Capitolul 1: Sosirea
************
Pe baza unei documentări riguroase, certificată de probe materiale, arheologii au stabilit că o comunitate umană, pornind, pe la anii 6 200 î.Hr., din Asia Mică, a străbătut Peninsula Balcanică, a traversat Dunărea și, așezându-se întâi în Câmpia Română, apoi – cu excepția Munteniei de est și a Dobrogei – și în celelalte teritorii ale României de azi, a dezvoltat, până prin anii 4 500 î.Hr., cultura Starcevo – Criș, sau cea mai veche cultură din „neolitic” din spațiul danubiano-carpatic, caracterizată prin ceramică pictată înainte de ardere, cu motive geometrice albe, brune sau negre pe un fond sângeriu, dar, mai ales, sosind în lunca Dunării, din sudul meridional – potrivit specialiștilor -, pe „deplin formată”.
Or, cum această cultură a fost identificată ferm a fi drept cea mai veche formă de manifestare a unei societăți omenești din „epoca mijlocie a pietrei”, din „mezolitic”, devine limpede că membrii respectivei culturi – numită Starcevo – Criș, conform uzanțelor arheologice, nu pentru a i se indica proveniența, ci după regiunile în care i s-au găsit, în premieră, urme ale existenței -erau unele și aceleași persoane cu ființele umane preistorice, plecate, cu 9 000 de ani în urmă, din Orientul Apropiat, răspândite întâi în nordul, apoi în centrul și în estul Europei acelor vremuri și menționate de Colin Renfrew în lucrarea sa.
Evident, nu se știe locul exact din care temerarii componenți ai acelei culturi au migrat din ținutul lor – deși indicii târzii au condus către zona în care, încă și mai târziu, a luat ființă orașul Efes -, dar, apelând la inevitabilul exercițiu de imaginație prescris ca necesar de arheologi pentru a reînvia trecutul, se poate închipui cum, lipsiți de resursele oferite de un sol sărac de pe coasta Mării Egee – arid, pietros, roșiatic, îngust, dominat de formațiuni calcaroase, deasupra cărora, totuși, multe mii de ani mai târziu, aveau să se înalțe, alături de Efes, localități celebre, precum Pergam, sau Prusa, sau Pamphillia -, o mulțime de oameni tăcuți, încrâncenați, hotărâți, constituiți într-un convoi nu prea lung, și-au făcut curaj și au pornit către nord, deciși să înfăptuiască orice pentru a supraviețui.
Nu cunoșteau nici roata, nici carul, erau înveșmântați într-un fel de mantii de in, comode și largi, pentru a-i apăra de soare, în picioare purtau sandale rudimentare și, atâți câți se aflau – bărbați, femei, bătrâni și copii, poate vreo patru sute, toți înverșunați, toți prăfuiți, toți răscoliți de teamă și de nesiguranță -, cărau coșuri cu poveri în spate, sprijiniți în toiege și, prin pânzele dese de colb, își mânau turmele de dindărăt. Corturile și uneltele însă, o parte din arme, precum și proviziile de alimente, și lucrurile mai voluminoase le prefăcuseră în mari baloturi, pe care, legate pe un fel de tărgi, încropite din lemne verzi, le rânduiseră în urma boilor costelivi de povară.
Se orientau, rudimentar, după soare și după stele, fără a ști unde vor ajunge; dar poate că nici nu le păsa, deoarece nu voiau decât să întâlnească un ținut fertil, scăldat de ape dulci, în care să știe că nu vor muri de foame, nici ei, nici vitele lor. De aceea, conform arheologilor – care au formulat concluzia că „pentru pătrunderea comunităților neolitice la nord de Dunăre ar trebui luată în considerație varianta sudică”, sau aceea reprezentată de sosirea la fluviu „din bazinul Mariței” -, e de presupus că, poposind pe malul Dunării, poate în miezul zilei, trudiți, arși de soare și nădușiți, membrii culturii Starcevo – Criș s-au așezat pe iarbă, să răsufle și să chibzuiască.
Erau toți oameni foarte înalți, cu pielea albă, cu părul deschis la culoare, cu trupul călit de obișnuința de a trăi în aer liber, dar, îndeosebi, cu iminența primejdiei îmbibată în simțuri, așa încât, gândindu-se, poate, că, pentru siguranța lor, era necesar să pună între ei și alte triburi, posibil a fi pornit și ele spre nord, o cât mai mare distanță, au tăiat arbori, cu topoare din rocă dură, au construit plute și, pe rând, cu bagaje și cu animale cu tot, au trecut peste Dunăre, poate prin ostroavele împădurite aflate în calea lor.
