„Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”. Și așa a fost.
Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a treia”. (Geneza; 1: 11; 1: 12; 1: 13)
Vegetația, conform unei definiții aflate în uz, se constituie din totalitatea plantelor existente într-un habitat (respectiv într-o zonă, într-o regiune, într-o țară sau într-un continent), distribuite și reunite în funcție de condițiile naturale de mediu. Iar formațiunile plantelor componente ale acelei flore sunt, potrivit originii lor geografice, eterogene și cu înrudiri diverse, dar – sub influența necesităților de trai -, grupate laolaltă în unități de viață numite fitocenoze și asociații.
Principala caracteristică a vegetației însă – în raport cu mediul înconjurător -, e că aceasta, spre deosebire de regnul mineral, cu care „coabitează”, conține în sine viață – sau starea caracteristică a organismelor capabile să se autodezvolte, să se autoconserve și să se autoreproducă, ori – cum se întâmplă cu organismele superioare – să urmărească un țel.
Viața, ca fenomen – sau ca „lucru în sine”, sau, poate, ca entitate – e prea puțin cunoscută; se știe, de pildă că, pentru a se manifesta, are nevoie de anumite condiții, concretizate în energie, în apă și în molecule care conțin carbon, că e sinonimă cu „viul”, că reprezintă un atribut al făpturilor însuflețite și… cam atât. Or, tocmai din pricina acestei „prezentări
enigmatice” umanitatea s-a străduit, încă din vremurile primordiale, să-i afle atât constituența, cât și geneza. Iar toate aceste eforturi s-au materializat și s-au păstrat conservate în mituri. (Cu o excepție, cea mai fascinantă și mai surprinzătoare, poate, dar și cea mai faimoasă, când au luat forma unei culegeri de legi).
Miturile referitoare la viață se numesc mituri ale creației și, ca set de credințe, se presupune a explica, într-un mod oscilând între legendă, între imaginație și filozofie, apariția, ca rezultat al săvârșirii unui act făuritor, atât a Universului (atât cât este) și a Pământului, cât și a vieții.
Astfel, mitologiile unor popoare diverse, dar și alte feluri de spiritualitate, generate de mentalul comun, susțin la unison – sau, mai exact, în ambele credințe, monoteistă și politeistă -, că actul creației s-a realizat printr-o exercitare a puterii divine. Sau, cu alte cuvinte, că viața, „confecționată” de Divinitate, sau aflată în posesia ei, sau preexistând respectivului act, a fost adusă în Univers de cineva – de un zeu sau de mai mulți.
Mesajul uneia dintre cele mai vechi atestări documentare ale acelui magnific demers, prin care viața s-a ivit pe Pământ, s-a păstrat, inițial, în memoria colectivă a unui neam primordial, pentru ca, mai apoi, să fie consemnat prin dăltuire în piatră (sau, conform altor surse, incrustat pe o „columnă” de cupru), pentru a sluji drept cod moral urmașilor autorilor lui – adică hiperboreenilor -, sau pelasgilor, mai întâi, iar apoi poporului geto-dac.
Normele etice cuprinse în el poartă numele de „Legile Belagine”, și redactarea lor propriu-zisă i-a fost atribuită, de Herodot, regelui agatârș Anacharsis (sau unui filozof scit „barbar”, potrivit altor surse, trăitor, la începutul secolului 6 î. Hr., pe țărmul nordic al Mării Negre), care, găsindu-le fundamentale pentru moravurile acelor timpuri, a compus, după ele, o lucrare în versuri.
