Capitolul 6: Geții
************
Fundamental, poporul get nu s-a schimbat niciodată, păstrându-se mereu același, ca la început: sedentar, tolerant, creator, cu un spirit al justeții înscris în caracterul lui, dat poate de ocupațiile pe care le-a avut din cele mai îndepărtate timpuri: păstoritul și agricultura. Dar, evident, nu i-au lipsit nici „amprentele” puse de obișnuințele unui timp sau altul, precum viclenia (numită uneori „diplomație”), fățărnicia, cruzimea, înșelăciunea, fără de care, în majoritatea cazurilor, nu se putea trăi.
Însă influențele exercitate asupra lui întâi de triburile pe care le-a asimilat, apoi de negustorii greci, apoi de celți, apoi de romani au sfârșit prin a-i modifica nu mentalitatea, ci atitudinea față de propria viață, determinându-l a renunța la legăturile gentilice dintre membrii comunității și a adopta în loc raporturi noi, mai puțin sentimentale, dar aducătoare de profit și de bunăstare. Așa încât, pentru a-și îmbunătăți situația financiară, foarte curând, geții din lunca Dunării, care erau excelenți luptători, au început – ca și celții, de altfel, sau ca și romanii -, să se angajeze, pentru cinci stateri de pedestraș, sau zece de călăreț, în afară de prada care li se îngăduia s-o ia, când își biruiau adversarii, ca mercenari în slujba diverșilor principi sau regi din zonele învecinate, sau chiar a „razd”-ilor locali, când li se solicita prezența.
Conducătorul unui grup de oșteni era plătit, pentru prestația sa, cu o mie de stateri de aur, și gratificat, pentru a fi stimulat, cu daruri constând în brățări de aur, în fibule înfrumusețate cu pietre scumpe, în hlamide, în harnașamente și în alte bunuri. De aceea e de presupus că o parte a tinerilor geți din lunca Dunării, care, nemulțumiți de statutul de agricultor, sau de păstor, voiau să-și facă un rost în viață, se înrolau în detașamentele de mercenari. Iar acolo, se prea poate ca instrucția să se fi desfășurat, precum în vremurile strămoșilor lor, uitații pelasgi, pe ritmurile nebune ale „Călușului”.
În portul Giurgiu, drahmele grecești începuseră a circula încă din secolul 5 î.Hr., la vreo trei sute de ani după apariția negustorilor eleni în regiune. În secolul 2 î.Hr. însă în lunca Dunării, aduse tot de comercianți (atât de cei care călătoreau pe apă, cât și de cei care se transportau pe uscat), în Câmpia Română s-au ivit și monedele dacice, de aur sau de argint – niciodată însă din bronz sau din aramă -, bătute de indigenii din munți, sau de geții de la Marea Neagră încă din secolul 3 î.Hr., dar ajunse în sudul țării cu un veac mai târziu, cărora, după anii 140 î.Hr. li s-au adăugat și denarii romani, introduși în spațiul danubiano-carpato-pontic de noii neguțători.
Iar efectul acestui aflux pecuniar, revărsat generos în toate localitățile de la câmpie, s-a concretizat într-un fel de perpetuare – însă și de dezvoltare – a emancipării declanșate de sosirea negustorilor străini la Dunăre, care curând a cuprins întreg nordul fluviului, determinând ca, pe fondul unui trai prosper, să se înființeze noi așezări – ca la Oncești, de pildă -, dar, mai ales – precum s-a întâmplat la Frătești, la Slobozia, la Gostinu, la Daia, la Remuș, dar și în alte părți – să se extindă cele deja existente.
Amploarea cea mai mare însă, evident, a luat-o „burgul” Giurgiu, unde, datorită oportunităților oferite de port și de ostroave, viețuiau cei mai mulți dintre geții liberi, supranumiți „comati”, aflați în zonă, dintre care se alegeau meșteșugarii, negustorii, agricultorii, militarii, păstorii și pescarii.