Apoi, pe malul nordic, au stat, au cercetat împrejurimile – trimițând iscoade, care, întorcându-se, au raportat că văzuseră doar lunca verde, cu păduri sălbatice, cu pășuni întinse, cu zăvoaie, cu luminișuri, cu grinduri și cu pământ fertil, dar nici o urmă de om – și au hotărât să se instaleze acolo. Totuși, din precauție, pentru că se înserase și încă aveau nelămuriri, au mai mers pe un fel de potecă, făcută de animale, au urcat pe un mal îmburuienat, năpădit de desișuri și noaptea aceea au petrecut-o în șes, mai departe de fluviu, printre copaci, unde, ca să-și pregătească hrana, au aprins doar focuri mici, între îngrămădiri de pietre și între tufișuri.
A doua zi însă au revenit, dis de dimineață, când, în lumina palidă a acelei ore, un abur se ridica peste luncă și s-au convins că, într-adevăr, locul cercetat fugar în ajun, cu copacii lui verzi, cu ostroavele aflate la îndemână, cu pășunile bogate, cu un mal înalt de pământ menit parcă să-i adăpostească și cu un teren care se săpa ușor era întocmai ceea ce își doreau; prin urmare, cel mai autoritar dintre membrii comunității, poate un lider – sau poate mai mulți indivizi influenți -, a dat poruncă să se despacheteze, să se ducă animalele la adăpat, apoi la păscut, să se pună străji și să se înceapă organizarea în vederea construirii unei așezări.
Așa s-au stabilit primele triburi ale culturii Starcevo – Criș, pe la anul 6 200 î.Hr., în lunca Dunării, în punctul numit Malu Roșu, izgonite din Asia Mică de sărăcie și sosite, în premieră, într-un ținut bogat, luxuriant vegetal, unde nu mai călcase picior de om.
Deși prea puțin cercetată, cultura Starcevo – Criș, venind din Orientul Apropiat „pe deplin formată” – precum apăsat au evidențiat specialiștii -, a excelat, conform dovezilor, în creșterea bovinelor, a ovicaprinelor și a vitelor domestice (ponderea cea mai mare în zootehnia lor deținând-o „Bos taurus”, sau vita domestică), dar și în prelucrarea ceramicii, pe care, când nu o lăsau simplă, neincizată și nedecorată, o ornamentau cu „barbotină”, sau cu o pastă diluată vitrifiabilă, din lut moale, folosită la lipirea toartelor și a „modelelor estetice”.
Așa superficial analizată însă, cultura Starcevo – Criș le-a oferit totuși cercetătorilor suficiente indicii ca, studiind, cu precădere, siturile de la Măgura Buduiasca, din județul Teleorman, și de la Seciu, din Prahova, să poată emite ipoteza că în lunca Dunării – sau în zona de sud a Munteniei – așezările Starcevo – Criș au chiar o vechime mai mare decât în alte puncte. Sau, cu alte cuvinte că, dacă s-ar aprofunda cercetările, s-ar descoperi negreșit că respectivele așezări s-ar putea încadra între vârsta localităților similare din Oltenia și orizontul de timp al „vetrelor” dezgropate la Măgura Buduiasca și la Seciu.
Clar însă e că aceste așezări sunt prezente – și chiar s-a apreciat că anumite comunități din Muntenia ar reprezenta „rezultatul răspândirii spre est a fazei a IV-a a culturii Starcevo – Criș, și nu o evoluție până în această vreme” a respectivei culturi – și, admițându-se că, foarte probabil, nordul Munteniei „a fost prins” în cadrul acelorași evenimente – petrecute pe spații mai largi la nordul Dunării de Jos, „personalizate” printr-o serie de „caracteristici regionale” -, se speră ca în viitor să se elimine „vidul de informații” și să se confirme, cu probe, că „la sfârșitul neoliticului vechi și începutul neoliticului mijlociu, de-a lungul Dunării, spre răsărit”, s-au înființat așezări clasificate arheologic în etapa Starcevo IV.
Așa încât craniul feminin descoperit în ostrovul Mocanu din lunca Dunării, la 9 metri adâncime, în timpul unor lucrări de excavare, atestă, o dată în plus că, deși nu și-au ridicat locuințe cu pereții curbi, cu ziduri de apărare extrem de groase, înalte de 15 metri, cu turnuri, cu scări și cu etaje, ca la Ierihon, sau cu altare și cu picturi, precum și cu dispozitive pentru țesut, ca la Catal Huyuk, orașul întins pe o suprafață de 13 hectare, cu care erau contemporani, oamenii culturii Starcevo – Criș, sosiți la Malu Roșu, potrivit atât arheologilor autohtoni, cât și lui Colin Renfrew, cu aproximativ 9 000 de ani în urmă, de pe Coasta Mării Egee, constituiau o societate deja închegată, aveau deprinderi formate și, iubind, urând, deznădăjduind, sperând, bucurându-se și întristându-se, duceau o viață organizată, cu nimic deosebită, ca aspect spiritual, de a oricărei alte societăți.
