Notă:
Din diverse motive, două – cel puțin două – versiuni ale textului biblic, traduse, de-a lungul timpului, în limba română, conțin inexactități regretabile, care deturnează dramatic sensul inițial al „Cuvântului lui Dumnezeu”, recunoscut de Biserică și respectat ca atare. Astfel, în „Biblia sau Sfânta Scriptură” tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului patriarh Teoctist, în primul verset al „Genezei”, termenul „cerurile” din textul original – aflat, evident, la plural – a fost tradus prin „cer”, la singular, ceea ce, indiscutabil, i-a modificat total înțelesul. De asemeni, în „Biblia” tălmăcită în limba română de preotul Dumitru Cornilescu, versetul „întuneric era peste fața adâncului”, din „Geneza 1: 2” – aparținând textului autoritar ebraic, socotit ca „adevărat” -, s-a tradus incorect, sau neglijent, respectiv: „peste fața adâncului de ape era întuneric”, adaosul inoportun al sintagmei „de ape” schimbând sensul propoziției din temelii.
De aceea, pentru o justă interpretare a mesajului sfânt, în articolul următor se vor folosi, tematic, versete citate din textul masoretic al „Bibliei Hebraice Stuttgartensia” (1997), ediție critică realizată după „Codex Leningradensis”, care se prezintă așa: „La început, când a creat Dumnezeu cerurile și pământul, și pământul era deșert și pustietate, și întuneric era peste fața adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta peste fața apelor, Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!”. Și a fost lumină”. Și se poate constata ușor că, astfel înfățișate, acțiunile lui Dumnezeu se succed logic și coerent, demonstrând că, în primul rând, înainte de a face lumea, Atotziditorul avea în gând un plan. Dar – ceea ce e la fel de important – și că, la început – adică atunci „când a creat Dumnezeu cerurile și pământul, și pământul era deșert și pustietate, și întuneric era peste fața adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta peste fața apelor” -, Dumnezeu, înainte de orice altceva, a poruncit: „Să fie lumină!”. Adică, utilizând ca resurse divine (conform tradiției dogmatice a Bisericii creștin-ortodoxe) propriile „energii necreate”, a adus la ființă, sau a determinat să existe, doar prin cuvânt, lumina.
De ce tocmai lumina? Deoarece lumina fizică – sau radiația electromagnetică – reprezintă „materialul” brut, sau substanța, sau elementul din care, transformându-l în energie – sau în unde de probabilitate, sau în fotoni – și combinându-l apoi cu informația, a clădit Dumnezeu Universul material: întâi, desigur – cum se consemnează în Sfânta Scriptură -, Oceanul Primordial și Pământul, urmând ca, din aceeași plămadă (adică din radiație electromagnetică), în ziua a treia să dea chip vegetației – dacă nu o va fi zămislit din părțile constituente ale Pământului, schimbându-le proprietățile -, dar, mai ales, în ziua a patra, să confecționeze „luminătorii”.
În momentele Facerii, în Universul primordial – sau în amalgamul rudimentar, format, undeva între „Întuneric” și „Cerurile spirituale”, doar din pământ și apă, în cantități uriașe – se prea poate ca, din pricina reacțiilor de fuziune, sau de separare, aflate în plină desfășurare, în jur, sau în non-spațiul vid, să fi stăruit un „întuneric difuz”, sau o „lumină crepusculară”, sau, oricum, ceva cu o aparență vâscoasă, confuză, palidă ca o înserare, ștearsă și spălăcită, umedă și foarte cețoasă, în care, de bună seamă, ochiul uman nu ar fi putut desluși nimic.
Participanții la Geneză însă – adică Sfânta Treime și îngerii slujitori -, erau entități celeste, imateriale, care nu au perceput – și nu percep – Universul, sau realitatea, prin simțuri umane, ca văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul ci, foarte probabil, i-au înregistrat prezența într-un mod necunoscut, total diferit de felul organic de a simți. (De altfel, se știe că nici ochiul uman nu percepe tot ce se află în jur, ci doar fotonii constituenți ai luminii, în lipsa acestora nemaivăzând nimic).
