Astfel s-au ivit cosmogoniile, care, la rândul lor, au fost asimilate, încă de la începuturile umanității, de un ansamblu mai vast de credințe, de sentimente, de reguli morale și de rituri numit religie. Și așa, datorită subiectivismului conducătorilor spirituali, a imaginației unor indivizi umani, a carențelor de memorare în alte cazuri, dar și a lipsei de contact permanent între comunități (care ar fi putut remedia erorile), au apărut diferențele dintre religii, amplificate mai apoi, pe parcursul mileniilor (din pricini, totuși, obiective: localizări diferite, condiții climatice deosebite, interpretări originale, regimuri sociale prea puțin prielnice promovării culturii, războaie, hărțuieli între triburi ș.a.m.d.), până când, la un moment, sursa comună a inspirației, deși prezentă, a devenit necognoscibilă.
Totuși, deoarece religiile, făcând parte din spiritualitatea umană, s-au născut odată cu omul, fenomenul – denaturat în mod forțat uneori – a căpătat recunoaștere (aproape) unanimă, admițându-se, în general, că omenirii îi e inerent.
Întâiul patriarh care a scris despre Geneză, într-o carte a sa (redactată la sfârșitul secolului 4 sau la începutul secolului 3 î. Hr., după fragmente de manuscris însă mult mai vechi, poate apropiate, cronologic, de începutul lumii) se numește Enoh (care, conform Bibliei, a fost înălțat la cer de viu), unul dintre fiii săi fiind Metusala – sau Matusalem -, nu altul decât bunicul lui Noe.
Dar, din pricină că, în volumul său, Enoh se referă la îngeri, explicând atât cum aceia au păcătuit, cât și cum au corupt umanitatea, orientând-o – prin învățăturile lor – către „rău”, cartea nu a făcut niciodată parte dintre textele canonice. Ideea fundamentală însă, precum că Universul și omul au fost aduși la ființă de cineva, la fel ca în toate celelalte culturi ale lumii, a rămas intactă. („Cosmogoniile, precum atâtea alte idei și credințe religioase reprezintă, pretutindeni în lumea antică, o moștenire transmisă din preistorie”, conform lui Mircea Eliade).
Cu alte cuvinte, reconsiderând toate datele, și reformulând atât ipotezele, cât și constatările, în limbajul contemporan, credințele și ideile religioase s-au ivit în conștiința umanității întâi deoarece (așa cum a observat academicianul Mihai Drăgănescu) informațiile au trecut prin stadiul structural-fenomenologic, fixându-se pe un suport material (respectiv în conștiința persoanelor, localizată în creier), dar, mai ales – și aceasta cu necesitate -, deoarece, apoi, a trebuit să existe. Iar pentru a exista, neîndoios, informațiile au fost emise, sau generate de „cineva”.
Altminteri spus, convingerile religioase, insinuate în conștiința umanității sub formă de informații despre Geneză (și distorsionate apoi din diverse motive), nu ar fi „căpătat ființă” – sau nu ar fi „dobândit conținut” – dacă divinitatea, în vremurile primordiale, nu ar fi comunicat noțiunile despre Facerea lumii oamenilor existenți pe atunci. Sau, pe scurt, umanitatea nu ar fi putut memora ceea ce nu cunoștea, ceea ce nu i se comunicase pe o cale sau alta.
Pe de altă parte, contactul dintre cele două ipostaze ale omenirii – sau lumi, sau universuri, sau dimensiuni, respectiv cea „reală”, considerată „adevărată”, generată de Lumina vieții, și cea a „defuncților”, de pe Tărâmul Morții, sau de pe Lumea cealaltă, sau din Adânc, ambele rezultate după ce „Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric” – este deja recunoscut, fiind practicat, acum, ca și în trecut, de magi, de vrăjitori, de șamani, de parapsihologi – pe scurt, de persoane implicate în ezoterism, sau în domeniul „științelor oculte”.
