„Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul”. Și așa a fost.
Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
(Geneza 1: 9; 1: 10)
În a treia zi a Genezei separarea uscatului de apele primordiale a avut ca efecte, concomitent, crearea orogenezei – sau nașterea unui relief primar, ori a primelor lanțuri de munți din lume, apariția (ajutată de Divinitate), într-un stadiu incipient, a cursurilor marilor fluvii, ale râurilor și ale pâraielor, precum și împărțirea Pământului în continente. Pe urmă, ca o consecință firească a acestui act (adică a delimitării uscatului de noianul de ape), rețeaua hidrografică proaspăt ivită pe Terra s-a definitivat, au luat ființă alte forme de peșteri, s-a instituit procesul termic, s-au reglat temperatura și presiunea și s-a inițiat, parțial, mișcarea apei – respectiv a seișelor sau a mareei -, alți factori din marele circuit al apei pe Pământul abia făurit preconizându-se (evident, de către Creator) a se implementa mai târziu.
Și toate acestea – potrivit atât textelor biblice, cât și legilor fizicii cuantice, dar și altor discipline recunoscute de umanitate – s-au realizat, ca și până atunci, exclusiv prin Cuvânt.
Conform științei, orogeneza reprezintă un set de procese tectonice, produse în scoarța terestră, în zonele mobile, determinat ori de activitatea vulcanilor, ori, pur și simplu, de coliziunile plăcilor tectonice componente ale Pământului, în urma căruia, de multe ori, structuri de roci de la mari adâncimi pot fi împinse la suprafață, dând naștere unor formațiuni muntoase.
Din punct de vedere tehnic, apariția unui lanț muntos cuprinde două etape: tectogeneza, sau structogeneza, care definește cutarea sedimentelor dintr-un geosinclinal (adică dintr-o regiune mobilă a scoarței terestre supusă unei scufundări, însoțită de manifestări vulcanice și de acumulări de sedimente), și morfogeneza, care reprezintă înălțarea sedimentelor și a fundului geosinclinalului deasupra nivelului mării sau a oceanului.
Or, pentru a obține despărțirea uscatului de ape, atunci, la început, negreșit, Divinitatea s-a servit de condițiile deja create: de acțiunea vulcanilor, care erupeau constant, provocând cutremure înspăimântătoare, de temperatură, de presiune, dar și de alte proprietăți ale materiei recent create, valorificate pe rând.
Astfel, pornind de la prima lege a termodinamicii, sau a conservării energiei – care susține că, deși energia se poate converti de la o formă la alta, în cuantumuri diferite, cantitatea totală rămâne neschimbată, energia din Universul închis fiind constantă -, dar aplicând principiile celei de-a doua legi a aceleiași termodinamici (în cadrul căreia se stipulează că energia, în pofida neschimbării ei, prezintă tendința de a deveni mai puțin disponibilă pentru utilizare, sau, cu alte cuvinte, că în orice sistem mecanic închis în care se efectuează o lucrare prin conversie de energie, „entropia” – sau exprimarea matematică a ne-disponibilității energiei sistemului – sporește instantaneu), prin intermediul activității vulcanice (necesară la a se crea atât firmamentul, cât și eterul și atmosfera), în a doua zi a Genezei s-a realizat un sistem închis, deosebit de complex, înalt energizat, în interiorul căruia, datorită cuantelor spiritualizate (dar poate și a altor factori, încă necunoscuți), dezorganizarea sistemului și dez-energizarea așteptate a apărea au fost înlăturate, rezultând, din această „corecție”, un Pământ primar cu o crustă tare, acoperită de ape, neafectat de presiunea enormă a fluidelor existente sub scoarță, cu o stare de echilibru general desăvârșită.