Or, tocmai din pricină că aceste structuri au proliferat, s-au dezvoltat și categoriile cu un înalt statut social, ca preoții, comandanții de oști, aristocrații și, mai presus de toți, „razd”-ul, sau conducătorul suprem, ale căror curți, de asemeni – constând atât din bunuri materiale, respectiv locuințe, terenuri, ogrăzi, acareturi, precum și din cirezi de vaci, și din turme de oi, dar și din robi, și din personalul angajat cu plată – au dobândit proporții încă nemaiîntâlnite.
Un „razd”, negreșit, avea o locuință impunătoare, cu temelie din roci zidite, cu etaj, cu foarte multe odăi, construită din lemn bătut în cuie, acoperită cu „șiță” sau cu țigle, cu streșini largi și cu pridvor, spoită cu var și, pe jos, lipită cu lut, mărginită de gropi pentru păstrarea grâului, a meiului, a orzului și a secarei, precum și de alte clădiri, pentru slugi și pentru sclavi, de adăposturi pentru animale și de magazii pentru unelte.
Însă, înainte de toate, poseda o mulțime de funcționari, angajați în serviciul său, care – așa cum slujbașii mărunți, ca bucătarii, grădinarii, îngrijitorii, cameristele și celelalte slugi se ocupau de reședința regală -, preluau în sarcina lor – avizată, desigur, de bogatul „razd” – administrarea întregului ținut aflat sub stăpânirea respectivului conducător.
Așa încât, cu asentimentul acordat de stăpânire, ei colectau taxele comerciale din port, ei ridicau birurile de la negustori, dar și de la oamenii de rând, și tot ei îi întâmpinau, pentru a trata cu ei, pe comercianții străini, proaspăt sosiți în ținut. Pricinile mai grave însă, ca furturile, tâlhăriile și chiar omorurile, e de presupus că le judeca „razd”-ul însuși, ajutat de marele preot, sau poate de un sfat al bătrânilor, care, cu toții, pronunțau sentința.
Însă, întrucât, în pofida păcii aparente, pe de o parte, cucerirea de către romani, în anul 133 î.Hr., a Numantiei, pentru a o devasta, și colonizarea Spaniei, din același an, precum și ocuparea, în anul 122 î.Hr., a Insulelor Baleare, iar pe de alta sosirea, pe „coridorul stepei” – sau drept prin inima Geției -, a tot mai multor hoarde de năvălitori de la nord de Marea Neagră, pentru a traversa Dunărea și a ataca poporul trac, anunțau vremuri tulburi, de cumpănă grea, interesul cel mai acut al indigenilor s-a concentrat asupra acțiunilor cu caracter militar: s-au întărit oștirile, s-au fortificat așezările vechi, dar, mai ales – cu sprijinul plătit al inginerilor militari, al arhitecților și al constructorilor greci (precum, din punct de vedere arheologic, a arătat tehnica elenistică utilizată) – s-au ridicat noi cetăți, cu șanțuri de apărare, cu valuri de pământ și cu turnuri exterioare de supraveghere.
La Giurgiu – unde, în pofida lucrărilor de îmbunătățiri defensive, care poate s-au executat, așezarea a rămas, totuși, tot un „târg ticălos”, cu aspect de mahala, tăiat de drumuri largi, cu șure și cu arbori prin curți, cu adăposturi pentru animale, cu noroaie pe ulițe și cu un cimitir neîngrijit -, nu s-au descoperit vestigii care să indice că s-ar fi construit asemenea cetăți, deși, desigur, nu e exclus.
