele peșteri constituite după formarea rocilor care le adăpostesc.
Enorma deplasare a materialelor subpământene însă – cauzată de neîntreruptele și de profundele mișcări tectonice – a adus la ființă și alte
tipuri de peșteri, dintre care se pot aminti cele de tracțiune tectonică și cele de prăbușire.
Transformările cele mai spectaculoase însă au avut loc la suprafață, unde, îndată după alcătuirea celor șapte mari continente (dintre care însă, în zorii umanității, nu s-au cunoscut decât patru, și acelea doar parțial), și după formarea imenselor șiruri de versanți montani, au început a căpăta contur, la semnul Divinității, întortocheatele albii ale fluviilor, ale râurilor și ale pâraielor, toate udând suprafața Pământului plat.
În privința acestora – adică a apelor curgătoare -, reprezentanții științei oficiale afirmă că atât vadurile, cât și cursurile propriu-zise (care e posibil a se fi constituit – susțin ei – datorită reacțiilor chimice desfășurate în profunzimea scoarței), ar putea avea o proveniență magmatică sau vulcanică.
Nimeni însă nu a oferit explicații satisfăcătoare despre procesele prin care albiile viitoarelor cursuri au căpătat, efectiv, ființă, cercetătorii limitându-se, în general, la a prezuma că fluviile, râurile și pâraiele, împreună cu toate componentele lor, s-au născut printr-o acțiune complexă de eroziune – regresivă, laterală și în adâncime -, executată, la întâmplare, de apele țâșnite din subteran.
Explicația însă e atât deficitară, cât și depășită, deoarece fluviile, râurile și pâraiele Pământului plat, constituind rețeaua hidrografică a Terrei, au o importanță vitală, prin menținerea echilibrată a circuitului apei în păstrarea condițiilor care asigură existența vieții. De aceea lămurirea adevărată se află în altă parte, și anume în textele biblice, unde se afirmă clar că Dumnezeu a creat, din nimic, Pământul (II Macabei, 7; 28). Or, alcătuirea Pământului include, desigur, aducerea la realitate a tuturor „componentelor” sale.
Concret, atâtea albii de fluvii, de râuri și de pâraie, proiectate a căpăta contur în mai puțin de o zi, nu puteau fi executate decât printr-o acțiune în forță, controlată și imbatabilă, care, la o cercetare sumară, se dovedește a nu fi fost alta decât un șir lung de explozii, premeditate și înfăptuite, cu socotință, în condițiile și din „materialele” existente în acel moment. Iar cel mai indicat
pentru scopul propus a fost „elementul” numit metan.
Metanul – sau primul reprezentant din clasa alcalinilor, cea mai simplă hidrocarbură aciclică saturată și, totodată, cel mai simplu compus organic – este principalul component al gazelor naturale, fiind răspândit atât în subteran și sub nivelul fundului mării, cât și (însă în cantități mai mici) în atmosferă. Este un gaz incolor și inodor, solubil în solvenți organici și insolubil în apă, care, în prezența unor scântei, în amestec cu oxigenul – sau, pur și simplu, cu aerul – explodează instantaneu.
Dar, neîndoios, pentru a obține efectul scontat – adică pentru ca „șanțurile” create de lungul șir de explozii să dobândească aspect de albii funcționale – detonațiile primordiale s-au executat sub supraveghere (evident, de către Divinitate), lucrul acesta fiind posibil prin „valorificarea” limitei de inflamabilitate, sau a unui proces care se desfășoară așa:
Amestecurile gazelor sau vaporilor combustibili cu aerul pot deveni explozibile doar în anumite condiții. Iar limita de explozivitate a unui gaz sau a unor vapori combustibili în aer reprezintă concentrațiile limită ale acestora în amestec cu aerul, pentru care ele pot să se aprindă sau să producă o detonație, constituind, cu alte cuvinte, o atmosferă explozivă.
