„Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Geneza 1: 2, conform Bibliei, sau Sfintei Scripturi tipărite sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului patriarh Teoctist).
Prezența „Întunericului”, încă de la început, în creația lui Dumnezeu dovedește că factorul respectiv își are, indubitabil, un rost al său, care, de altfel, nici nu e greu de identificat. Astfel, în Biblie, în funcție de contextul în care se află plasat, „Întunericului” i se acordă diferite accepții, toate însă conținând o particularitate comună: ca „lucru în sine”, sau ca entitate obiectivată, „Întunericul” semnifică, sau este reprezentat ca un loc special, deosebit de arealul definit ca firesc, construit pentru a susține viața. În versetele „Eu întocmesc lumina și fac întunericul”; Isaia 45: 7, sau: „Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților”; Matei 8: 12, sau, în sfârșit: „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința”; Iuda 1: 6, „Întunericul” înseamnă, precum se constată, în afară de un opozant al luminii, o destinație, sau un „tărâm”, sau, cu aproximație, chiar un „habitat” unde se află „nimicul”, sau „vidul” (deși termenul „vid”, ca sinonim pentru „nimic”, e impropriu, deoarece în „vid” tot se găsește ceva, născut din fluctuații, pe când „nimicul” e gol), și unde, lipsind informațiile cu desăvârșire, niciodată nu se produc schimbări, rezultând, așadar, că „Întunericul” e, deopotrivă, aspațial și atemporal.
Cu toate acestea – cum în Biblie se evidențiază în mod explicit -, „Întunericul” a luat ființă tot din voia divină și corespunde unor necesități: și anume, cuprinde în el „ceea ce nu este bun”, ceea ce dăunează lucrării dumnezeiești, ceea ce, în definitiv, e inutil, sau chiar primejdios și, prin urmare, neputând fi distrus (întrucât, ca toată materia, se constituie, fundamental, din unde de probabilitate, sau din energie, care sunt perene), dar nici folosit, trebuie abandonat.
Oricum ar fi însă, un lucru e cert: deși – potrivit datelor din textul sfânt -, „Întunericul” nu poate fi definit, și nici explicat, el are o existență incontestabilă, fiind prezent în lume, dar, mai ales, în pofida ambiguității răspunsurilor oferite de teologi, deține (sau e destinat) un (unui) anume sens.
Mărturiile despre „Întuneric” ca entitate obiectivată nu se rezumă însă doar la menționările biblice, ci se regăsesc atât în mitologii ale lumii, cât și în alte părți, precum folclorul sau creațiile cu caracter normativ. Așa, de pildă, în Legile Belagine – sau regulile de conduită ale hiperboreenilor, apoi ale pelasgilor, apoi ale poporului cunoscut ca geto-dac, care, luând ca punct de referință momentul contemporan, au o vechime de 8 000 de ani -, se afirmă cu claritate: „… lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul” (Legea nr. 43).
E consemnat însă și în Epopeea lui Ghilgameș – sau în cea mai veche scriere păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al 3-lea î. Hr. -, dar și în cele două celebre opere ale Indiei antice – adică Mahabharata și Ramayana -, unde, deși exprimările diferă puțin, conotațiile sunt cam aceleași, descriind o zonă crepusculară, lipsită de orice fel de lumină.
(Ghilgameș a mers pe „calea soarelui”, apoi pe „cea a întunericului” până când a ajuns într-o grădină paradisiacă, iar în cultura indiană ”nici Luna, nici Soarele nu se arată deasupra sau dedesubtul acestor locuri”).
Cartea egipteană a morților – o culegere sacră, ale cărei texte există din vremuri imemoriale, dar care au fost reunite sub formă de tom abia prin secolul 16 î. Hr. -, nu înfățișează, propriu-zis, „Întunericul”, dar, numindu-l simplu și sugestiv „Tărâmul întunericului”, sau „Tărâmul cu Moarte”, aproape că îl definește.
În sfârșit, în mitologia greacă „Întunericul” se regăsește, ca areal, în Hades și în Tartar, în mitologia latină, de asemeni, se află în înfricoșătorul Tartar, în timp ce, pentru autorii lirici sau pentru istorici, „Întunericul” se confundă cu Noaptea (ca la Homer sau la Pindar), sau, din punct de vedere cosmogonic, cu bezna absolută. De asemeni, legendele românești susțin poetic că, înainte ca Dumnezeu să își manifeste voința, obiectivându-și dorința în lumea creată, nicăieri – sau pretutindeni – nu exista decât un luciu nemărginit de ape, cufundat în întuneric. Singurii care, referitor la „Întuneric”, au afirmat convinși că acestuia îi urmează lumina – conform formulării „post tenebras lux”, susținută de creștinism -, dar, mai ales, că Dumnezeu reprezintă lumina, în vreme ce aceia care i se opun sunt reprezentanți ai „Întunericului”, au fost autorii biblici, dintre care, prin precizia și acuitatea observațiilor, s-a detașat Sfântul Apostol Pavel.