La Frătești însă, conform, întâi, urmelor încă vizibile de pe Dealul Lagărului, apoi celor 200 de monede de argint, fără inscripții, cu un cap stilizat pe avers, cu un om călare pe cal pe revers, ambele reprezentate prin linii și prin globule, dar și ceramicii negre și cenușii, și ulcelelor, și opaițelor, și fructierelor, și cârligului de pescuit, și obiectelor de podoabă dezgropate din vechea vatră a satului, toate datând din secolele 2 – 1 î.Hr., e sigur că, în locul anterioarelor „refugii”, construite de înaintași, s-au ridicat, cel mai probabil – prin muncă obștească impusă de „razd” și prin sporire de biruri -, dacă nu turnuri de apărare, în spatele valurilor de pământ deja existente, cel puțin „cazărmi”, sau adăposturi pentru oșteni, destinate zilelor când va fi război.
Nici acolo nu s-a mai păstrat nimic din vechile fortificații; dar poziția de excepție a localității – aflată cu fața spre Dunăre, între un râu și un pârâu, între dealuri, lângă o carieră de piatră, aproape de Codrii Vlăsiei -, precum și artefacte aparținând culturii getice, găsite în „Valea Fântânilor”, au dovedit că, urmând spiritul vremii, construcția unor cazărmi, sau chiar a unor ziduri de apărare, dublate cu șanțuri și cu maluri mari de pământ, a fost o oportunitate valorificată în chip strălucit.
Altminteri, ca și la Giurgiu, suflul cel mai tumultuos al vieții cotidiene pulsa la „curtea regală” a „razd”-ului, în clădirea cu un etaj, făcută din lemn, cu teren mult în jurul ei, împrejmuit, cu grajduri, cu magazii și cu țarcuri pentru animale, cu odăi pentru slugi și pentru sclavi și cu hambare, cu argați alergând de colo până colo, cu femei trebăluind la bucătărie și cu porțile deschise larg, pe care tot timpul intrau și ieșeau călăreți, trimiși de stăpân cu diverse porunci: unii, pe Dealul Lagărului, să ia legătura cu oamenii de pază lăsați acolo; alții, la Dunăre, unde slujbașii regali întindeau năvoade, alții pe câmp iar alții, în sfârșit, cu solii către ceilalți conducători din regiune, cu care, poate, întrețineau relații.
Un moment deosebit însă îl constituia sosirea la curte a generalilor, sau a conducătorilor de detașamente, care, chiar dacă nu aveau permanent sub comandă trupe de ostași înarmați, ca în armatele organizate, păstrau totuși un contact continuu cu oamenii lor – racolați dintre toți geții adulți capabili să mânuiască o spadă sau o lance -, despre care îl informau periodic pe „razd”.
Bărbații adunați la oaste pentru a purta bătălii erau plătiți, cel mai probabil, cu bani dați de rege, dar și cu o parte din prăzi, doar pentru răstimpul când luptau efectiv; instrucția însă, efectuată pentru a-i familiariza pe „soldați” cu tehnicile de război, în mod cert se făcea mult mai des, poate și de trei, și de patru ori pe săptămână.
Tot de dimineață, în urma generalilor, pe porțile deschise larg veneau negustorii ambulanți, cu coșurile încărcate cu mărfuri – alimente pentru bucătărie, îndeosebi, dar și lucruri de îmbrăcăminte, și parfumuri, și brățări, și inele pentru doamnele curții, și arme pentru străji, și unelte pentru argați -, intrând, precum aveau poruncă, direct în biroul administratorului, cu care se sfătuiau îndelung.
Urmau apoi țăranii înființați la curte pentru diverse pricini, sosiți la reședință de cum se lumina, dar introduși în iatacul domnesc, pentru judecată, doar după ce sosea și marele preot și, eventual – poate doar când era convocat -, un sfat compus din bătrâni.
Mai târziu – de asemeni, poate nu în toate zilele, ci doar cu anumite ocazii, de sărbători sau când îi cinsteau pe zei -, în curtea regală, însoțiți de gărzi, și ajutați să coboare de argați și de rândași, se iveau, în rădvane, nobilii de prin partea locului, laolaltă cu nevestele lor, poftiți de stăpân la masă încă din ajun.