Iar această deosebire – adică faptul că pentru „a vedea” Dumnezeu nu are nevoie de organe de simț -, în Biblie este evidențiată ferm: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6: 6). (Și e foarte limpede că expresia „în ascuns” desemnează invizibilitatea sau imaterialitatea, trimițând către un domeniu exclusiv spiritual).
De aceea faimoasa cerință „Să fie lumină!” nu are nici o legătură cu văzul uman – sau cu vederea, în general -, Dumnezeu și colaboratorii săi putând să lucreze – atunci, la Facerea lumii, ca și acum, la supravegherea ei -, la fel de performant atât pe „lumină”, cât și pe „întuneric”.
Pe de altă parte, pentru cercetători, care au validat ipoteza, a devenit notoriu că Universul s-a constituit din nimic – adică din energie născută din vid, în chip de unde de probabilitate și de fotoni, sau de corpusculi materiali, cărora li s-a adăugat informația. Dar tocmai succesul acesta i-a impulsionat, îndemnându-i, în continuare, ca și când s-ar fi lansat într-o „aventură nebună”, să încerce să demonstreze – cum, de altfel, susține o teorie a fizicii cuantice -, că vidul nu este gol, sau că nimicul mai conține ceva; sau, cu alte cuvinte, pornind de la ideea că, în vid, sau în nimic, există particule potențiale (care, datorită modificării momentului magnetic al electronului, apar și dispar), să arate că, structural, originile materiei sunt, cu adevărat, virtuale. (Adică, pur și simplu, că lumea e o „iluzie”, și că Biblia are dreptate când afirmă că Universul „substanțial” – dar și cel spiritual – își au originea în gândul lui Dumnezeu).
Așa încât, de curând, cercetătorii de la Universitatea Tehnologică Chelmeri din Goteborg, Suedia, motivați de spusele unui confrate de-al lor – respectiv domnul G. Moore -, care, în 1970, a declarat că o oglindă deplasată cu o viteză
apropiată de viteza luminii ar putea transforma fotonii virtuali în fotoni reali, direct observabili (fenomen denumit ulterior Efectul Dinamic Casimir, sau DCE), folosind (sub conducerea profesorului Per Delsing) un dispozitiv cuantic superconductor de interferență – sau SQUID -, i-au modulat inductanța și, aplicându-i un flux magnetic, au determinat câmpul să vibreze cu o oscilație de schimbare a direcției de câteva miliarde de ori pe secundă. Astfel, SQUID-ul s-a comportat asemeni unei oglinzi ideale, oscilând cu o viteză de aproximativ 5% din viteza luminii și, ca urmare, s-au obținut fotoni reali, proveniți din SQUID (sau fotoni de microunde), pe care, pentru probitate, savanții i-au fotografiat și i-au filmat.
Or, în chipul acesta, s-a demonstrat strălucit că, la Facerea lumii, solicitarea divină nu a reprezentat doar un mod de exprimare ci, într-adevăr, Dumnezeu, poruncind „Să fie lumină!”, și-a asigurat, sau și-a plămădit, din nimic, sau din vid, potențialul din care urma să desăvârșească lumea, respectiv energie luminoasă, din propriul gând, și informație, stocată brut – după ce l-a creat – în Oceanul Primordial. Iar această energie – ca și informația -, fiind reală, se poate observa și analiza, dovedind că posedă un caracter științific.
Funcția de undă, de pildă – sau una dintre componente -, care, în fizica cuantică, este o descriere matematică a stării cuantice a unui sistem cuantic izolat, mai suportă a fi definită – în mecanica cuantică -, ca o funcție de stare a unei particule sau a unui sistem de particule, sau, mai vast, ca o amplitudine de probabilitate cu valoare complexă, când probabilitățile pentru posibilele rezultate ale măsurătorilor efectuate pe sistem au șanse de a deriva din acesta.