Știința, la rândul ei, caracterizând „Întunericul” ca nefiind altceva decât absența luminii vizibile, sau opusul polar al luminozității, s-a plasat în imposibilitatea de a oferi o definiție edificatoare. De aceea, în cele din urmă,
demne de a fi amintite, dar și cercetate, rămân tot formulările autorilor biblici, fie și numai datorită faptului că, spre deosebire de mitologii, sau de alte surse, afirmațiile Sfintei Scripturi s-au dovedit „reale”, îndeplinindu-se întocmai, într-o proporție covârșitoare.
Astfel, respectivii scribi, inspirați fiind de Dumnezeu, prin revelații, au arătat toți, în textele lor, că „Întunericul” (sau, conform Iov 10: 22, „țara întunericului și a umbrei morții”) este moartea însăși, sau un loc cumplit, îngrozitor, sau o altă dimensiune a realității unde – din datele deținute până acum – nu se întâmplă niciodată nimic, domină un echilibru mort, ori – potrivit aceluiași Iov -, este un habitat ”unde domnește umbra morții și neorânduiala și unde lumina este ca întunericul” (Iov 10: 22).
Cu alte cuvinte, „Întunericul” poate fi identificat cu ceea ce, popular, poartă denumirea de „lumea cealaltă”, sau cu o dimensiune lipsită de spirit – adică de viață – și de lumină (sau de posibilitatea de a se materializa). Or, prin prisma acestui elementar adevăr, rezultă că, înainte ca Dumnezeu să creeze lumea, în afară de divinitate nu exista nimic, totul se înfățișa ca un haos etern, nesfârșit, pe care mintea umană nici nu și-l poate imagina.
Aserțiunile biblice, deci, referitoare la „Întuneric”, sunt cât se poate de judicioase, și sunt întărite cu probe; nu însă științifice – deoarece știința, căreia îi lipsesc atât instrumentele, cât și metodele de investigație, neputându-le cuantifica (adică observa, analiza și măsura), socotește dovezile, în chip eronat, ca inexistente -, ci medicale, sau de o natură aparte, poate nu tocmai fericit numită ezoterică.
Astfel, conform unor observații riguroase și repetate, s-a remarcat că, în cazurile grave, în care pacienții erau declarați decedați (chiar dacă doar „clinic”, cum s-a specificat mai târziu), tranziția „persoanei” conștiente – sau a „sufletului”, sau a „spiritului”, de asemenea conștiente – către ceea ce se cheamă un „tărâm nelumesc” (sau, oricum, către un mediu diferit de cel pământesc), s-a vădit frecvent – ca experiență trăită – întocmai ca străbaterea unui tunel, sau, și mai exact, ca o trecere prin întuneric.
Cei mai mulți pacienți declarați „decedați” au afirmat că au resimțit respectiva tranziție ca pe o călătorie printr-un lung tunel întunecat. („Îmi amintesc cum treceam printr-un tunel foarte, foarte întunecat. Dar chiar dacă era întuneric, nu îmi era teamă, pentru că știam că era ceva la celălalt capăt al tunelului, care mă aștepta. Era foarte plăcut. Mă simțeam foarte ușoară, ca și când aș fi plutit”. Sau: „Se făcea că mă ridicam în sus într-o spirală de-a lungul unui tunel întunecat, un întuneric beznă. Nu mai vedeam nimic. Totul era doar întuneric beznă. Nu ați mai văzut ceva atât de negru în viața voastră”). Au existat însă și cazuri în care, în locul „tunelului întunecat”, bolnavii „decedați” au trecut printr-un „simplu spațiu”, sau printr-un „gol întunecat”: „Mă cufundam în acea senzație de întuneric moale catifelat”. Sau: „Știam că urma să traversez acest întuneric și știam că urma să trăiesc o bucurie inimaginabilă”.
Iar acum e mai mult decât evident, e învederat că „Întunericul”, sau „tărâmul morții” poate fi definit ca locul „existent” înainte de „a fi fost” ceva – respectiv universul -, dar care se deosebește de univers deoarece este lipsit atât de viață cât și de lumină.