Însă, conform adevărului stabilit de faptul că turditanii, sau turdulii din Peninsula Italică, emigrați acolo, din zona Transilvaniei, încă din vremuri
„obscure”, susțineau – precum afirmă Strabon -, a poseda „un codice de legi vechi de 6 000 de ani”, dar și a împrejurării că documentele scrise amintesc existența, pe la 2 500 î. Hr., a unei Mari Preotese, cunoscută ca Hestia-Ista-Vesta, care conducea, călăuzită de aceleași legi, regatul feminin geto-dac (sau al femeilor știutoare de carte), precum și indiciul că oficierea prin cântec a anumitor slujbe religioase, practicată în creștinism, a avut ca punct de plecare obișnuința pelasgilor, apoi a geto-dacilor de a-și memora normele etice intonându-le ordonat în cor, Legile Belagine – sau „Legile Frumoase”, cum mai sunt denumite – datează, negreșit, de mai bine de 8 000 de ani, rezistând trecerii vremii doar datorită desăvârșirii lor, care se recomandă prin aserțiuni precum acestea:
„Dincolo de curgerea timpului și de cugetarea zeilor este Focul cel Viu și Veșnic, din care vin toate și prin care ființează toate cele ce sunt. Totul și nimicul sunt suflarea Sa, golul și plinul sunt mâinile Sale, nicăieri și peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină și tot ce vine din lumină prinde viață și ia făptură”. Iar afirmația tulburătoare că „tot ce vine din lumină prinde viață și ia făptură” își are explicația în legea a doua, unde se stipulează ferm: „(…) Lumina prinde putere prin cuvânt (…)”.
Însă ideea că viața, pe Pământ, a fost generată, sau a fost adusă de cineva există nu numai în spiritualitatea hiperboreeană, apoi pelasgă, apoi geto-dacă, ci în toate credințele lumii, denumite (uneori impropriu) mituri.
Convingerea mesopotamienilor, de pildă, certificată de texte descoperite pe tăblițe de lut, dar și de vestigii arhitectonice, era că viața provenea de la zeița Nammu (al cărei nume, inscripționat pe pictograme, însemna „Marea primordială”), născătoarea Cerului și a Pământului, precum și a tuturor zeilor, împreună cu viața lor.
Aceiași locuitori ai Mesopotamiei – sau, mai exact, sumerienii -, au afirmat (conform lui Mircea Eliade) că viața se răspândise pe Terra, sub forma perechii primordiale compuse din zeii Apsu și Tiamat, dintr-o „totalitate acvatică non-diferențiată”. Iar akkadienii, de asemeni, au promovat concepția că viața cu care a fost înzestrat primul om, creat din lut de lucrătorii divini, provenea de la zeul En-Ki.
În viziunea babilonienilor (desprinsă din opera Babyloniaka, scrisă în limba greacă, în secolele 4 – 3 î. Hr. de preotul chaldean Bel-Usur, sau Berosos, al zeului Bel-Marduk din Babilon), viața, de asemeni, avea sorgintea în apă, dar și în beznă, aceste „medii” facilitând nașterea unei făpturi monstruoase.
În vechiul Egipt, unde „Timpurile fabuloase ale începuturilor” purtau numele
de „Tep zepi”, ceea ce înseamnă „Prima oară”, oamenii credeau că, înainte de apariția vieții, deasupra Apelor Primordiale se ivise o mare colină – numită „Locul dintâi” -, unde, în sfârșit, concomitent cu Pământul, s-au înființat în Univers lumina, conștiința și viața.
Altă sursă însă – și anume „Cartea dragonului Apophis”, un papirus hieratic, cu textul redactat de un scrib „pentru Esmin, fiul lui Petemnestru” între anii 312 – 311 î. Hr. – menționează că „stăpânul Universului s-a ridicat” și a grăit: „Am luat naștere ca Keprer. Numai după mine au luat naștere cei care sunt născuți”. Altfel exprimat, și în concepția acelor oameni viața, înainte de a se ivi pe Pământ, ar fi preexistat, în posesia, sau ca atribut al cuiva.
Dar există și varianta, consemnată pe „Papirusul magic Harris, 4”, din secolul 13 î. Hr., conform căreia „Esența germenului celor opt zei din orașul Hamun, sau Hermopolis” – adică viața – s-ar fi datorat unui „ou al apei”, unei „semințe a pământului”.