Printr-o acțiune subterană însă – cauzată, în principal, de reacțiile exoterme ale materiei, producătoare de magmă incandescentă care provoca erupții – echilibrul general, la comanda Cuvântului (sau a Conștiinței Supreme) s-a defectat și, în felul acesta, încălcând „principiul isostazei” (sau al „greutății egale”, care susține că, pentru ca echilibrul general să rămână constant, în crusta Pământului, la un nivel anume, presiunea generată de materialele existente trebuie să fie pretutindeni constantă), Pământul, zguduit de cutremure și zgâlțâit din temelii, a prins a se fisura și, în nori mari de fum, în flăcări imense și în zgomote îngrozitoare plăcile tectonice din mantaua Terrei au început a se deplasa, declanșând, aproape instantaneu, schimbări enorme.
Plăcile tectonice, componente ale crustei Pământului, sunt bucăți foarte mari ale scoarței terestre, toate însumate formând – conform unei teorii unanim acceptate – suprafața Terrei.
Interacționând ori prin subducție (adică una dintre plăci intrând sub cealaltă și distrugându-se apoi în manta), ori prin expansiune (sau printr-o mișcare de depărtare a unei plăci de alta, și prin crearea, concomitent, între ele, a unei cruste noi), plăcile tectonice contribuie la geneza vulcanilor, producând cutremure și moderând temperatura internă a Terrei.
Pe de altă parte, mantaua Pământului – sau cea mai mare parte a compoziției Terrei, formată din peridotite și întinsă din partea de jos a crustei până la miez, circa 2 900 km în adâncime – se constituie din rocă fierbinte (atingând între 500 și 900 grade Celsius la partea superioară), aflată sub presiuni ridicate. Când acest material urcă spre suprafața Pământului (uneori prin rifturile oceanelor), presiunea scade și roca începe să se topească, formând (tot uneori) la suprafață o crustă nouă.
Grosimea crustei nou apărute depinde de temperatura mantalei, fiind cu atât mai consistentă cu cât temperatura este mai ridicată.
Conform savanților, o influență decisivă asupra dinamicii plăcilor tectonice o are forța căldurii emanate din miezul Terrei, unde (între miezul respectiv și manta) s-ar afla aproximativ 20 de terawațți de căldură, responsabili, ei singuri, de 50 % din mișcarea plăcilor tectonice.
Altminteri spus, „flotabilitatea” plăcilor tectonice angrenate în subducție se crează prin intermediul căldurii înălțate din adâncuri, procesul însuși fiind
provocat de creșterea temperaturii mantalei, care, la rândul ei, determină scăderea densității materialului, facilitând astfel proprietatea amintitului material de a se ridica prin manta, sau flotabilitatea. La suprafață, temperatura plăcilor tectonice scade, născând fenomenul cunoscut ca „flotabilitate negativă”, care, laolaltă cu temperatura, contribuie la mișcarea plăcilor tectonice, părțile calde ridicându-se deasupra iar cele reci scufundându-se. Înaintea acestor procese însă, în vremurile primordiale (sau, mai exact, până în cea de-a treia zi a Genezei), temperatura în manta s-a păstrat, datorită grosimii substanțiale a crustei Pământului, excesiv de înaltă, fiind pasibilă, în orice moment, la un „semn” al Cuvântului, să provoace marea ruptură care avea să conducă atât la formarea munților, cât și a continentelor.
Munții – conform cercetătorilor – sunt un rezultat al deplasării semnificative a plăcilor continentale și a celor oceanice (ambele tipuri fiind tectonice), dar, îndeosebi, a unor coliziuni frontale a acestor două formațiuni. Iar concret, procesul s-a desfășurat așa:
O placă oceanică alunecând sub o „omoloagă” de-a ei, dar continentală, a determinat propriile roci să se scufunde, împinse de sus, în adâncurile fierbinți ale Terrei, unde, de altfel, acele roci s-au și topit, o parte dintre ele constituind, la suprafață, un șir de vulcani. În același timp, structura continentală s-a încrețit de-a lungul liniei frontale, dând naștere, datorită ciocnirii plăcilor continentale, survenite anterior – când o cantitate enormă din scoarța terestră a fost împinsă în sus – altui lanț de munți.