Or, în aceste condiții, cu siguranță că, în ziua următoare, trezindu-se foarte de dimineață, membrii comunității, fideli hotărârii luate, au continuat a își construi așezarea, mai ales că locul, ferit, protejat de valul înalt de pământ, le oferea atât avantajul de a se aventura pe ostroave, pe plute sau în pirogi – adică în ambarcații ușoare, scobite dintr-un singur trunchi de copac -, cât și oportunitatea de a-și adăpa animalele, și de a-și face provizii de apă pentru băut, din bălțile din apropiere și din estuarele formate de fluviu.
La vremea aceea, desigur că nu existau nici rute de navigație, nici drumuri lungi, nici hărți și nici repere ferme; dar toți știau, încă din Asia Apropiată, că schimburile de mărfuri – constând în alimente, în arme și în unelte, precum și în obiecte de îmbrăcăminte, dar și de cult -, numite „negoț”, se făceau cu preponderență pe apă și, privind Dunărea curgând printre maluri, printre câmpuri și printre arbori, nu se îndoiau că, foarte curând, o vor transforma în cea mai celebră cale comercială a lumii lor. De aceea, formațiuni înarmate au pornit prin jur, să vadă locurile, în totul lor și să le exploreze.
Verde și împădurită, cu zăvoaie de sălcii, cu pâlcuri de stejari brumării, cu plauri potopiți cu săgeata apei, cu stuf și cu rogoz, lunca Dunării, plină de bălți și denivelată de grinduri, nu era, și nici nu avea să devină mai sălbatică decât în alte vremuri; lor însă, cu fluviul venind tumultuos către ei, în aval – care însă, înainte ca apa, iute și bătută de soare, dar și umbrită de mari copaci, să ajungă la Malu Roșu, se desfăcea în trei albii largi, foarte adânci și întortocheate, cu multe meandre (numite, mulți ani mai târziu, Dunărea propriu-zisă, brațul Ara și brațul Sfântul Gheorghe, sau Smârda), constituind întâi o plajă mică, presărată cu lungi gorgane, apoi două ostroave (botezate, nu se știe când, Mocanu și Mocănașu )-, apoi cu undele curgând mai departe, spre Dobrogea și spre Marea Neagră, trebuie să li se fi părut grozavă, cu ierburi și cu arbuști încâlciți, în ale căror întunecimi se puteau ascunde în orice clipă. Așa încât, gândindu-se, poate, și la mistreții care se aflau în păduri, la țapi, la iepuri și la căprioare, s-au oprit și s-au uitat din nou prin preajma lor.
Dincolo de Malu Roșu, spre est, într-o regiune aproape de nestrăbătut, cu mlaștini și cu privaluri, brațele Dunării se reuneau, pentru ca, încă și mai jos, să se despartă din nou, iar în aval să se reînfrățească, dând naștere în toată lunca unor insule verzi, cu crânguri și cu pășuni. Mai încolo de smârcuri, pe un teren mai ridicat, se zăreau, plane și cotropite de mari desișuri, câmpii nemărginite, cu copaci stingheri, cu luminișuri și cu terase drepte, bune pentru agricultură, iar perspectiva de a nu mai flămânzi i-a liniștit și i-a însuflețit.
În apropiere însă, chiar pe marele val de pământ la poalele căruia se așeza comunitatea, se vedeau bine, printre zăvoaie, printre arbori și pe lângă mici porțiuni de bălți secate, poteci subțiri, mai mult închipuite, făcute poate de sălbăticiuni, ascunse de frunzișuri grele, dar foarte vizibile spre miazănoapte, unde, urcând plăpând pe niște dealuri, se pierdeau pe sub temeliile unei imense și parcă negre păduri.