Însă mai toată vremea ograda era străbătută de slujbașii domnești, care, cunoscându-și îndatoririle, alergau de la câmp la baltă, și de la baltă la câmp, încruntați, aferați, repezind ordine în toate părțile și întorcându-se să primească porunci.
Or, se subînțelege că, pentru coordonarea atâtor activități, la reședința regală, în afară de biroul – sau de odaia – administratorului, se afla – poate chiar lângă sala de consfătuiri -, o încăpere, sau o „cancelarie” unde „razd”-ul ținutului, ajutat de preot și de consilieri, sau sfetnici, dar, desigur, și în prezența unui „diac” – sau a unui „grămătic”, sau a unui om însărcinat să noteze cumva cele ce se hotărau, care, cu alte cuvinte, îndeplinea oficiul de secretar -, lua decizii și împărțea porunci.
Din punct de vedere strict arheologic, nu sunt mărturii – constând în tăblițe și în obiecte de scris, sau în inscripții, sau în alte lucruri asemănătoare – care să ateste că, în secolul 2 î.Hr., dar și mai târziu, geții din Câmpia Română știau să scrie și să citească.
Există însă (poate alături de încă nenumărate altele, cu mult mai vechi, dar încă nedescoperite, sau afectate de timp) textul lui Bonaventura Vulcannius din Bruges, care, în anul 1597, s-a exprimat foarte clar: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu”.
Și mai există deducția logică, de neomis, că, în casele în care fiicele sau fiii de principi geți se căsătoreau – potrivit lui Vasile Pârvan – cu negustori eleni bogați, evident că, pentru a se înțelege cu ei, trebuia să le învețe limba, precum, de altfel, se prea poate ca și grecii să se fi deprins cu graiul get. Așa încât, într-o societate în care se vorbeau frecvent cel puțin două limbi, și care, de câteva sute de ani, se afla în contact direct cu cea mai înaintată civilizație a antichității, respectiv a vechii Grecii, e mai mult decât probabil că, în familiile aristocraților, ale „razd”-ilor și ale preoților, precum și în rândurile slujbașilor regali – dar, poate, și ale negustorilor prosperi, și ale generalilor îmbogățiți – se aflau persoane capabile atât a vorbi, cât și a scrie și a citi în limba greacă.
Iar dacă le învățaseră limba, de asemeni e de presupus că o parte a geților copiaseră de la eleni, în linii mari, și sistemul organizatoric – poate adaptat la mediul local -, impunând taxe comercianților, punând biruri locuitorilor și convocându-i pe toți pentru a presta munci obștești ca și cei care le inspiraseră acest model.
Totuși, cunoașterea scrisului și a cititului de către câteva persoane din familiile nobiliare – sau de la cancelariile conducătorilor, sau dintre preoți, sau dintre negustori – nu a însemnat un act cultural ci, mai degrabă, un demers pragmatic, consacrat activităților administrative de zi cu zi. De aceea, poate – asemeni druizilor, care nu concepeau să-și conserve învățăturile ezoterice prin texte scrise, dar din alte motive -, geții, considerând că însemnările diecilor, sau grămăticilor lor aparțineau doar unor procese de rutină, fără nimic deosebit în ele, nu s-au simțit datori să consemneze nimic în scris. Sau, poate, au făcut-o, pe ici, pe colo, dar, din pricina perisabilității materialelor, nu s-a păstrat nimic.
Oricum, însă, nu e de acceptat că la reședințele domnești, și în familiile de mare vază, unde, de aproape șapte sute de ani, pătrunseseră, pentru a se împământeni, tineri greci, educați, învățați, buni cunoscători ai culturii lor, nu se foloseau, cel puțin, alfabetul și limba greacă.