Așa cum se prezintă însă, o undă de probabilitate, măsurată sau observată de o minte umană – sau de Conștiința Supremă, desigur -, se transformă în corpuscul cu masă, pretându-se apoi la diferite interacțiuni și dând naștere atât unei particule elementare cât și unor câmpuri fizice.
Precum se observă, procesele par a conține în ele însuși misterul existenței materiale a lumii și se desfășoară (atât cât au putut stabili cercetătorii), pornind de la foton, care este o particulă elementară lipsită de masă, stabilă, manifestată doar în mișcare, cu timpul de viață mediu infinit – fiindu-i, deci, imposibil să dispară în interacțiunea cu substanța -, are două stări posibile de polarizare și, în spațiul gol, se deplasează cu viteza luminii.
Energia și impulsul său depind numai de frecvența lui, sau viceversa, de lungimea de undă, însă fotonul deține o proprietate numită moment de rotație unghiular, pe care frecvența nu o influențează. În timpul unei tranziții moleculare, atomice sau nucleare la un nivel de energie redus, fotonii emiși vor avea energii diverse, de la unde radio la raze gama. Totodată, ei mai pot fi emiși când particula și antiparticula se anihilează în mod reciproc, întocmai ca la „perechea” electron-pozitron.
Interacțiunile dintre particule au ca rezultat – sau sunt „tutelate”, sau sunt „asociate” cu – o forță de natură necunoscută încă (neștiindu-se dacă derivă din ceva, sau a fost creată direct de Dumnezeu), numită „forța nucleară tare”, care, acționând asupra particulelor le „leagă” – sau le „consolidează” -, formând protoni și neutroni.
În fizică, prin câmp se înțelege o mărime cu o valoare determinată în fiecare punct din spațiu la orice moment în timp, reprezentând un sistem dinamic cu un număr infinit de grade de libertate. Pe de altă parte, câmpul electric se definește ca starea unei regiuni a spațiului, manifestată prin proprietatea că un mic corp încărcat electric, plasat în această zonă este supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă acel corp nu ar fi încărcat. Iar câmpul magnetic este o mărime fizică vectorială caracteristică spațiului din vecinătatea unui magnet, electromagnet sau a unei sarcini electrice în mișcare.
Sarcina electrică, la rândul ei, constă într-o mărime fizică scalară, asociată proprietății măsurabile, numită stare de electrizare, specifică unor particule subatomice. Și, în sfârșit, conservarea sarcinii electrice exprimă faptul că, în mod „natural”, neexistând surse generatoare de „sarcină electrică”, aceasta nu poate fi nici creată și nici distrusă de către om.
Forțele (sau câmpurile) magnetice își au originea în mișcarea electronilor sau a altor particule cu sarcină electrică, iar atunci când magnetismul este produs de sarcini electrice libere – ca, de exemplu, în curentul electric, în plasmă sau în fluxuri de particule încărcate electric – fenomenul se numește electromagnetism. Or, orice particulă care deține o proprietate numită „încărcătură electrică” poate fi atrasă de forța electromagnetică.
Forța electromagnetică este transmisă de la o particulă încărcată electric la altă particulă, similară, de către particulele ușoare, numite fotoni, care, neavând propria sarcină electrică, și fiind fără masă, zboară înainte și înapoi prin Univers, producând efecte electromagnetice.
Particulele „supuse” forței nucleare tari sunt în număr de șase și sunt cunoscute sub numele comun de quarcuri. Posedând, în afară de sarcina electrică proprie, o sarcină specială, asociată de fizicieni cu forța nucleară tare, quarcurile „simt” această forță nucleară tare, fiind, concomitent, purtate de opt particule numite gluoni, care, având masă, aglutinează, sau „lipesc” quarcurile, determinându-le să stea împreună, făcând dovada că forța nucleară tare este mai puternică și mai complexă decât electromagnetismul.