Pe de altă parte, cum limitele de explozivitate sunt dependente și de factori de mediu – de presiune și de temperatură, cu preponderență -, se subînțelege că, pentru a-și desăvârși Creația, Dumnezeu a utilizat respectivii factori de mediu construind, prin detonații în lanț, acele „canale” lungi prin ale căror cavități aveau să curgă, nu cu mult mai târziu, apele țâșnite (de asemeni ca rezultat al temperaturii și al presiunii) de sub scoarța terestră, cunoscute ca fluvii, ca râuri și ca pâraie.
Un fluviu, propriu-zis, este o apă curgătoare mare (atât ca debit cât și ca întindere), care se varsă într-o mare sau într-un ocean, la vărsare, din cauza interacțiunii dintre apa sărată a mării sau a oceanului cu apa dulce a fluviului, formându-se o deltă sau un estuar.
Râurile (și cu atât mai mult pâraiele) sunt mai mici decât fluviile, atât în
dimensiune cât și în debit și, de obicei, se varsă într-un fluviu, într-un alt râu sau într-un lac.
În afară de fluvii, de râuri și de pâraie – care, conform specialiștilor, provin din pânze freatice, ieșind la suprafața Pământului, la contactul a două straturi geologice diferite sau la contactul dintre două forme de microrelief, ori, pur și simplu, la piciorul unei pante, sub formă de izvor -, mai există o mulțime de alte ape (funiculare, gazoase, minerale, homeotermale etc.), dintre care o mare însemnătate o are apa freatică – sau apa din partea superioară a frangului capilar, ce nu ocupă toți porii solului, fără presiune, situată, pe o rocă întinsă, de tipul lutului, în primul strat de la suprafața Terrei -, care, evident, alimentează izvoarele în mod constant.
Recent, comunicând descoperirea, în adâncul Pământului, a unui rezervor enorm de apă, cu un volum de trei ori mai mare decât cantitatea însumată a tuturor mărilor și oceanelor aflate pe Terra, cercetătorii contemporani au remarcat și ei caracterul esențial al lichidului vital din subteran, precizând – referitor la „bazinul” găsit – că l-au detectat între stratul de rocă fierbinte dintre scoarță și miez – sau în „manta”, cum i se mai spune acelei zone -, la 700 de kilometri adâncime, adunat într-o rocă albastră numită „vingwoodită”. Rolul acelei uriașe îngrămădiri de ape acolo, în subteran – au adăugat -, e de a menține constant, la suprafață, nivelul mărilor și al oceanelor – care, cum s-a demonstrat mai târziu, a rămas neschimbat încă de după Potop.
De altfel, strânsa interdependență a efectelor exterioare cu cauzele din subteran îi era, în mod cert, familiară Divinității, deoarece și procesul de încălzire a Terrei, de pildă, cuprinde, principial, același mod de funcționare ca și al fluviilor, al râurilor și al pâraielor: fenomenele (controlate) responsabile cu apariția și degajarea căldurii se desfășoară în adâncul Pământului, în timp ce efectele (abstracție făcând, pentru acuratețea expunerii, de miez, de manta și de scoarță) se resimt pregnant la suprafață, sau pe întinderea Terrei.
Rezultată din reacțiile exoterme din subteran, care se produc constant,
topind rocile și generând volume impresionante de magmă, căldura Pământului, „înmagazinată” acolo unde se formează (adică în magmă sau în straturile de pietre topite), mai poartă și denumirea de „energie geotermică”. Iar savanții, care au studiat-o, au admis că la adâncimi foarte mari căldura este de ordinul miilor de grade Celsius, cantitatea ajunsă, într-un an, la suprafața Pământului echivalând cu o energie imensă, mult mai amplă decât energia electrică utilizată, în același interval de timp, la nivel mondial.
Sub raport cantitativ, acumularea cea mai mare de căldură se află sub scoarța terestră, în învelișul numit „manta”. Dar scoarța terestră – care are o grosime medie de aproximativ 35 de kilometri -, se constituie din mai multe plăci, fiind, deci, mai subțire în anumite zone (mai ales în regiunile de contact dintre plăci), unde magma se poate ridica mai aproape de suprafața Terrei, dobândind posibilitatea de a încălzi apa aflată între straturile de rocă.