Și este recunoscut deoarece savanții au demonstrat că Întunericul constă în absența luminii, apoi că mintea umană (sau conștiința) este eternă și indestructibilă, având însă în ea, poate la nivelul „realității subcuantice”, sau poate sub formă de proprietate, ceva necunoscut, în genul cuantelor impregnate cu Sfântul Duh, care, pe de o parte, îi permite a se afla în conexiune cu Rațiunea Supremă, a lui Dumnezeu, iar pe de alta îi oferă posibilitatea de a fi accesată – în cazul că a părăsit corpul fizic – de altă conștiință, a unei persoane vii; sau, mai exact, îi conferă oportunitatea ca informația fixată în ea să poată fi contactată, într-o relație interdimensională, de o conștiință situată în „altă lume”. (Printr-un proces al cărui mecanism, momentan, e necunoscut. Deși nu au luat în calcul conexiunea interdimensională, doctorii Martin și Carminati au indicat ca posibilitate a conștiinței de a intra în legătură cu altă conștiință entanglementul cuantic – desigur, fără a preciza că una dintre conștiințe e eliberată de corpul fizic -, în vreme ce parapsihologii consideră că fenomenul se desfășoară în condițiile în care șamanul sau magul, sau „interpusul lui, adică mediumul, intră în transă ca efect al unei intense magnetizări” efectuate de cercetători – potrivit domnului Jean-Michel Grandsire, fondatorul revistei Parasciences- Transcommunication).
Oricum s-ar fi întâmplat însă omenirea a intuit încă de la începuturi existența unei „alte lumi” – fie și într-o formă ciudată, cu parametrii inițiali schimbați -, astfel încât, convinsă de realitatea ei, s-a preocupat permanent de realizarea unei legături cu spiritele unor oameni defuncți, aflate în Întuneric, descoperind, în felul acesta, cultul morților, sau al strămoșilor – sau unul dintre cele mai vechi aspecte ale religiei -, care, bazându-se pe convingerea că cei decedați au o existență continuă (putând, deci, influența soarta celor
rămași în viață), constă în cinstirea străbunilor răposați și a rudelor moarte.
De altfel, credința în nemurirea sufletului sau în supraviețuirea lui după despărțirea de trup este un fenomen universal, concepția, fermă și generală, că existența omului nu se încheie cu moartea – idee confirmată, incontestabil, și de știința contemporană -, și că sufletul supraviețuiește într-o formă oarecare și dincolo de pragul mormântului, fiind – precum s-a mai spus – un fenomen obștesc, înrădăcinat în culturile și în religiile mai tuturor popoarelor civilizate.
În preistorie, monumente funerare deosebite, în prezența cărora se practica, sau se oficia cultul morților, s-au vădit a fi fost dolmenele, sau megaliții – adică niște construcții enorme, cu dimensiuni uriașe, confecționate din blocuri de piatră tocmai pentru că se considera că acest „material” era capabil să învingă timpul. Or, cum în comunitățile umane primordiale morții erau asociați – conform lui Mircea Eliade -, din punct de vedere mistic, steiurilor imense de piatră sub care (sau în preajma cărora) erau îngropați, rezultă că, ideatic, în concepțiile acelor oameni, decedații deveneau „puternici și indestructibili ca stâncile”, cultul megalitic al morților comportând „nu numai certitudinea supraviețuirii sufletului, ci mai ales încrederea în puterea strămoșilor și speranța că ei vor ocroti și-i vor ajuta pe cei vii”.
(Referitor la suflet, evreii, de pildă – sau creatorii celei mai importante cărți deținătoare a „cuvântului lui Dumnezeu”, adică a Bibliei -, credeau cu nezdruncinare că, înainte de a poposi pe Lumea cealaltă, sufletul cuiva care a murit e neliniștit și confuz, rămânând în preajma trupului vreme de câteva zile).
Dar comunitățile primordiale s-au evidențiat nu numai construind dolmene, ci și înălțând menhiri – sau, de asemeni, blocuri gigantice de piatră, care, cel
mai probabil, în accepția lor, reprezentau „substitute ale corpurilor” celor morți, conținând însă în interiorul lor, imanent, întrupate, sufletele respectivilor morți.
Uneori menhirii aveau o semnificație pur sexuală, însemnând că puteau procrea; dar, cel mai adesea, importanța lor rezida în ideea de „transmutare” a strămoșilor în piatră, în felul acesta substituindu-le trupurile, sau „integrând în structura însăși a construcției un element esențial” care aparținuse mortului, cu speranța că răposatul, devenit „imperisabil”, deoarece sălășuia într-un corp mineral, va „însufleți” blocul enorm de piatră.
Prin urmare – potrivit opiniei aceluiași Mircea Eliade – „menhirul sau mormântul megalitic constituia un rezervor inepuizabil de vitalitate și putere”, morții înșiși devenind – datorită „proiecției lor în structurile pietrelor funerare” – „stăpâni ai fertilității și ai prosperității”.