Tributari miturilor „autohtoniei”, hurrito-hittiții au proclamat cu tărie că viața (acordată primilor oameni, născuți din piatră) provenea, neîndoios, de la o Mare Zeiță chtoniană. Indienii antici, în schimb, prin credințele cuprinse în celebrul imn din Rig-Veda, au avansat ipoteza genezei Ființei din ne-Ființă, deoarece, la început, nici „ne-Ființa nu exista, nici Ființa”. („Nu exista în timpul acela nici moarte, nici nemoarte. Unul respira fără suflare, mișcat de sine însuși”. Apoi – potrivit relatărilor aceluiași Mircea Eliade: „La început, tenebrele ascundeau tenebrele”, dar căldura – provocată de asceză, sau de „tapas” – a dat naștere Unu-lui „potențial”, sau lui „ahhu”, adică „embrionului” – învăluit de vid, sau, altminteri spus, înconjurat de Apele Primordiale.
De asemeni, aceeași geneză complexă – referitoare la „viu” -, se întâlnește și în textele Brahmana, pe la anii 1 000 – 800 î. Hr.). Ceea ce semnifică, indubitabil, că, în concepția indienilor antici, viața a căpătat ființă, în chip de embrion potențial, din căldura provocată de asceza Unu-lui, fiindcă, exceptând tenebrele, doar el preexista.
La aceiași vechi indieni viața s-a mai ivit după ce zeul prezentat ca Niranyagarbha – sau „Embrionul de Aur” – s-a cufundat în apele deasupra
cărora, anterior, a plutit, le-a fecundat, iar apele l-au născut pe Agnu, zeul focului, căruia, firesc, i-au acordat viață.
Și tot în India antică, autorul Mahabharatei, în Cartea 1, Adiparva, a înregistrat: „În lumea aceasta, când fără strălucire și lumină ea era înfășurată de negură din toate părțile, a apărut dintru începutul acelui yuga, ca întâia cauză (a creației), un ou uriaș, sămânța veșnică a tuturor ființelor, care se numește Mahadirya”.
În China, „în tradiția istoriografică și în numeroase legende”, „la început, în timpul când Cerul și Pământul erau un haos asemănător cu un ou”, s-a născut un antropomorf primordial, Pan Ku pe numele său.
Înțeleptul „cu o existență tăinuită și anonimă” Lao Zi, contemporan cu Confucius, opina însă că „viața și moartea ființelor se explică printr-o alternanță de yang și yin: primul stimulează energiile vitale, dar yin naște repaosul”. „Totuși, Omul sfânt speră să se sustragă ritmului universal al vieții și al morții: realizând în sine Golul, el se situează în afara circuitului”, deoarece, precum a observat Lao Zi, „în Sfânt nu există loc pentru moarte”.
De altfel, principiul dual, feminin și masculin – adică yin și yang – era prezentat și într-o altă concepție chineză, aparținându-i gânditorului Liu An (179 – 122 î. Hr.), care, în textul „Huainan-tae”, a afirmat: „În vremurile de demult, pe când nu era încă nici pământ și nici cer nu era și prin bezna cea adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei”.
Totuși, predominant în lumea veche chineză s-a dovedit conceptul religios taoist, conform căruia „înaintea cerului și a pământului a apărut o ființă nedefinită, dar perfectă, care are în mod haotic condiția unui bloc de piatră nesculptat. Această entitate poartă numele „Dao”, sau „Mama Universului”, și este o totalitate primordială, vie, a genezei, fără formă sau înfățișare”.
În Grecia antică, referitor la „cultul orfic”, Platon, prin câteva aluzii, a dat de înțeles că, din pricina unei nelegiuiri primordiale, sufletul era închis în corp – sau în „soma” -, ca într-un mormânt – sau „sema” -, așa încât existența întrupată avea, mai curând, aspect de moarte, iar viața adevărată începea abia după deces. Anterior însă Hesiod, în Theogonia, afirmase că „mai înainte s-a ivit Haosul”. Din Haos s-au născut neagra Nyx – sau Noaptea – și Erebos, iar
rezultatul, în ceea ce privește apariția viului, a fost că viața a precedat Creația.