De altfel, în adâncul Pământului, presiunea fiind extrem de mare, apa se găsește tot timpul în stare lichidă și la temperaturi înalte, căpătând aceste caracteristici îndeosebi în locurile unde se desfășoară activități vulcanice.
Pe de altă parte, o zonă a scoarței terestre în care „se scurge” (sau „urcă”) mai multă căldură din interiorul Pământului spre suprafață decât în alte regiuni poartă numele de „zonă geotermică”, dovedind, în primul rând, că în subteran se produce căldură, dar, mai ales, că această căldură urcă spre suprafață.
Mai exact, căldura „fabricată” în interiorul Terrei, de reacțiile exoterme – sau energia cinetică a particulelor materiale aflate în roci, care sunt vibratorii – suferă un proces de transfer, realizat cu ajutorul temperaturii, al mișcării căldurii, al energiei termice și al radiației infraroșii.
Apoi, precum se știe, în orice substanță, lichidă sau gazoasă, atomii și moleculele se află într-o mișcare perpetuă, vibrând continuu. În materialele solide însă atomii nu se pot mișca, fiind prinși în structura matriceală specifică fiecărui tip de solid, dar de asemeni vibrând. Pe de altă parte, când electronii cu energie superioară de pe un nivel atomic superior cad pe un
nivel de energie inferior, obiectele emit radiații electromagnetice, ale căror vehicule sunt fotonii.
Pierderea de energie, deci, se realizează prin emisie de fotoni. În schimb, când atomii absorb energie, electronii încep să se miște mai repede și, uneori, se ridică pe niveluri superioare. Or, cum toate obiectele emană ori absorb radiații, dacă emisia de energie este mai mare decât absorbția de energie, temperatura obiectului scade, iar dacă emisia este inferioară absorbției, temperatura obiectului crește.
Temperatura – cum iarăși se știe – este cantitatea de energie termică a unui material, sau măsura energiei cinetice medii a acestuia rezultate din mișcarea atomilor și a moleculelor alcătuitoare.
Radiația infraroșie reprezintă regiunea spectrului electromagnetic cu lungimi de undă între 0,7 și 300 unități de măsură, iar mișcarea căldurii – schimbul energiei interne (adică energia asociată mișcării particulelor) dintre sistemele implicate în transferul de căldură.
Căldura are tendința de a se muta dintr-un loc mai cald către unul mai rece (în atmosferă așa luând naștere vânturile), și cu cât este mai mare agitația termică – adică vibrația și mișcarea liniară a particulelor -, cu atât este mai ridicată temperatura. Iar transferul căldurii se face în trei feluri: prin radiație, prin convecție și prin conducție.
Transferul prin intermediul radiației electromagnetice are loc atunci când căldura se transmite de la un corp la altul fără ca respectivele corpuri să se atingă. În cazul acesta, cum toate materialele radiază energie termică în cantități determinate de căldura lor, energia termică este transportată de fotoni, sau de vehiculele radiației electromagnetice de orice frecvență. (Dacă însă temperaturile a două corpuri sunt identice, schimbul de căldură nu se va mai produce, instaurându-se o stare de echilibru termic).
Focul, de pildă, emite unde electromagnetice prin intermediul cărora oamenii se pot încălzi. (Focul – care, fiind format din mai multe substanțe diferite, nu este un element -, reprezintă oxidarea unui material combustibil, cu urmări cuantificate în căldură, lumină și diferiți produși de reacție, precum dioxidul
de carbon și apa. În mare parte, focul este un amestec de gaze fierbinți, iar flăcările sunt rezultatul unei reacții chimice, în principal între oxigenul din aer și un combustibil, generând, pe lângă alte produse, dioxid de carbon, abur, lumină și căldură.
Căldura și lumina emise de foc se datorează caracterului exotermic al reacției chimice declanșatoare de flăcări, explicându-se prin faptul că arderea eliberează mai multă energie decât este necesară pentru aprinderea sau susținerea acesteia. Flăcările, la rândul lor, pentru a apărea, au nevoie de combustibil, de oxigen și de energie).