Pe scurt, „Întunericul” nu este altceva decât „Adâncul”, cu care se identifică, dar mai poate fi descris și ca însăși „Moartea”, pe al cărei domeniu operantă e doar veșnicia – o veșnicie pustie, fadă și dezolantă, dar și nemișcată. Totuși, Dumnezeu – cum foarte clar se consemnează în textul biblic -, nu este un creator al „celor morți”, ci al „celor vii”. Și cum tot în Biblie se afirmă net că,
la început, în ziua întâi a Genezei, exceptând „Întunericul” – sau „Tărâmul Morții” -, precum și Pământul (căci „cerurile”, confecționate în prealabil, aveau o natură spirituală), în proaspăta lume – aflată în alcătuire, pentru a dobândi ființă -, nu mai era decât Duhul lui Dumnezeu, purtându-se pe deasupra Oceanului Primordial, se subînțelege că, în mod incontestabil, la Facerea lumii, o sarcină deosebită i-a revenit respectivului Duh.
Conform „Crezului despre crearea lumii”, adoptat de ortodoxie în Conciliul de la Niceea, în anul 325, Sfântul Duh este un ipostas al uneia dintre persoanele divine, constitutive ale Trinității, despre care creștinii – după ce declară că Dumnezeu-Tatăl (sau Atotțiitorul) a confecționat cerurile și pământul, precum și pe cele văzute, dar și pe cele nevăzute, mărturisind că toate acestea și-au dobândit împlinirea prin Fiul (adică prin Iisus Hristos) -, își manifestă convingerea că a dat viață realizărilor lui Dumnezeu.
Altminteri spus, crearea lumii a fost gândită de Tatăl – sau Dumnezeu -, care i-a și întocmit proiectul, perfectându-l până în cele mai mici detalii. Apoi Fiul (sau Domnul Iisus Hristos), a pus planul în aplicare, acordând consistență lumii, iar Sfântul Duh a desăvârșit lucrarea, împărtășindu-i – aceleiași lumi – „viață, har și frumusețe”. Așa încât, în vremea Genezei, toată Sfânta Treime a cooperat la Facerea lumii, asistată – precum tot în Biblie se află scris – de îngerii zămisliți anterior, tocmai în scopul de a-l sluji pe Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, în procesul de plămădire a Universului a fost implicat un Duh – sau un Spirit Divin -, care a avut menirea să însuflețească totul. Conform științei oficiale, natura acelui Spirit – sau Duh – momentan e necunoscută. Potrivit tradiției dogmatice a bisericii creștin-ortodoxe însă, înainte de apariția lumii – când nu exista decât Dumnezeu -, ființa Atoziditorului cuprindea în ea – și mai cuprinde încă – energii necreate, sub formă de inteligență, sau de Conștiință, care, funcționând doar ca potențialitate, sau virtual, au constituit – și constituie încă – ceea ce se cunoaște sub denumirea de Sfântul Duh: o
Conștiință vie, perpetuă și pătrunzătoare, existentă în însuși gândul lui Dumnezeu, din care, conform unui plan divin, alcătuit minuțios, s-a născut Universul. Or, în urma unor cercetări laborioase, fizicienii moderni au ajuns la aceeași concluzie: în Univers nu există decât un câmp inteligent, unic și indescriptibil, creator prin excelență, care are proprietatea de a unifica radioactivitatea cu electromagnetismul, forța nucleară tare cu forța nucleară slabă, reunind, totodată, concomitent, printr-o rețea de legături interconectate, toate particulele elementare din lume (quarcurile, protonii, neutronii și celelalte), într-un „conglomerat” subtil, compus din diferite unde, toate însă provenind dintr-un singur „ocean existențial”, identificat a fi „Unul”, sau Câmpul unificat, sau Câmpul Punctului Zero; sau Spiritul Divin, despre care în „Crez” se afirmă că a dat viață lumii, sau, în sfârșit, Sfântul Duh.
Ca urmare a descoperirii câmpului unificat, numaidecât s-a stabilit un alt adevăr: viața e unică, în mod fundamental, iar la baza copleșitoarei diversități a regnului viu nu se află decât unitatea. Iar acea unitate, despre care se consideră că dă naștere, deopotrivă, minții și materiei – prin procedeul cunoscut de acum al „fabricării” undelor de probabilitate, apoi a particulelor elementare, sau a energiei, din vid sau din nimic – nu este altceva decât Conștiința Universală, sau forța care susține lumea.