La scandinavi – unde, într-un mit, în vremea străveche, pe când nu apăruse nici cerul și nici pământul, „dintru început a fost Ymir” -, de asemeni, viața a preexistat, înainte de a „însufleți” un zeu, în vreme ce în cosmogonia germanilor antici viața s-a ivit – tot sub forma ființei antropomorfe numite Ymir -, dintr-o „genune uriașă”, cunoscută ca Ginnungagap, în momentul când „Lumea morților”, aflată într-un ținut friguros și plin de cețuri, zis Niflheimr, străbătut de unsprezece fluvii născute de același izvor, personificată ca „gheață”, s-a întâlnit cu focul, identificat în cuprinsul țării „arzătoare Muspell”, păzită de uriașul Surtr (sau „Cel Negru”). În clipa impactului „la mijlocul universului s-a născut Ființa antropomorfă” Ymir, cea vie, posesoare de viață.
O viziune despre existență aproape creștină s-a concretizat în Macedonia, unde marele Alexandru Macedon, declarând (conform lui W. W. Tarn, în „Alexander the Great”) că „toți oamenii sunt fiii aceluiași Tată”, a recunoscut, implicit, că viața era creată de un „Părinte Ceresc”, respectiv de cel care va fi cunoscut mai târziu ca Dumnezeu.
În Eurasia, de asemenea, popoarele turco-mongole, fino-ugrice și balto-slave credeau că oamenii au primit viața, ca dar, de la zei. Aceeași concepție o împărtășeau și asiaticii septentrionali, care erau convinși că viața a fost creată (după ce s-a plămădit Universul, totuși), de către „Zeul Es”.
La mexicani, în America precolumbiană, „cei patru frați zei, fiii lui Tonacatecuhtlr”, s-au născut deja „însuflețiți”, acreditând, de asemeni, ideea că viața a preexistat, undeva într-un loc nedefinit.
În lumea mayașilor – conform textelor din Popol Vuh -, „Născătoarea, Făuritorul, Maica și Părintele” au coexistat, în mod ciudat, într-o „funie primordială”, care „s-a întins în ceruri și pe pământ”, creând întâi viața, apoi toate celelalte lucruri din Univers.
Aborigenii din America de Nord, precum indienii din Țara de Foc, susțineau că înaintea tuturor strămoșilor „a fost Temaukel”, care, desigur, existând, conținea viață în ființa sa. La alte triburi (ca acela al algonkinilor californieni din Lenape, Delaware, SUA), viața se găsea în chiar Marele Spirit, numit
Manitu, care locuia într-o „ceață nemărginită”. Iar în Africa, potrivit cosmogoniei totemice, viața a fost adusă, din cer, de „mama zeilor”, care, singură, a născut doi fii: pe zeii Nyamye și Anangama.
Tracii, dar și geto-dacii – care însă doar se învecinau și se înrudeau îndeaproape cu poporul trac, fără a proveni din trunchiul lui -, cultivau, prin diverse tradiții, doveditoare ale faptului că „mișcarea dionysiacă” își avea geneza în spiritualitatea lor, un zeu suprem, numit Zalmoxis (sau, în alte versiuni, Zamolxe), creatorul, dar – deoarece discipolii săi se considerau nemuritori – și posesorul vieții.
Geto-dacii, de altfel – cum s-a descoperit mai târziu – au fost dintotdeauna „uranieni”, crezând în eternitatea sufletului -, sau, cu alte cuvinte, într-o viață fără de sfârșit. Or, în concepția lor, aceeași viață care îi însuflețea pe ei, îi anima și pe zeii lor, respectiv pe Dionysos și pe Orfeu (ideea trecând, mai apoi, la grecii antici, cărora le va inspira modul cum să-și imagineze, și să-și „confecționeze”, propriul lor Panteon).
Dar cei mai conciși și cei mai radicali „prezentatori” ai vieții au fost evreii, care, în vasta lor culegere de credințe numită Biblia, au afirmat răspicat că viața „vine” de la Dumnezeu, aparținându-i în exclusivitate, că e un „cadou” făcut omenirii și că e „binecuvântată”. Și tot ei au insistat, ca nimeni alții (conform lui Mircea Eliade), asupra valorii vieții, declarând că aceasta, fiind „bunul cel mai de preț” al umanității este, „ca în atâtea alte culturi tradiționale”, opusă morții, moartea fiind „degradantă” prin excelență și reducând „omul la o post-existență”.