Conform lingvistului Mihai Vinereanu, Dunării i s-a atribuit numele consacrat – de Danubius – de către romani, care însă i-au acordat denumirea doar după ce și ei au preluat, de la celți, prin intermediul galilor, o versiune a acelui hidronim. Așa încât, în realitate – potrivit opiniei distinsului specialist -, în afară de unele denumiri uzuale, dar improprii și pasagere, primite de la populațiile care, într-un fel sau în altul, s-au ivit sau au trăit în regiune, fluviul a căpătat hidronimul „Dunăre” de la pelasgi – sau de la vechii „indo-europeni”, cum încă greșit sunt desemnați științific -, sub influența, poate, a noțiunii sanscrite „dana”, tot atât de străveche, care înseamnă „râu”, sau a celei avestice, pronunțate identic, cu semnificația, de asemeni, de „râu” sau de „izvor”, sau, în sfârșit, a celei ossetice „don”, cu înțelesul de „apă” sau „râu”.
O altă teorie însă, poate mai importantă, deoarece se referă la însăși populația care, îndată după evenimentele de la Turnul Babel, consemnate în Biblie, pornind din Asia Mică, a luat în stăpânire ținuturile de la nord de Dunăre, îi aparține eruditului evreo-roman Josephus Flavius, din secolul 1 d.Hr., sau celui dintâi autor cunoscut susținător al ideii că etniile atestate istoric corespund numelor întemeietorilor lor, înfățișate în „Geneza”, capitolul 10.
Astfel, conform lui Josephus Flavius – care însă e foarte probabil să se fi documentat din înscrisuri anterioare lui, pierdute între timp, sau rătăcite pe undeva -, galatenii, de pildă, l-au avut ca fondator de neam pe Gomer, magogiții, numiți „sciți” de către greci, pe Magog, madianii, denumiți, de asemeni, de către greci, „mezi”, pe Madai, asirienii, posesori ai orașului antic Niniveh, construit de monarhul Ashur, pe însuși Ashur, evreii pe Eber, sau Heber, tirasienii, redenumiți de greci „traci”, pe Tiras, nepotul lui Noe, iar pelasgii, recunoscuți mai târziu de toată antichitatea ca ocupanți ai regiunilor sălbatice de la nord de Dunăre, pe patriarhul Peleg – descendent, la a treia generație, din Sem, unul dintre fiii lui Noe -, pe vremea căruia, potrivit textului biblic, „s-a împărțit pământul”, sau s-au atribuit în proprietate, în urma unui plan prestabilit, probabil, mari suprafețe terestre (devenite mai apoi teritorii statale) națiunilor care se înmulțiseră.
În secolul 19 d.Hr. prezentarea „etniilor primordiale”, atât în Biblie, cât și în textele unor autori mai târzii, și-a găsit pe deplin confirmarea în descoperirile înfăptuite de arheologi, care au dovedit, cu probe materiale, că „hittiții”, înfățișați în consemnările biblice, despre care, până atunci, s-a crezut că sunt fictivi, au avut o realitate palpabilă, fiind – în raport cu dependența lor de o mare putere politică, cum au fost descriși în „Geneza”, și nu potrivit limbii și apartenenței etnice -, într-adevăr, „scoborâtori din Ham, unul dintre fiii lui Noe” și urmași ai lui Canaan.
Iar pe baza acestor informații, a arăta că hittiții au fost unul și același neam cu „hamiții”, provenind din același trunchi etnic cu egiptenii – numiți, în respectivul text, în conformitate cu numele semit al Egiptului, „Mițraim” – și cu „cușiții” – în condițiile în care „Kuș” era considerat strămoșul populației de culoare din „țara lui Kuș”, sau din Sudanul contemporan, sau din Etiopia din antichitatea greacă -, nu a mai reprezentat decât o formalitate.
(Ceea ce, evident, a adeverit ipoteza cercetătorilor Albert J. Ammerman și Luca Luigi Cavalli-Sforza, din lucrarea „Tranziția neolitică și genetica populațiilor din Europa”, care, în definitiv, a cauționat deplasarea unor formațiuni tribale din Orientul Apropiat în zonele din împrejurimi, cam cu un kilometru pe an, din pricina înmulțirii excesive a populației indigene, obligată, desigur, pentru a-și asigura un spațiu vital, să „împingă” în exterior alte populații).
Dar, cu mici și nesemnificative diferențe, și alți autori – printre care Hippolytus din Roma, preotul Ieronim, pe la anul 390 d.Hr., savantul Isidor din Sevilla, pe la 600 d.Hr., istoricul Tacit, la începutul secolului 6 d.Hr. sau o serie de scriitori rabinici târzii – au menționat, în operele lor, că „împărțirea pământului”, amintită în Biblie, s-a efectuat după incidentele petrecute la Turnul Babel, precum și că Tiras, nepotul lui Noe, a întemeiat, în partea europeană opusă Anatoliei, țara numită Tracia.