Învățăturile Bisericii Ortodoxe – conform cărora moartea nu este altceva decât „trecerea din viața pământească la viața de dincolo de mormânt, unde cei ce sunt uniți în credință în Dumnezeu pe pământ nu sunt despărțiți prin moarte, ca legătură spirituală, iar raporturile mutuale între cei ce sunt în viață și acei ce au adormit întru Domnul nu pot fi întrerupte, ci dimpotrivă se mențin ca între membrii unei singure împărății spirituale, Împărăția lui Iisus Hristos” – se înscriu pe aceeași linie conceptuală. Iar aceste învățături sunt confirmate cu prisosință de specialiștii din domeniul cuantic, care, destul de recent, au demonstrat că informațiile conținute în divizibila dar indestructibila minte umană sunt conectate, prin rezonanță, atât cu cunoștințele tuturor oamenilor de pe Pământ, cât și cu Rațiunea Supremă, sau cu Dumnezeu.
Nici gnosticii, afirmând că în Univers existau două forțe conflictuale –
respectiv lumina și întunericul -, care se confruntau reciproc, nu dețineau concepții prea mult diferite de cele creștine. Potrivit doctrinei lor, ființele umane nu erau decât o reflecție a dualității lumină-întuneric, în care sufletul se constituia din lumină, reprezentând forțele binelui, în timp ce trupul, confecționat din materie – adică din întuneric -, era asociat cu forțele răului. Prin urmare, în accepția lor, condiția umană se caracteriza printr-un dezacord continuu între sufletul animat de amintirea originii sale luminoase, dar prizonier în trup, și materia provenită din întuneric, sau corpul fizic. Doleanța lor ar fi fost ca Dumnezeu, care e sursa luminii, să direcționeze spre oameni îngeri îndrumători, capabili de a orienta sufletele îndărăt, în habitatul lor din Împărăția luminii.
În Biblie însă, în virtutea faptului că textul acestei cărți reprezintă însuși Cuvântul lui Dumnezeu, există multe versete care, sub amenințarea pedepsei cu moartea, interzic persoanelor din lumea „de toate zilele”, sau din dimensiunea „reală”, să intre în legătură cu spiritele celor decedați.
În Leviticul, 20: 6, se enunță clar: „Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morți și la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce fața împotriva omului aceluia și-l voi nimici din mijlocul poporului său”. Sau, tot în Leviticul, dar la 20: 27, în același spirit: „Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletnicește cu ghicirea să fie pedepsiți cu moartea; să-i ucideți cu pietre; sângele lor să cadă asupra lor”.
O precizare și mai importantă însă (aflată la Luca, 16: 22 – 31), cu o trimitere esențială atât la lumină, cât și la întuneric, se referă la „dreptul Lazăr”, care, stând în Raiul creștin (sau în „sânul lui Avram”) și adresându-i-se „bogatului nemilostiv”, ajuns, după expiere, pe Lumea cealaltă, sau în Locuința morților, menționează: „între noi și între voi este o prăpastie mare, așa ca cei ce ar vrea
să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată”, definind, cu alte cuvinte, ce a obținut Dumnezeu la Geneză „despărțind lumina de întuneric”: realitatea curentă, abia părăsită de „dreptul Lazăr”, dar și Raiul, unde acesta se desfăta, cât și Infernul, sau Șeolul, unde se chinuia „bogatul nemilostiv”.
Altminteri spus, Dumnezeu a instituit granițe între „lumile” sale – sau între „realități”, sau între „dimensiuni” – tocmai pentru a împiedica a fi traversate. Și a luat această decizie deoarece – exact cum se consemnează în Upanișade, din religia Indiei antice (în care Brahman, sau „Ființa primordială”, cu o natură spirituală, dar, totodată, reprezentând și întreaga lume e, concomitent, și „atman” – adică un principiu situat în interiorul omului -, realizându-și însă integritatea și dobândind nemurirea doar după ce îl asimilează pe atman, contopind astfel sursa originară, sau Ființa universală, cu „sinele” uman) -, după moartea corpului fizic conștiința, fiind indestructibilă, continuă să ființeze, însă nu liberă, ci integrată în Rațiunea Supremă, sau în Duhul lui Dumnezeu.
Or, încercând – poate prin tehnici telepatice, direcționând, prin rezonanță, fotonii conținuți în informații către omologii lor, aflați însă în conștiința eliberată de corpul fizic a unei persoane moarte, de pe Lumea cealaltă -, să contacteze spiritul unui răposat, devine limpede că sacerdotul – sau oficiantul, sau șamanul, sau magul -, nu va realiza doar o conexiune cu un spirit anume ci – în virtutea faptului că Rațiunea dumnezeiască e una singură, iar conștiința eliberată de „eu” s-a reintegrat în ea -, va intra, pur și simplu, în legătură cu însăși Conștiința Universală, sau cu Duhul lui Dumnezeu.