(Iahve – susțineau evreii antici – era creatorul vieții. Or, întrucât moartea reprezenta negarea operei sale, Iahve, evident, nu domnea în „șeol”. În consecință, moartea nu se afla în nici o relație cu Dumnezeu, ceea ce, pentru un credincios, constituia „cea mai teribilă încercare”. Totuși, Iahve avea depline puteri și asupra morții și, dacă și-ar fi propus, el ar fi putut „să-l smulgă pe om din mormânt”). Ceea ce conduce către încheierea că, în fond, mitologia vechilor evrei, consemnată în Biblie, reprezintă o „istorie sfântă”, ea oferind explicații (cum tot Mircea Eliade a observat) atât despre „originea lumii”, cât și, concomitent, despre actuala „condiție umană”.
Religia islamică, întemeiată de Mahomed, proclamă răsunător că viața s-a aflat încă de la bun început la Dumnezeu, care, „creând lumea fără vreun
arhetip stabilit și fără ajutor”, a zămislit „întâi lumina și spiritele îngerilor”, apoi, „dintr-un cheag de sânge”, „l-a făcut pe om”.
Religiile creștine, de asemeni, susțin că „lumea a fost adusă de la neființă la ființă de Dumnezeu” – Atotputernicul, deci, fiind acela care crează viață.
În sfârșit, în mitologia română – conform unui motiv din folclorul bucovinean -, viața ar proveni din „Vântul-cel-mai-de-sus”, care, singur, a însuflețit o femeie ivită din focul aflat pe vârful unui munte înalt. Tot în mitologia autohtonă, continuând tradiția lăsată de geto-daci, Eros și Cronos apar, dintr-o neființă și un netimp virtuale, având însă capacitatea ca, „în momentul desprinderii din increat să devină purtători ai vieții pline de patos dionysiac”.
În Biblie însă se afirmă un fapt, atestat de înseși cuvintele lui Iisus Hristos: între viață și moarte există identitate, ceea ce, din lipsă de probe, nu indică, neapărat, o similaritate, morfologică sau de altă natură, ci doar induce ideea că, în locul de unde provine viața, se află, inseparabil, și moartea. („Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă”; Ioan 12: 24).
Iar știința contemporană – prin persoana domnului Robert Lanza, doctor în medicină la Universitatea Wake Forest, din Carolina de Nord, SUA, specialist în cercetarea celulelor stem și inițiatorul unei teorii numite biocentrism -, a validat aserțiunea, stabilind și demonstrând recent că, întrucât întreaga realitate reprezintă doar un contact mental al stării umane de conștiență, neputând exista dacă nu ar fi percepută de oameni, moartea este doar o iluzie.
În biocentrism, care mai poartă și denumirea de „teoria totului”, se consideră că Universul, pur și simplu, este creat de ceea ce se numește viață, aceasta fiind cauza apariției lui, și nu efectul unor oarecare procese chimice, reieșind, în final, că spațiul și timpul, dar și toate lucrurile din întreaga lume, sunt doar forme ale percepției omenești. Iar tot acest complex fenomen de „conversiune” devine posibil datorită unei proprietăți a energiei, care, potrivit unei axiome științifice fundamentale, neputând fi (cum precizează prima lege a termodinamicii) nici creată și nici distrusă, ci doar transferată, oferă conștiinței umane oportunitatea de a se conserva la moartea corpului
fizic, ea rezistând, sau „supraviețuind” la nesfârșit, sub forma unei energii de 20 de wațți. Or, cum (tot conform teoriei biocentrismului) există un număr infinit de Universuri paralele, constituente ale realității materiale, e limpede că respectiva energie (sau conștiință) nu dispare la decesul persoanei, ci, fiind eternă, doar se deplasează dintr-o lume în alta. Dar ce este viața ca „lucru în sine”, sau ca fenomen, cum a fost creată, din ce este alcătuită și cum funcționează nu au putut preciza nici mitologiile, nici religiile și nici savanții.