Or, mulțumită acestui fapt – adică modului de alcătuire -, în prezent munții sunt catalogați ca fiind de mai multe tipuri: munți de încrețire, formați în zonele unde straturile cutate de roci au fost împinse în sus, la ciocnirea a două structuri, de-a lungul marginii unei plăci continentale, munții bloc, constituiți prin deplasarea rocilor de-a lungul unei falii din scoarța
Pământului și munții vulcanici, compuși, desigur, prin erupții ale vulcanilor.
Continentele – potrivit paleontologiei, sau studiului istoriei geologice și al originilor Pământului, în cadrul căruia sunt incluse și formarea și dezvoltarea continentelor – au luat ființă de asemeni în urma deplasării plăcilor tectonice, provocată, la început, exclusiv de vulcani.
Ca urmare a acelui fenomen uriașele plăci care alcătuiesc scoarța Terrei cuprind continente întregi și imense regiuni oceanice, însă nici o placă nu conține exact aceleași limite cu un continent. În plus, s-a prezumat, de către savanți, că, odată cu deplasarea plăcilor, atât bazinele oceanice, cât și continentele și-au schimbat semnificativ mărimea, forma și locul.
În acel divin proces însă – efectuat la o scară pe care mintea umană abia o cuprinde -, pentru ca plăcile tectonice să se deplaseze ușor, și materia să se așeze în locurile prestabilite, Dumnezeu a utilizat, ca „agent intermediar”, sau „de alunecare”, o clasă de compuși de atomi de carbon, cu structuri per ansamblu fie în forme sferice de tip dom geodezic, fie în forme cilindrice de „tip cușcă”, cunoscută ca fulerenă, care, alături de carbonul amorf, de grafit și de diamant este considerată o formă alotropică distinctă a carbonului, prezentându-se, din punct de vedere fizic, ca o „substanță” solidă, neagră, slab conducătoare de electricitate și căldură, opacă și solubilă în benzină, ale cărei molecule, în amestec cu diferite metale, de obicei alcaline, produc lubrifianți în stare solidă cu o imensă eficacitate.
(În urma unor cercetări aprofundate, în timpul cărora, în probe de oțel și de bronz, s-au introdus cantități de fulerenă C60 în calitate de adaus în uleiurile tehnice, s-a constatat că, după un timp îndelungat de folosire, gradul de uzură al probelor s-a micșorat cu 20 – 30 %, iar suprafețele pe care au fost depuse straturi subțiri de fulerene au prezentat un coeficient de frecare extrem de mic).
Prin urmare, se poate afirma că, la un „ordin” al Conștiinței Supreme – care a determinat, ca întotdeauna, protonii, electronii, neutronii, hadronii, laptonii
și bosonii, dar și diferitele combinații de quarcuri ale materiei spiritualizate, împreună cu câmpurile energetice, sau cu „cărămizile realității”, să perceapă și să execute exact ceea ce li se cerea, sau, altfel exprimat, să își „desfășoare programul” -, plăcile tectonice, sub influența impulsului acordat de vulcani, s-au ciocnit între ele, aducând la ființă, prin încrețire, munții.