Dar actul acesta ar crea complicații, deoarece, având acces la viitor, și fiind
consultată, Conștiința Supremă i-ar furniza sacerdotului – sau vrăjitorului, sau ghicitorului în stele – informații prohibite, interzise uzului uman (căci, prevenindu-i pe posesori, i-ar împiedica să-și mai îndeplinească funcția existențială, respectiv să mai treacă prin „încercări”, anulându-le facultatea – sau proprietatea – de a alege și obținând în final, de la ei, o falsă credință în Atotziditor, impusă din exterior, asumată doar din teama de consecințe).
De aceea, în vreme ce a-i venera pe cei morți (adică a le transmite sentimente pioase și gânduri bune) găsește în creștinism un susținător – căci gândurile evlavioase le-ar sluji morților ca „recomandări” în lumea spirituală -, a încerca să li se contacteze „duhul”, în concepția aceluiași curent religios, e interzis, deoarece nu s-ar efectua decât o conectare cu Conștiința Supremă, cu care spiritul mortului deja s-a contopit.
În altă ordine de idei, stabilind Dumnezeu că „lumina era bună” și despărțind-o de „întuneric”, atunci, în ziua întâi a Genezei, a creat componentele fundamentale ale lumii văzute: Oceanul Primordial, Pământul (destinat „Luminii vieții”) și Tărâmul Morții, sau Lumea cealaltă, constând din Adâncul cel fără de fund sau din „inexistență”. (De unde se poate deduce – în opoziție cu calitatea luminii, care „era bună” – că întunericul, încă de la început, a fost considerat ca „rău”, sau de nedorit).
Iar acum, în sfârșit, în Universul contorsionat de prefaceri exista suficientă materie (adică radiație electromagnetică, impregnată cu „inteligență”, sau cu Sfântul Duh) pentru ca divinitatea să-și poată continua lucrarea, alcătuind firmamentul și atmosfera, apoi „luminătorii”. Prin urmare, printr-un procedeu încă necunoscut, în momentul acela a sistat Dumnezeu procesul de ciocnire reciprocă a fotonilor de înaltă energie – prin care, anterior, se obținuse, consistent, materie, rămasă, datorită altui fenomen încă necunoscut, neanihilată de antimateria sa -, așa încât, deodată, ferm și ireversibil, jerbele luminoase au încetat să țâșnească, particulele și
antiparticulele au încetat să se nască, iar luminile fizice rezultate din reacțiile de coliziune au dispărut, lăsând lucrurile în nemișcare: Oceanul Primordial poate clipocind în spațiu, Pământul, „netocmit și gol”, ascuns, parțial, de ape, luminat atât de aura lui Dumnezeu, cât și de radiația electromagnetică, Adâncul – căscat abisal în Întuneric și, probabil „sus”, Cerurile Spirituale, nerelevate însă unei ipotetice vederi trupești.
Tot atunci s-a mai întâmplat ceva – ceva care, de la Geneză încoace, nici nu s-a mai produs, nici nu s-a mai repetat: și anume, materia abia creată, rămasă neanihilată de antimateria ei, s-a masat, intactă, în spațiul abia născut (o parte, concretizată în obiectele deja făcute, iar alta rezervată confecționării celor ce urmau a fi create în viitor), în timp ce antimateria – care, se pare, ar fi servit doar ca „ingredient” temporar pentru ca Dumnezeu să își realizeze un scop -, pur și simplu a dispărut, de atunci nimeni, niciodată nemaidescoperind, nici în Universul primar și nici în altă parte, vreo urmă despre existența ei.
Mai târziu, intrigați de acest fenomen, astrofizicienii au încercat, prin intermediul unor tehnici contemporane – respectiv prin descompuneri radioactive de nuclee atomice, sau prin procese efectuate în acceleratoarele de particule, sau ca urmare a izbirii dintre particulele cosmice de înaltă energie și nucleele din atmosfera Pământului – să dezlege această enigmă dar, deși, utilizând aceste modalități, au obținut frecvent antimaterie, le-a fost imposibil să o păstreze, aceasta dispărând îndată ce lua ființă. Și nimeni nu a putut explica rezonabil de ce, deși o ipoteză, sugerată de textul biblic, se înfățișa parcă de la sine: astfel, dacă materia provine din energie, sau din lumină, e evident că antimateria, sau oponenta ei, are originea în întuneric.