Încercări de a o identifica și a o defini – și, poate, de a-i descoperi „secretul genezei”, dar și „mecanismul de operare” -, totuși, au existat. Însă, deoarece chestiunea a fost abordată de pe poziții greșite, păgubos menținute în uz, în pofida logicii faptelor și a evidenței, toate au eșuat.
Astfel, o teorie modernă, dar neconfirmată, susține că originea vieții – numită abiogeneză -, s-ar confunda cu „procesul natural prin care viața a apărut din materie nevie, cum ar fi compușii organici simpli”.
O altă ipoteză, cunoscută ca „a panspermiei”, presupune – de asemeni într-un mod neconform cu adevărul – că viața microscopică s-a ivit, în afara Terrei, prin mașinării neidentificate, răspândindu-se apoi pe Pământul timpuriu prin intermediul prafului spațial și al meteoriților.
Posedând o cu totul altă natură, teoria generației spontane – adică a apariției, din materie nevie, a anumitor forme de viață – își are sorgintea în filozofia grecească și, mai ales, în textele lui Aristotel. Dar, din pricină că Aristotel, prea puțin inițiat în domeniu, susținea că șoarecii se nasc din fânul murdar, iar crocodilii se ivesc ca atare, suferind un proces de metamorfoză, din buștenii putreziți pe fundurile apelor, în timp ce afidele provin din roua care se așează pe plante, iar dipterele din materie intrată în descompunere, rezultatele, desigur, s-au dovedit total nesatisfăcătoare.
Acestor teorii li s-a adăugat ipoteza „supei primordiale”, formulată, în 1924, de biochimistul sovietic Aleksandr Oparin, autorul prezumției că generația spontană s-a produs o singură dată, în vremurile primordiale, acum însă – deoarece oxigenul din atmosferă împiedică anumiți compuși organici, necesari ivirii vieții, să se sintetizeze -, repetarea acelui unic proces devenind imposibilă.
La polul opus, „biogeneza”, atribuită lui Louis Pasteur, a luat naștere în secolul 19, susținând, în contrast cu ipoteza generației spontane, că „lucrurile vii apar din alte lucruri vii, prin reproducere”. Însă nici această teorie solidă, întemeiată pe concluzii trase din experimente, nu a putut lămuri în ce constă, în definitiv, „fenomenul viață”.
Cercetătorii însă nu s-au descurajat, continuându-și experiențele și căutările, iar perseverența le-a răsplătit așteptările, ei începând să afle, totuși, îndeosebi în ultimul timp, câte ceva.
Astfel, destul de recent, biochimiștii, studiind îndeaproape vietățile Terrei, au putut să afirme, cu îndreptățire, că totalitatea creaturilor, de la microbi și până la organismele superioare, există pe lume datorită numai și numai interacțiunii dintre acizii nucleici – respectiv ADN și ARN – și moleculele proteice, singur acest proces constant dând naștere vieții. Dar, mai ales, convinși de constatarea că viața este un fenomen mult prea complex pentru a se fi ivit subit și de la sine, au început să admită, din ce în ce mai mulți, că viața este, „cu necesitate”, produsul unui Creator inteligent, sau al unui „Proiectant originar”.
Sau, cum înșiși au afirmat: „Am devenit conștienți de volumul uriaș de informații pe care îl conțin genele. Știința nu este în măsură să explice cum pot să apară aceste informații în mod spontan. Informațiile pretind existența unei inteligențe, ele nu pot apărea în mod accidental”. Și, ca exemplu, au detaliat cum sistemul de replicare al ADN-ului, al ARN-ului și al proteinelor, care e extraordinar de complex, producându-se la nivelul celulei, a trebuit, pentru ca ansamblurile biotice să poată exista, să fie perfect încă de la bun început, unica lămurire mulțumitoare privind acest aspect fiind aceea că „această vastă cantitate de informații a provenit de la o ființă inteligentă”.