Apoi quarcurile, la rândul lor – prin intermediul unor acțiuni complicate cu gluonii -, pot crea, în funcție de numărul în care se grupează, protoni și
neutroni, dar și mezoni (adică o combinație cu două quarcuri în interiorul lor), și anti-quarcuri, și tetraquarcuri, și chiar pentaquarcuri, dintre care tetraquarcurile, de pildă, alăturându-se unul celuilalt, pot forma o moleculă hadronică. Pe scurt, conform modelului standard – sau colecției de teorii care descriu cele mai mici particule de materie observate experimental, dar și interacțiunile dintre energie și materie -, particulele majore, formatoare ale Universului, se pot împărți în trei categorii: quarcuri, leptoni și bosoni.
(Quarcurile și leptonii constituie materia, iar bosonii fundamentali „furnizează” trei forțe: electromagnetismul, forța nucleară tare și forța nucleară slabă, gravitația neputând fi explicată prin modelul standard, evident, deoarece nici nu există. Iar particulele – cel puțin în aparență – capătă masă datorită bosonului Higgs.
La rândul lor, quarcurile, leptonii – care includ electroni neutrino, muoni neutrino, tau neutrino, electroni, muoni și particule Tau – și bosonii – cuprinzători ai fotonilor, gluonilor, particulelor Z, particulelor W și Higgs – au și ei anumite caracteristici, însă nu li se cunosc în totalitate proprietățile și, de aceea, modelul standard e incomplet).
Așadar, nu se știe cum a fost creată sarcina electrică, nu se știe cum au fost constituite câmpurile electric și magnetic, și nici – în esență – căror legi răspund acestea. În schimb, cunoscându-li-se capacitățile enumerate, dar, mai ales, avându-se în vedere că, pe lângă proprietățile de nonlocalizare, de incertitudine și de entanglement cuantic, particulele elementare dețin însușirea ca, atunci când se organizează într-un ansamblu, să se ordoneze
„singure” în acel sistem, așezându-se „la locul lor”, ca și când ar fi dirijate de cineva, e limpede că atunci, la început, când a cerut „Să fie lumină!” (sau într-un moment anterior, ori imediat ulterior), a existat, din partea lui Dumnezeu, o acțiune de dotare a cuantelor cu inteligență, de îmbibare a lor cu spiritualitate, sau de implementare în „interiorul” lor a unui fel de „gândire”, ori de „conștiință”, pentru a le determina ca, la momentul optim, să se ordoneze într-un sistem ca și când ar fi ființe vii.
(Și e de presupus că procedeul acesta l-a aplicat Dumnezeu încă înainte de crearea Oceanului Primordial și a Pământului, inadvertențele din textul biblic existând doar la nivel narativ, din pricina unor defectuoase traduceri, altminteri, în realitate, lucrurile desfășurându-se întocmai cum le înfățișează autorii ebraici ai Bibliei masoretice, în acea ordine și conform unei riguroase logici).
Faptul, de altfel, e consemnat în textul biblic (Geneza 1: 1 și Geneza 1: 2), unde se arată clar cum Duhul Sfânt, prin lucrarea sa, a „pus viață în materie”, dar, același fapt, a reprezentat și una dintre principalele învățături formulate la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol în anul 381, când s-a afirmat răspicat: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de-viață-făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci” (articolul 8 din Simbolul Credinței). Și s-a conchis: Roadele Duhului Sfânt pentru oameni sunt viața, mângâierea, adevărul, râvna duhului, libertatea și, în final, viața veșnică.
Foarte convingător însă lucrul acesta e afirmat și în alt loc din Biblie, unde – la Ezechiel 36: 27 -, Atotputernicul spune:
„Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele, și să păziți și să împliniți legile Mele”. (Iar din punct de vedere științific a nu se uita că spiritul, neaparținând materiei, nu este o entitate separată sau independentă de materie ci, pur și simplu, el reprezintă unica realitate, materia părând a fi reală, sau a avea substanță, dar neîndeplinind nici una dintre cele două prezumții).