Concomitent, „activat” de magmă, care fierbea în manta – și, probabil, făcând un zgomot asurzitor, de „ape spintecate”, care se despart, sau de lichid care se separă, pe fondul unui iureș de flăcări, de aburi și de lumini, dar și de gaze, de fum, de pietre vâscoase și de țăndări de roci -, de sub Oceanul Primordial s-a ivit, inițial, un supercontinent enorm (numit, mai târziu, de către înțelepți Pangeea). Acesta însă, „erodat” de dedesubt de temperaturi uriașe și de presiuni imense, nu a rezistat decât un moment mai scurt sau mai lung. Pe urmă, deodată, supercontinentul Pangeea s-a rupt, mantaua de sub crusta oceanelor nou-formate s-a răcit rapid, și astfel pe lume au apărut, aproape concomitent, într-un huiet îngrozitor și într-un vacarm de ape, munții de încrețire, majoritari (dintre care, mai târziu, s-a stabilit că fac parte Alpii, Himalaya și Apalașii), dar și munții bloc (reprezentați, tot mai târziu, când oamenii au început să le dea denumiri, de Sierra Nevada din California, de Grand Tetons din Wyoming, dar și de munții aflați de-a lungul Marelui Rift African), precum și – ajutate în continuare să se deplaseze de același agent auxiliar numit fulerenă – continentele, situate, inițial, pe șapte plăci tectonice, dar fiind – conform „înregistrării” efectuate, de asemeni mult mai târziu, de învățații lumii -, în număr de patru, respectiv Hiperboreea, Lemuria – sau Kumari Kandam -, Atlantida și „Țara Mu”.
Existența Oceanului Primordial, sau a „mării unice”, din care s-au format munții și continentele, a fost susținută, în antichitate, întâi de „cărturarii” Orientului Apropiat, apoi de gânditorii eleni. Astfel, referitor la înfățișarea
Pământului, geograful și istoricul Hecateu (circa 540 – circa 470 î.Hr.) a amintit, în textele sale, de „marea unică” întinsă până pe coastele Europei, Asiei și – prin țărmul Lybiei – ale Africii.
Realitatea „mării unice” însă și-a găsit un susținător, mai târziu, și în Herodot (circa 484 – 425 î.Hr.), cunoscut de întreaga lume ca „părinte al istoriei”, dar și ca eminent geograf. Mai apoi, înțeleptul Eratostene (circa 270 – circa 195 î.Hr.) a afirmat că, plecând cu navele din Iberia (Spania) și străbătând apele Oceanului Mondial, se putea ajunge, descriind un „cerc paralel”, în India. De asemeni, istoricul și filozoful Posidonius (circa 135 – circa 50 î.Hr.), originar din Siria, a susținut că uscatul era înconjurat de Okeanos, care se întindea pe un spațiu nemărginit.
Strabon (circa 63 î.Hr. – circa 19 d.Hr.), autorul volumului „Geographia”, a vorbit și el despre un „bazin neîntrerupt”, în timp ce Pomponius Mela, un geograf latin originar din Spania, care a trăit la mijlocul secolului 1 d.Hr., a enunțat teoria „unității Oceanului Mondial”.
Or, foarte important față de convingerile acestor înțelepți e faptul că, pe măsură ce cunoștințele geografice ale umanității s-au extins, ipotezele formulate de respectivii gânditori s-au confirmat în proporții considerabile, astăzi admițându-se că învelișul de apă al Pământului reprezintă aproape 71 % (361 070 000 km pătrați) din suprafața Terrei, în timp ce uscatului îi revin doar 29,2 %, sau 149 030 000 km pătrați. Pe de altă parte Oceanul Mondial însumează, ca întindere cuantificată, 1 362 milioane km pătrați, iar profunzimile sale se situează, pe alocuri, la peste 10 000 metri.
La fel de important e însă că, deși, din „rațiuni umane”, marele Ocean Mondial rezultat atunci, la început, ca urmare a ieșirii la suprafață și a ruperii Pangeei, a fost fragmentat geografic de oameni, împărțit fiind – în afară de mări și de lacuri – în Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian, Oceanul Arctic și (la „confluența” apelor unite ale Oceanelor Atlantic, Pacific și Indian), Oceanul Anctarctic sau Oceanul Înghețat de Sud, majoritatea acestor oceane își „contopesc” apele, prin strâmtori, cu mările (chiar înțărmurite), așa încât deplasările navelor sunt posibile în orice parte.