Mișcarea naturală a căldurii se numește convecție, și acest tip de transfer se aplică gazelor sau fluidelor.
Iar transferul de căldură dintre două materiale care intră în contact unul cu celălalt – caz când energia cinetică moleculară a unui material (sau a unei zone dintr-un material) se transferă unui alt material (sau unor zone din acesta) cu energie cinetică mai mică, prin intermediul coliziunilor particulelor constituente -, se numește, simplu, conducție, fiind cel mai important tip de transfer pentru solide.
Cu alte cuvinte, căldura – adică acea energie produsă de vibrația atomilor – poate fi transferată doar prin intermediul materiei, iar prin conducție, cu mici excepții, doar de la un obiect mai cald la unul mai rece.
Or, în felul acesta, folosindu-se de caracteristicile căldurii rezultate din mișcarea particulelor, dar și de proprietatea că această căldură poate fi transferată particulelor din apropiere, Divinitatea a obținut un amplu proces termodinamic, cu legi imuabile, prin intermediul căruia să se încălzească atât Pământul, cât și atmosfera.
(Pe scurt, acest fenomen poate fi descris așa: Atunci când în cadrul unui sistem există un mod de schimbare energetică, asociată în general cu transformări de volum, de presiune, de energie internă – sau de temperatură -, sau orice fel de transfer de căldură, acel sistem este supus unui proces termodinamic).
Constituind, deci, în definitiv, un sistem, acest proces complex se supune legilor termodinamicii, dintre care cea dintâi se înfățișează în următorii termeni: Dacă i se adaugă căldură unui sistem, rezultatul e că ori energia
internă a acelui sistem se modifică, ori – în cazul în care cele două „lucruri” nu se combină -, se determină sistemul să funcționeze, angrenând, desigur, în realizarea acestor „fenomene” toată energia termică.
Practic, așadar, această lege afirmă că energia care intră într-un sistem nu se poate pierde pe parcurs, fiind utilizată ori pentru a se schimba energia internă a sistemului, ori pentru a efectua o „muncă”. De aceea mulți savanți o consideră ca fundament al conceptului de conservare a energiei.
Pe de altă parte, a doua lege a termodinamicii prevede: De fiecare dată când într-un sistem închis, oricare ar fi acesta, un sistem trece printr-un proces termodinamic, respectivul sistem închis nu se poate întoarce complet la exact aceeași stare în care se afla înainte.
Sistemele închise sunt sistemele termodinamice – adică acele sisteme macroscopice, formate dintr-un număr enorm de particule (sau, intuitiv, molecule) aflate în continuă mișcare, și o permanentă interacțiune reciprocă -, mărginite sau limitate, în chip real sau imaginar, de mediul înconjurător, care, deținând, în alcătuirea lor, aceleași particule constituente, nu interacționează niciodată cu alte sisteme, conținând o anumită „stare” – adică totalitatea parametrilor care, independent de forma exterioară a acelui sistem, descriu sistemul.
Parametrii termodinamici responsabili cu exprimarea proprietăților măsurabile poartă numele de mărimi de stare și, spre deosebire de ceilalți parametri, care descriu un sistem doar calitativ, aceste mărimi de stare determină starea sistemului din punct de vedere cantitativ.
De asemeni, mărimile de stare – care prezintă starea unui sistem doar în cazul când sistemul se găsește în stare de echilibru termodinamic, adică într-o stare când, neexercitându-se influențe exterioare, mărimile de stare rămân constante în timp – revin la aceeași valoare ori de câte ori sistemul se reîntoarce la aceeași stare, independent de stările intermediare prin care, în cursul schimbărilor, a trecut sistemul, fiind, în consecință, funcții de stare.