Or, cum Dumnezeu a trasat un hotar inviolabil între Lumină și Întuneric (adică între Viață și Moarte), devine clar că antimateria, aparținând structural unei alte dimensiuni a realității, e destinată a rămâne, poate pentru eternitate, inaccesibilă oricărei curiozități umane.
În sfârșit, întrucât în prima zi a Creației soarele, luna și stelele – adică „elementele” care urmau a sluji ca reper cronologic – încă nu existau, e limpede că nici timpul nu exista. În consecință, rostul precizărilor biblice: „a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (conform Bibliei apărute sub îngrijirea Patriarhului Teoctist), nu e temporal (fiindcă, în absența oamenilor, care nici ei nu existau, timpul nu avea cui servi), ci se justifică în mod epistemologic sau chiar didactic.
Altminteri spus, Dumnezeu a creat Universul – sau lumea – exclusiv pentru om, aducându-l, din Neant, sau din Întuneric (potrivit afirmației „a fost seară”) la Lumina Vieții („și a fost dimineață”). Umanitatea însă – care nici nu căpătase ființă – nu a asistat la aceste lucrări; totuși, deoarece Universul îi era destinat, cu predilecție, ei (celelalte forme de viață fiindu-i, cum se specifică în textul biblic, subordonate), Dumnezeu a dorit ca oamenilor să li se aducă la cunoștință atât cosmogonia, cât și „morfologia” ei și, de aceea, tot ce a inițiat, a inițiat arhetipal: și-a etapizat Creația, a dat proceselor denumiri definitorii, le-a clasat pe categorii. Dar, mai ales, s-a îngrijit ca, revelându-le comunităților umane primordiale (mai târziu, firește, deși, pentru divinitate, expresia „mai târziu” e superfluă, aceasta fiind valabilă doar pentru oameni), adevărurile să li se transmită logic, în succesiunea firească, pentru ca liderii spirituali – adică preoții, sau sacerdoții, sau oficianții religioși, sau mistagogii, sau patriarhii – depozitându-le în memoria lor, să le rețină fără a le distorsiona.
Cu alte cuvinte, jalonându-și Creația, Dumnezeu i-a oferit umanității (chiar dacă oamenii, pe atunci, nu erau decât în proiect) atât un model cosmogonic,
cu repere nete, cât și ontologic, absolut necesar. De ce „necesar”?
Deoarece făptura umană, în structura ei, cuprinde ciclicitate, ritmicitate; la intervale egale, omul are nevoie de somn, la intervale egale trebuie să se hrănească, să se hidrateze, să își asigure un minim de igienă, să se îngrijească. Iar cum Universul întreg, cu Pământul în centrul lui, a fost creat pentru umanitate, Dumnezeu, intenționând să-i instruiască pe oameni, oferindu-le un model de trai sănătos, a imprimat lucrărilor sale, încă de la început, atât logică umană, cât și comprehensibilitate, nu pentru sine – fiindcă nu i-ar fi folosit la nimic -, ci pentru binele, pentru durabilitatea umanității, atunci când oamenii vor fi fost făcuți și când, așa cum divinitatea prevăzuse deja, vor fi luat cunoștință de faptele lui.
Altfel exprimat, deși oamenii încă nu existau, Dumnezeu, în prima zi, nu a creat nici timpul, nici seara, nici dimineața (acestea în sens literal), ci doar a conferit – aprioric – denumiri fenomenelor, pentru ca oamenii, după ce vor fi fost făcuți, și după ce și timpul va fi fost creat, să și le poată însuși corect, pe potriva gândirii lor, care fatal e legată de timp.
El și-a „turnat” lucrarea în tipare umane, fragmentând-o și definind-o, pentru ca, mai târziu, când se va fi ivit pe lume, omul să ia cunoștință de ea conform naturii lui efemere și, coborând-o la „scara” sa – adică la nivelul rațiunii umane – să o înțeleagă.
Așa s-a încheiat, în linii mari, prima parte a cosmogoniei, care atât de succint e consemnată în Biblie sub denumirea de „întâia zi”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
1 Comentariu
Sunt curios cum descifrează autorul taina pomului cunoașterii din grădina edenului, păcatul primordial al înfruptării din fructul cunoașterii, deslușirea acestei metafore.
Comentariile sunt inchise.