În prezent, oamenii de știință estimează că, din pricina „punctelor slabe” din scoarța Pământului – care permit magmei să urce, împingând și fisurând,
odată cu depărtarea lentă a marginilor crăpăturii, suprafața, determinând mari plăci de rocă să se scufunde și formând în centru un șanț cu fundul plat – toate cele șapte structuri tectonice pe care se află oceanele și continentele se mișcă perpetuu, alunecând cu câțiva centimetri pe an.
(Unele – când plăcile se deplasează -, își schimbă poziția în mod divergent, altele – când plăcile se apropie – se mișcă în mod convergent și, în sfârșit, când plăcile alunecă unele pe lângă celelalte, se „mută” în chip de falii transformate).
Tot în conformitate cu estimările cercetătorilor, și potrivit exprimării lor, „în momentul apariției omului” continentele Terrei au avut „aceeași configurație cu cea de azi”, ceea ce conduce către concluzia că Pământul, cu mici excepții (reprezentate de insule și de infime porțiuni de uscat, scufundate în condiții, totuși, elucidate) s-a înfățișat încă de la început, din ziua a treia a Facerii, întocmai ca în contemporaneitate, diferențele constatându-se – din felurite motive, cel al necunoașterii fiind predominant – doar la nivel nominal.
În altă ordine de idei știința oficială afirmă că istoria geologică a Terrei – împărțită didactic în eoni, în ere și în subdiviziuni ale lor – începe, după un nebulos act declanșator, niciodată explicat lămurit, cu Eonul Hadean.
Hadeanul – ca și Priscoanul -, a cărui geneză a fost fixată concomitent cu formarea Pământului, se consideră a reprezenta, înaintea Arhaicului, întâia eră geologică a Terrei. Face parte din Precambrian – adică din prima etapă a istoriei Pământului -, iar denumirea își are originea în existența anticului Hades, zeul grec al lumii subpământene, deoarece – s-a pretextat -, „condițiile infernale” în care, în vremurile primordiale, a luat naștere Terra, ca rod al unui vulcanism excesiv, manifestau similitudini cu cele în care se presupune că a trăit zeul Hades.
De asemeni, știința admite că „o cantitate considerabilă de apă ar fi fost în materialul care a format Pământul”, fără însă a preciza nici cum „a apărut” acea apă și nici de unde.
Eonii, la rândul lor – respectiv Hadean, Arhaic și Proterozoic – cuprind erele Paleozoică, Mezozoică și Cenozoică, și acestea fiind fragmentate, scolastic, în
mari diviziuni, precum urmează: Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian. Apoi: Triasic, Jurasic, Cretacic. Și, în sfârșit: Paleogen, Neogen și, în prezent, Cuaternar.
Însă Coloana Geologică – inventată în 1830 de Charles Lyell și James Hutton, primul, prieten și susținător înfocat al lui Darwin -, în totul ei, nu are nici un fundament științific, fiind imaginată, fără nici un criteriu, și propusă spre afirmare în cadrul unui curent numit uniformitarianism, doar pentru a combate dogmele biblice și, îndeosebi, regulile existențiale impuse de străvechiul Moise.
Astfel, pentru a credita teoria evoluționistă – sau, cu alte cuvinte, pentru a familiariza umanitatea cu falsa idee că, pentru a se definitiva ca specii, formele de viață de pe Pământ au avut la dispoziție vreme îndelungată -, domnul avocat Charles Lyell și prietenul său, domnul James Hutton, pornind de la premisa, greșită și rudimentară, că un strat sedimentar, compus din miliarde de particule, se formează în milioane de ani, au fondat, doar pe baza unor declarații fără acoperire, nici mai mult, nici mai puțin decât geologia istorică.