Referitor la sistemele gazoase, starea de echilibru termodinamic se definește prin repartiția uniformă, în toate punctele sistemului, a temperaturii, a densității și a presiunii, deoarece, dacă, de pildă, presiunea nu ar fi uniformă, sistemul nu s-ar afla în echilibru termodinamic, pentru că în timp, lipsită de influențe din afară, presiunea s-ar uniformiza.
Așa încât un sistem termodinamic închis, aflat în stare de echilibru termodinamic poate fi împărțit printr-un perete infinit de subțire în două subsisteme care nu modifică starea sistemului, ambele subsisteme create având aceeași stare cu a sistemului inițial și diferind de acesta doar prin volum și prin cantitățile de substanță conținute.
Mărimile de stare care nu se schimbă prin această divizare se numesc mărimi de stare intensive, ele fiind independente de masa sistemului. (Și, ca exemple de mărimi de stare intensive se pot cita presiunea și temperatura).
În concluzie, starea termodinamică a unui sistem fiind caracterizată de presiune, temperatură și volum masic – mărimi considerate mărimi termice de stare -, tocmai prin intermediul acestora a realizat Dumnezeu atât echilibrul termodinamic primordial al Pământului, cât și, evident, al atmosferei.
Fluctuația „fenomenelor” măsurate de aceste mărimi – adică a presiunii, a temperaturii și a volumului masic – a dat naștere (și încă dă) circulației aerului deasupra Terrei, generând vânturile și curenții marini și oceanici. Prin urmare, atunci s-a stabilizat presiunea sub crusta Pământului, realizându-se ceea ce se cunoaște ca „principiu al isostazei”, sau ca o stare de echilibru în care regiunile cu topografie înaltă au dobândit o densitate mică (a fluidelor din interiorul Terrei), în timp ce, în zonele joase, densitatea a sporit complementar.
(Se estimează că, în vremurile antediluviene, diferențele regionale între densitățile uscatului erau foarte reduse, din pricină că munții aveau înălțimi mai mici decât cei contemporani, iar albiile mărilor și ale oceanelor erau mai puțin adânci în comparație cu cele de azi).
Temperatura, la rândul său – care, împreună cu presiunea, determină
dinamica atmosferică, făcând, de exemplu, ca, în stratul de aer, gazele mai grele să se afle deasupra celor mai ușoare, sau ca norii și ceața, deși moleculele lor sunt de 800 de ori mai grele decât cele de aer, să stea în suspensie la suprafața Pământului – este reglată de către vulcani, așa explicându-se de ce întreaga Terră posedă un „cerc de foc”, sau o „centură” de vulcani activi.
Conform profesorului Philip England, de la Universitatea Oxford, „arcurile vulcanice” se formează în zonele unde „plăcile oceanice se scufundă una dedesubtul celeilalte”, sau, cu alte cuvinte, în locurile din mantaua Pământului unde topirea rocilor se poate efectua fără prezența apei.
În cele mai mari regiuni ale mantalei, topirea rocilor se desfășoară cu participarea nemijlocită a apei; vulcanii din „cercul de foc” însă, cu erupții extrem de violente, se află deasupra acelor zone înguste, suprapuse mantalei, magma lor țâșnind totuși spre suprafață prin fisurile efectuate de ceilalți vulcani, cu magma constituită în prezența apei.
În ceea ce privește platourile oceanice însă – care sunt acumulări masive de lavă -, părerile sunt împărțite, unii cercetători emițând ipoteza că „pungile de magmă din manta penetrează prin crusta terestră”, inundând suprafața cu lavă, în timp ce alții – deși există structuri vulcanice aflate în ocean la adâncimi abisale – opinează că zonele mai slabe ale crustei – ca zonele de frontieră dintre plăcile tectonice, de pildă -, permit trecerea magmei din manta, sau din stratul aflat sub crustă.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
Iar această deosebire – adică faptul că pentru „a vedea” Dumnezeu nu are nevoie de organe de simț -, în Biblie este evidențiată ferm: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6: 6). (Și e foarte limpede că expresia „în ascuns” desemnează invizibilitatea sau imaterialitatea, trimițând către un domeniu exclusiv spiritual).