Din punct de vedere tehnic, neavând consistență materială, câmpul unificat – sau Conștiința Supremă – se alcătuiește în exclusivitate din respectivul câmp, făcând posibil ca tot ce există în lume să se formeze doar din unde de vibrație ale acelui câmp, compus, în ultimă instanță, din aceeași substanță ca și gândul lui Dumnezeu (sau ca gândurile umane înseși). Adică nefiind, în definitiv, decât, ca și undele de probabilitate, un vector dintr-un spațiu liniar.
Or, ceea ce derivă din lucrul acesta e că Universul întreg, în structura lui subnucleară, e un Univers conceptual, viu și conștient, al existenței și al inteligenței pure, născut numai și numai din gândul divin și însuflețit de Sfântul Duh.
Inteligența este o caracteristică a lui Dumnezeu; iar faptul acesta e demonstrat de modul de funcționare a întregii lumi, în care, cum e evident, sursa tuturor forțelor fundamentale a particulelor constituente ale obiectelor, ale legilor naturii și, referitor la viață, ale normelor guvernatoare, nu este alta decât inteligența. Or, pentru că inteligența a fundamentat Universul, e clar că și creația e inteligentă, fiind asemeni generatoarei ei: adică dinamică, imaterială, dar, mai ales, conștientă de sine.
Altminteri spus, existența tuturor lucrurilor e asigurată de o „Rațiune universală” – cunoscută sub numele de Dumnezeu -, care, neputând fi nici distrusă, dar nici „pervertită”, ci acționând ca un tipar informatic, sau ca un potențial abstract pur, conștient că ființează, și manifestându-se prin valuri de vibrație, dă naștere corpusculilor materiali și a tot ceea ce se află în Univers.
Pe de altă parte, lumea nu e făcută doar din „energie luminoasă solidificată” – adică din particule materiale -, ci și din informație, a cărei sursă – cum iarăși, fără mirare, au constatat savanții – se găsește în câmpul unificat; sau – deoarece, în cele din urmă, toate posibilitățile sale sunt în stare de potențial -, „izvorul” lumii se află în câmpul unificat al potențialității, al valurilor de informații, al unei existențe abstracte, capabil însă în orice clipă să transforme potențialul în ființare.
Or, nimic din toate aceste caracteristici nu a fost eludat de cercetătorii contemporani, care, evaluându-și domeniul, au conchis că mecanica cuantică pare a avea proprietatea de a sublinia, prin admiterea unei acțiuni exterioare legilor fizicii, existența unui Dumnezeu prezent în permanență în Univers, ca în teologia creștin ortodoxă. Apoi, la final, au reliefat viziunea unei divinități care – precum însăși a spus-o – a creat lumea doar prin Cuvânt, sau prin Logos.
Aceste nu tocmai surprinzătoare convingeri l-au impresionat pe fizicianul britanic sir James Jeans într-atât încât l-au determinat să declare uimit: „Universul începe să arate mai mult ca un gând minunat, decât ca o mașină grozavă”.
Lui sir James Jeans i s-au raliat o mulțime de savanți contemporani, împărtășindu-i opinia, astfel încât, în 1965, la o reuniune a unor cercetători de la Universitatea Princeton, pe premisele deja înfiripate, s-a ajuns repede la a se recunoaște, și la a declara asta fără sfială, că lumea a fost făcută de către Spirit, care este Conștiința Universală, dar și posesoarea de informații și, prin urmare, poate fi indicată ca „matrice” a tuturor lucrurilor din Univers.
(Întâlnirea a căpătat denumirea de „Gnoza de la Princeton” și, întrucât s-a stabilit că orice cogniție presupune inteligență, a condus la concluzia că tot Universul e inteligent; că, adică, posedă o conștiință generatoare de informații).
Totuși, oamenilor le lipsesc abilitățile pentru a analiza Conștiința Divină. Dar, luând de bun ceea ce se afirmă despre conștiința umană (aceea considerată ca fiind fundamentul întregii existențe, toate experiențele umane – respectiv simțuri, gânduri, sentimente și intuiții – constituindu-se doar în posibilități cuantice dintre care conștiința poate alege, transformându-le în realități palpabile; se mai pretează a fi definită ca o sinteză integratoare de fenomene psihice care permit individului uman să fie capabil a avea „percepția imediată și continuă a existenței sale, a actelor sale comportamentale și a consecințelor lor în lumea exterioară”), în pofida faptului că savanții nu au izbutit să descifreze prea mult din natura ei – calificând-o, momentan, doar ca pe un mister, sau ca pe unul dintre acele lucruri care conțin în sine secrete încă nebănuite -, au convenit totuși ca, prin analogie cu accepția biblică a conștiinței – care, conform versetelor: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă mintea cuiva. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Geneza 3: 6), o definește ca fiind o entitate spirituală sinonimă cu mintea -, pot, studiind conștiința umană, avansa niște ipoteze care să includă și Conștiința Divină, sau Câmpul Unificat, sau Sfântul Duh. Conține vreun sâmbure de adevăr așa ceva?