Același lucru îl susține însă, de mai bine de două mii de ani, și religia creștină, ale cărei dogme, formulate pe o mulțime de pagini biblice, se pot totuși rezuma în două versete, care se înfățișează așa: „Să știți dar că Eu
sunt Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de Mine; Eu dau viață și Eu omor, Eu rănesc și Eu tămăduiesc, și nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea” (Deuteronomul 32: 39). În plus, religia creștină, înaintea științei, a precizat lămuritor, cu o exactitate de nezdruncinat: „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6: 63).
Și iată cum, în „câteva vorbe”, rostite de Mântuitor, se află închis însuși secretul Creației, care, dezvoltat schematic, se poate expune așa: Dumnezeu a făcut la început, prin Cuvânt, din lumina țâșnită din propriul gând, întâi Oceanul Primordial, apoi, în cuprinsul acelor ape, a „confecționat” Pământul. Ca „material de construcție” a folosit, exclusiv, undele de probabilitate, transformate însă, sub incidența observării lor de însăși Conștiința Supremă, sau „neparticipativă”, întâi în cuante, sau în energie, apoi, în sfârșit, în particule materiale.
Așa a luat naștere „lumea neînsuflețită” (în măsura în care „viul” este doar cel acceptat ca atare de umanitate), constând, în principal, din Pământ, din atmosferă, din eter, din firmament, din rețeaua hidrografică, din munți și din vulcani.
Însă, în cea de-a treia zi a Creației – continuată în același ritm -, lucrării lui Dumnezeu i s-a mai adăugat ceva – ceva tulburător și inexplicabil, cum n-a mai fost și nu va mai fi până la sfârșitul lumii, ceva inedit și inefabil, cu consecințe copleșitoare: și anume, Pământului i s-a dăruit o „sămânță” de viață, sub forma inimaginabilă a primei celule vii.
Viața – precum însuși Iisus Hristos a mărturisit, afirmând că „Duhul este acela care dă viață” -, se află în realitatea subcuantică, despre care savanții amintesc tot mai des (sau, mai exact, dincolo de „existența” acesteia, în microunivers, care, foarte probabil, e infinit), implantată acolo, de Divinitate, încă de când Dumnezeu, în ziua întâi a Genezei, a „spiritualizat” lumina, dotând-o cu Sfântul Duh, obținând prin aceasta (cum chiar cercetătorii au remarcat), o docilitate perfectă a cuantelor constituente, sau a energiei, în așa fel încât, când, de pildă, particulele materiale dintr-un sistem sunt supuse unei acțiuni, sau interacțiuni, ele „se duc singure la locul lor”, deplasându-se și ordonându-se ca și cum le-ar dirija cineva, ca și cum s-ar instala în locuri prestabilite.
Totuși, se pare că această „formă de viață”, specifică lumii subatomice – deosebită, adică, atât de viața conținută de plante, cât și de aceea aflată în animale -, deși comună tuturor particulelor materiale, e lipsită (în sensul
uman al noțiunii) de „conștiință”, posedând doar atâta „inteligență” câtă i-a fost indusă pentru a „opera în sistem”, sau pentru a „asculta”. Dar că ea există e indubitabil și recentele descoperiri științifice (deși, majoritatea se referă și se raportează la om, dar aflate, totuși, prin deducții metonimice, prin comparații și prin trimiteri), o dovedesc.
Fotonii, de pildă, sau cuantele de lumină (sau bosonii gauge, sau particulele elementare lipsite de masă, care, fiind doar energie conținută în câmpuri electrice și magmatice variabile în timp și spațiu, asociată tuturor proceselor electromagnetice, sunt capabile să se deplaseze cu viteza luminii), reprezintă constituenții fundamentali ai celulei vii, dezvoltând fără încetare (cum s-a demonstrat, de altminteri) fenomene electromagnetice. Așa încât ideea că viața – sau acel ceva indescriptibil, care determină un lucru să fie viu – se află în realitatea subcuantică (sau dincolo de „lumea fotonică”, într-un „microunivers divin”, pe care, momentan, omenirea nici nu și-l poate imagina) devine izbitor de pregnantă.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!