Dar – cum au demonstrat mai târziu numeroși cercetători neutri din punct de vedere religios -, erupția de pe Muntele St. Helens, din statul american Washington, de pildă, a depus, într-o singură după amiază, un sediment fin cu grosimea de 7,6 metri (ceea ce, în viziunea domnilor Lyell și Hutton ar fi necesitat multe sute de milioane de ani), iar un trunchi de copac pietrificat, descoperit vertical, acoperit de mai multe straturi sedimentare, nici nu a crescut străpungând atâtea roci, nici nu a constituit un miracol ci, pur și simplu, a fost „îngropat” de acele straturi nu în milioane și milioane de ani, potrivit concepției domnilor Lyell și Hutton – ceea ce ar fi fost imposibil -, ci într-un interval de timp de ordinul orelor sau chiar al minutelor, în urma, probabil, unui cataclism considerabil, posibil a unui Potop.
În schimb, amănuntele științifice cuprinse în această eronat proiectată și aberant executată Coloană Geologică (asemeni unei „brânze bune într-un burduf de câine”), deoarece au fost stabilite de cercetători adevărați, sunt, în
cea mai mare parte, exacte și, de aceea, nu pot fi omise.
Pe scurt, referitor la alcătuirea „uscatului” – sau a Pământului, în general -, o eră cuprinzătoare a unor mari prefaceri s-a dovedit a fi Mezozoicul, sau una dintre cele trei epoci geologice ale Eonului Fanerozoic, care, precedată fiind de Paleozoic (sau de „viața antică”), și succedată de Cenozoic (sau de „viața nouă”), înseamnă „viața mijlocie”, înglobând trei mari perioade: Triasic, Jurasic și Cretacic, care și acestea, la rândul lor, au în componență mai multe epoci și etape.
Urmând Paleozoicului, Mezozoicul – sau intervalul de timp împărțit în Triasic, Jurasic și Cretacic – a „găzduit” (precum afirmă savanții) semnificative activități climatice, dar, îndeosebi, tectonice, marcând vremea când „supercontinentul Pangeea s-a desprins treptat în continente separate”, acestea ajungând, în cele din urmă, a se „stabiliza” în pozițiile actuale.
Concret, comparativ cu construcția muntoasă a plăcilor convergente de la finalul Paleozoicului, deformările tectonice din Mezozoic se pretează a fi calificate ca „relativ ușoare”.
S-a descoperit însă că a existat și o orogeneză mezozoică majoră, în strânsă relație cu deschiderea Oceanului Arctic și cu subducția nordului Chinei și a Siberiei sub Oceanul Pacific, în actuala zonă Arctică, generatoare a lanțurilor muntoase Brooks, din nordul Americii de Nord, Verhohoyansk, din estul Siberiei, Cherskiy, din nord-estul Siberiei și a munților Kingan din Manciuria.
Apoi s-a constatat că, în Mezozoic, supercontinentul Pangeea s-a dispersat considerabil, divizându-se treptat într-un continent nordic, numit Laurasia, și unul sudic, denumit Gondwana. Iar această dispersare a „creat marja continentală pasivă” caracteristică celei mai mari părți a coastei atlantice contemporane.
Mișcările tectonice însă au continuat și, până la sfârșitul epocii, continentele s-au definitivat în forma lor actuală, Laurasia devenind America de Nord și Eurasia, în vreme ce Gondwana s-a divizat în America de Sud, Africa,
Australia, Antarctica și subcontinentul indian, care, în timpul Cenozoicului, s-au ciocnit cu placa asiatică, din impact căpătând ființă munții Himalaya.
În Jurasic, Pangeea a început să se fragmenteze în diviziuni mai mici, mărind suprafața de uscat care intra în contact cu oceanul, și astfel s-a format Marea Tethys. De asemeni, în condițiile în care temperaturile au continuat să crească, începând însă, la intervale mici, să se stabilizeze, iar umiditatea, în apropierea apei, a prins să sporească, deșerturile existente încă din Triasic pe supercontinentul Pangeea, ca urmare a temperaturilor cu fluctuații mari și a efectelor uscatului fragmentat de oceane, s-au retras până la a dispărea.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!