Da, și încă la superlativ, deoarece tot în Biblie se afirmă net că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul” și „după asemănarea Sa” (Geneza 1: 26), asta însemnând, nici mai mult, nici mai puțin decât că, logica divină fiind atotcuprinzătoare, conștiința umană reflectă – cel puțin parțial – caracteristicile Conștiinței Universale – sau ale Câmpului Unificat, sau ale Duhului lui Dumnezeu.
De aceea, pentru a arunca o privire asupra conștiinței și a utilității ei, se cuvine menționat că, în urma mai multor cercetări (orientate, cu precădere, către experimentarea gustului, a culorii sau a luminii, sau a formulării de judecăți), o mare parte dintre savanți au început să afirme că generarea conștiinței de către materie (despre care materie se crede ferm că este lipsită de „minte”), e nu numai extrem de improbabilă, ci chiar miraculoasă.
Apoi, s-a mai remarcat că, în ciuda faptului că la baza formării particulelor materiale din unde de probabilitate, sau din energie, prin actul colapsării funcției de undă, sub impactul observării conștiente a unui sistem, se află, nemijlocit, conștiința – participativă și neparticipativă -, totuși, nici mecanica cuantică nu a reușit să identifice natura reală a acestui factor, experții fizicii cuantice mărginindu-se a afirma că „mintea” – conform cercetărilor lor – pare a exista la un nivel subatomic.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
deoarece cuantele posedând inteligență (conform „regulii” care le determină să se ordoneze singure într-un sistem complex, ca și când ar fi „dirijate” de cineva), dar și alte proprietăți, ca entanglementul și electromagnetismul, de pildă, e îndoielnic că s-ar oferi cercetării, lăsându-se „desecretizate”. Totuși, presupunând că ar exista posibilitatea ca undele de probabilitate să se analizeze în laborator, n-ar constitui o surpriză ca – așa cum se afirmă în Biblie, unde se amintește frecvent de Sfântul Duh -, în „structura invizibilă” a energiei să se întâlnească, în sfârșit, Conștiința universală, sau câmpul care oferă spiritualitate materiei încă înainte ca aceasta să ia ființă – adică în stadiul incipient de proiect. Foarte greu însă se va descoperi „textura iluziei”, care, se pare, reprezintă o realizare specifică lui Dumnezeu.
Or, speculând mai departe, și studiind modul de manifestare a fenomenelor cuantice, s-a ajuns la concluzia – tot nedemonstrată – că inseparabilitatea cuantică, sau entanglementul, ar fi o consecință a unui ansamblu constituit din două particule, care ar explica, în sfârșit, rezonabil, existența entanglementului. Așa misterios cum se înfățișează însă, conștiința, fiind o proprietate esențială a materiei, cu locația în particulele elementare și în atomi, are o importanță tot atât de mare ca energia și masa, coexistând simultan – în tot Universul – cu lucrurile așa-zis „substanțiale”.
Creștinii numesc energia universală „lumină” și, știind că trupul fizic se constituie din vibrații relativ joase ale acestei energii universale, în timp ce corpurile mental, emoțional, cauzal și spiritual se compun din câmpuri cu vibrații progresiv înalte, sunt conștienți că supraviețuirea umanității se datorează energiei vitale eliberate perpetuu în lume de Conștiința Universală, sau de Dumnezeu.
ca o particulă clasică sau ca o undă, ci ca o dualitate formată din cele două”, și principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli (confirmat în 1997 de cercetătorii de la Geneva), care se mai numește și entanglement cuantic și se produce așa: Dintre două particule subatomice, împerecheate cuantic, chiar și când sunt despărțite de distanțe enorme, una va ”ști” în permanență ce ”face” partenera sa. Motivația fenomenului e încă obscură; s-a aflat, în schimb, că, potrivit teoriei cuantice, dacă se știe sensul roririi uneia dintre cele două particule – datorită calității denumite ”spin” -, atunci, în mod sigur, particula împerecheată se va învârti în sens opus, în același ritm.