Pe de altă parte, afirmându-se net că Duhul Sfânt „a grăit prin prooroci” – evident, pentru a-i înștiința pe oameni ceva, pentru a le transmite ceva -, e limpede că tot atunci, la început, procedând la spiritualizarea cuantelor, ori la dotarea lor cu inteligență (sau la inducerea unui soi de „gândire divină”, necunoscută umanității, specifică materiei, sau viitoarei materii), Dumnezeu a introdus în cuante – sau în „energiile necreate” – și informația.
Actul e agreat, și admis ca fenomen demonstrat, de o mulțime de savanți contemporani, care – deși sunt conștienți că nici una dintre definițiile sau conceptele existente pentru informație nu sunt unanim acceptate -, oferă totuși informației o semnificație fizică, admițând că aceasta, laolaltă cu energia și cu materia, reprezintă un factor ontologic primordial, stând la originea lumii și posedând o realitate fizică exclusiv a sa.
Biologul și fizicianul Tom Stonier, de pildă, susține ideea că informația este o „expresie a organizării energiei și materiei în evoluția Universului”. Există – afirmă el – o creștere exponențială, în spirală, a informației, „complexitatea utilizând complexitatea anterioară pentru a se înălța din nou până la cel mai înalt nivel de complexitate, construind astfel informația până la infinit”.
Tot el adaugă că „descrierea oricărui sistem fizic cuprinde nu doar parametrii care definesc cantitatea de materie și de energie, ci și cantitatea de informație, iar orice schimbare într-un sistem trebuie să țină seama nu numai de schimbările în energie sau masă, ci și de schimbările în informația conținută în sistem”. Fiind, deci, „o componentă intrinsecă a tuturor sistemelor fizice, atunci toate legile fizicii trebuie reevaluate”, mai susține el.
Conform lui Einstein, Podolsky și Rosen, fenomenul de inseparabilitate cuantică, sau de entanglement (observat atunci când o măsurătoare efectuată asupra uneia dintre particulele „împerecheate” influențează instantaneu starea cuantică a celeilalte particule), alături de nonlocalitate, e principala trăsătură a stărilor cuantice și a sistemelor compuse, pregătind astfel „calea spre o nouă tehnologie a informației în care sisteme cuantice individuale sunt purtătoare de informații”.
Și astfel, în principiu, teoria informației cuantice – sau o ramură a matematicii aplicate și a ingineriei electrice care se ocupă cu studierea cuantificării, stocării și comunicării informației – cuprinde două feluri măsurabile de informație: informația clasică și inseparabilitatea cuantică.
Procesarea cuantică a informației se realizează – potrivit efectelor ei, studiate atât teoretic, cât și experimental – prin criptografie cuantică, teleportare cuantică sau prin intermediul calculatorului cuantic.
(Teleportarea cuantică indică un alt mod de a transporta la distanță starea cuantică, utilizând nelocalitatea și inseparabilitatea pentru a reconstrui o stare la distanță distrugând-o pe cea inițială prin măsurătoare cuantică și
reprezentând – deși, momentan, experimental, s-a realizat doar pentru starea unui foton -, un proces perfect, descris ca un canal cuantic).
Cu toate acestea, în lumea academică nu se știe dacă e posibil să se construiască o teorie unică a informației, general valabilă. De aceea, ținând cont că apa are memorie, putând stoca informații, iar Pământul a fost confecționat din Oceanul Primordial – în condițiile în care, în tot Universul, alte elemente materiale nici nu existau -, nu e de prisos a se repeta că sursa tuturor informațiilor, sau depozitul lor – subordonată, desigur, Conștiinței Supreme, sau lui Dumnezeu -, e nu alta decât „banala” apă, sau Oceanul Primordial.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!