Dovezi inexistente, la fel, s-au constatat – în condițiile în care geții nu aveau un cod de legi, conducându-se, poate, moral, în viața mundană, după vechile Legi Belagine, transmise oral, din generație în generație, de către pelasgi – și în privința pedepselor aplicate răufăcătorilor (sau a justiției, în definitiv). Dar, într-o lume în care cel mai tare își impunea voința, și dreptatea se împărțea, de obicei, cu pumnalul, e de imaginat că tâlharii, hoții și ucigașii, surprinși în flagrant, sau prinși cu mărturii asupra lor, erau judecați de „razd” și pedepsiți pe loc, cu plata unor despăgubiri sau, în cazuri grave, de către călăi.
Era o vreme în care triburile se înmulțeau mereu și, pentru a supraviețui, se deplasau când spre sud, când spre nord, când spre vest, când spre est, pentru a-și găsi un loc unde să se așeze. De aceea influența culturii elene, apoi a celei celtice, apoi a celei romane s-a simțit, deopotrivă, atât la Giurgiu, cât și la Frătești, dar și la Slobozia, la Gostinu, la Daia și la Remuș, unde, răspândindu-se rapid și masiv metalurgia fierului, adusă de celți, precum și celelalte meșteșuguri, inspirate de greci, nu-i lipsea nimănui căruța din bătătură, s-au înființat fierării, pentru ca oamenii să vină cu caii la potcovit, s-au deschis pielării și curelării, iar construcția de locuințe, cu acareturi, cu staule și cu grajduri, dar și cu brăzdare de plug cu vârful triunghiular, cu agere rindele, cu târnăcoape, cu topoare, cu tesle, cu ferăstraie, cu dălți, cu greble, cu sfredele, cu cuțitoaie, cu sape, cu seceri și cu săpăligi a căpătat un nou avânt.
De asemeni, specializându-se, curând, meșteșugarii au început să producă vaze, pinteni pentru călărie, crampoane pentru mersul pe gheață, piese pentru căruțe, cercuri de fier pentru butoaie, găleți și lăzi, cârlige de pescuit și fibule, coliere, inele, brățări și pocale, dar și catarame, toate introduse în spațiul danubian, în acea formă evoluată, de cultura La Tene.
Iar urmarea a fost că, la fel de curând, negoțul autohton, practicat atât pe uscat, cu caravanele de care cu boi, cât și pe apă, în ambarcații cu pânze, a înflorit vertiginos, umplând drumurile din Câmpia Română de negustori, care, însoțiți de gărzi înarmate, asemeni corăbiilor grecești sau romane, duceau necontenit cereale spre munți, de unde se întorceau cu sare, cu obiecte de lemn și cu minereu.
Însă belșugul, ca întotdeauna, a atras cete de răufăcători, care, venind de peste Dunăre – sau dinspre nord, sau dinspre vest, sau dinspre est -, atacau atât caravanele, cât și așezările, prădând, omorând, incendiind și luând captivi, pe care, în ținutul lor, îi transformau în sclavi.
Drept răspuns, geții s-au înarmat și, în grupuri mari, au început și ei să treacă fluviul, năvălind asupra satelor trace, pe care le-au jefuit și le-au ars, înapoindu-se, la rândul lor, cu prizonieri, pe care nu au ezitat să-i facă robi.
Așa încât, în scurtă vreme, în timp ce păstorii se aflau în ostroave, iar femeile țeseau la război, agricultorii, ieșiți pe ogoarele lor, simțindu-se cei mai expuși, arau și semănau mai mult privind prin jur, de unde, de peste Dunăre, puteau apărea în orice clipă cete înarmate de traci, precum, de la vest sau de la est, se puteau pomeni atacați de iliri sau de sarmați. Cea mai mare primejdie însă îi păștea dinspre nord, de unde, nesmintit, urgia se ivea, și se prăvălea asupra lor, ca un trăsnet, mereu și mereu prin același loc: pe „coridorul stepei”, sau al năvălitorilor.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!