Referitor la „viața” în sine – adică la acel „ceva” misterios și fascinant care nu poate fi nici definit exact, nici cuprins cu mintea -, cronicarii biblici s-au pronunțat explicit, dar, totodată, și teribil de încifrat: „Căci după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5: 26). Dar ce este viața cu adevărat, cum a fost „inventată” și în ce constă, nu poate descrie nimeni și probabil că nici nu va putea curând, până când nu se va hotărî Dumnezeu să reveleze cuiva procesul. Nici mecanismul creării materiei vii încă nu a fost demontat – și demonstrat -, rămânând, deocamdată, tot apanajul lui Dumnezeu.
Totuși, concret, ce este eterul? Eterul – imaginat, inițial, de unii filozofi ai antichității, preluat, ca idee, de fizicienii vremurilor clasice pentru a explica propagarea luminii și interacțiunile electromagnetice, renegat de fizicienii contemporani și ”redescoperit” de cercetătorii în domeniul cuantic – trebuie asimilat unui fluid perfect, dens, uniform, macroscopic, incompresibil, imponderabil, fără frecare internă – deci, insesizabil – care umple tot Universul. Nu este substanță – adică granulele de eter nu au o pulsație a lor proprie, ca adevărații atomi ai lumii și, prin aceasta, eterul nu posedă masă, fiind imponderabil.
la rândul lor, s-au constituit în atomi, iar atomii, în sfârșit, au alcătuit molecule – miliarde și miliarde de molecule din care, în cele din urmă, a luat ființă Oceanul Primordial. Numaidecât însă din imensul ocean, la fel, mai întâi prin descompunere – transformând apa în elementele constituente -, apoi prin alăturări de quarci – adică de nucleoni, de hiperoni, de electroni, de leptoni, de muoni, de taoni și de celelalte -, dar și prin reacții de combinare, de neutralizare, de substituție ș.a.m.d., a luat naștere, într-un final, Pământul, ivindu-se din masa de apă, cum afirmă Biblia, ”pustiu și gol”,
așteptare, amanta lui Lodovico Sforza, preocupată doar de propria ascensiune în viață, nu l-a ajutat niciodată să devină pictor oficial sau slujbaș al curții de la Milano. Acum, Leonardo da Vinci trăia din ceea ce obținea pe diferite portrete comandate de anonimi, asigurându-și existența – atât a sa, cât și a ucenicilor săi -, ca un meșteșugar. Dar n-a pierdut timpul.
Totuși, nu era un om sărac. Îndată ce s-a înapoiat la Florența a depus circa 30 de mii de lire aur la muntele de pietate de la Santa Maria Novella, dar, mai ales, poseda o mare faimă, care nu l-a mai părăsit până în clipa morții. Neavând însă comenzi în exces, dar ducând același trai, cu o casă plină de ucenici, cu servitori și cu o menajeră (un mod de viață care îl costa lunar 50 de florini, sau 2500 de lire aur) și, în plus, lipsit fiind de veniturile fixe asigurate până atunci de Cesare Borgia, s-a văzut silit să retragă tot mai frecvent diverse sume din capitalul păstrat la Santa Maria Novella. În toamna lui 1503 însă, după ce, din prevedere, s-a reînscris în corporația pictorilor florentini, a primit comanda – pe care a și început să o onoreze -, de a picta ”Bătălia de la Anghiari” și, cum Senioria i-a oferit bune condiții de lucru, punându-i la dispoziție mai multe încăperi la Santa Maria Novella, dar și reparând, pentru el, sala papală, a scăpat de orice amenințare a sărăciei.
Totuși, în iarna următoare – când Salai era plecat la Milano, să-și construiască o casă pe proprietatea stăpânului său -, parcă presimțindu-și sfârșitul, și-a scris testamentul, organizându-și cu grijă, până în cele mai mici amănunte, propria înmormântare. Și, într-adevăr, a murit în ziua de 2 mai 1519, într-o încăpere a castelului Cloux, privit de Francesco Melzi și de Batista de Villanis, un servitor adus de la Milano. Ca pentru a-i respecta dorința de a se ține departe de orice femeie – cum procedase, ostentativ, în tot timpul vieții -, în clipa când Leonardo da Vinci a închis ochii pentru vecie, Mathurine, slujnica franțuzoaică desemnată să îl îngrijească, nu se afla în odaie.