Or, coroborând afirmațiile scriitorilor antici cu concluziile unor exegeze istorice, dar, mai ales, cu rezultatele oferite de către arheologi, ca urmare a interpretării vestigiilor materiale descoperite, faptul că patriarhul Peleg – sau fiul lui Eber, fratele lui Ioctan, soțul Lomnei și tatăl lui Reu – a sosit, în fruntea unui convoi de aproximativ patru sute de oameni – emigrat din Asia Mică atât din pricina unei mari sărăcii, cât și pentru că fusese izgonit, la nord de Dunăre, de alte triburi -, în punctul numit Malu Roșu devine mai mult decât probabil, se transformă (aproape) în certitudine.
Patriarhul Peleg și supușii săi au ajuns însă pe malul nordic al Dunării abia la a doua generație după ce Tiras – sau stră-unchiul lui Peleg – a înființat poporul trac, iar apoi a ocupat, poate – deoarece e posibil ca tracii să se fi așezat acolo mai târziu, după moartea întemeietorului lor -, toată zona Peninsulei Balcanice, de la sud de fluviu. De aceea – în varianta că pelasgii au sosit în urma lor -, patriarhul Peleg și oamenii săi au preferat – cu toate că erau înrudiți cu tracii, și vorbeau aceeași limbă -, pentru a nu da naștere unor conflicte, să se instaleze la nord de Dunăre.
(Totuși, luând în considerație împrejurarea că, peste alte trei sau patru generații, Terah – sau fiul lui Nahor, acesta născut de Serug, care era copilul lui Reu, feciorul lui Peleg – l-a conceput pe Haran în „țara Ur” din Caldeea, trebuie menționat că, după fundamentarea viitorului stat pelasg, de către patriarhul Peleg, unul dintre urmașii săi – cel mai probabil Nahor -, a întrerupt dinastia, din diverse considerente și, traversând Dunărea și apucând-o spre sud, s-a așezat în „țara Ur”, din Caldeea).
Insulele de pe cursul Dunării însă, înfățișate, în toată splendoarea lor, ochilor uimiți ai primilor oameni de la nord de fluviu, au primit denumiri inspirate de fauna locală, sau – cum s-a observat mai târziu – de ocupațiile exercitate de către ființele umane așezate acolo: una se chema „Mocănașu”, alta „Mocanu”, alta „Cioroiu” (alta, numită „Ciobanu”, luând naștere tardiv, în urma unor activități edilitare), în timp ce altele, din amonte sau din aval, dispărute odată cu trecerea vremii, sau transformate în istmuri, și-au pierdut atât conținutul cât și identitatea. În jurul tuturor însă apa, limpede și înspumată, curgea impetuos, constituind curenți și anafoare, și cei dintâi oameni care au văzut-o și-au dat seama, cu siguranță, că nu pot ajunge pe verzile ostroave decât cu plute sau cu pirogi, pe care, desigur, după ce își vor fi făcut locuințe, trebuia să le construiască și să le ascundă pe mal.
Conform științei, în „paleoliticul superior” încă se mai practica matriarhatul, sub aspectul conducerii autoritare a ginții de către o femeie, ajutată însă, se pare, și de câțiva secundanți.
În lunca Dunării însă, la Malu Roșu, nu s-au descoperit nicăieri dovezi ale existenței unei asemenea forme de organizare socială. În urma săpăturilor arheologice efectuate între anii 1992 – 1996 s-au găsit, în schimb, în afară de locuințe specifice „culturii aurignaciene” din „neolitic” și/sau „eneolitic”, o mulțime de ateliere pentru confecționat unelte, care toate pledau nu pentru o influență feminină asupra comunității, ci, în primul rând, pentru stabilitate.
Casele, construite, o parte din lut și din nuiele, la suprafață, altele „adâncite” în sol, în chip de bordeie, cu podele de pământ sau de argilă, toate cu intrările scunde, acoperite cu stuf, cu trestie sau cu pipirig, și cu grajduri în apropiere, nu erau așezate însă doar la Malu Roșu, în arealul de două sau de trei hectare cercetat de arheologi, ci, într-o proporție considerabilă, se aflau – potrivit pragmaticei predispoziții a societăților preistorice de a-și amplasa locuințele pe lângă apele curgătoare – și în preajma Dunării, pe grinduri sau pe terenuri înalte – nu însă și în ostroave, unde doar capii comunității cultivau grădini și creșteau animale -, neinundabile și bine ascunse, pentru a le conferi un plus de siguranță.
Oamenii culturii Starcevo – Criș de la Malu Roșu veneau dintr-un ținut cu veri uscate și calde, cu precipitații puține, cu vânturi moderate și cu ierni umede și ușoare; în lunca Dunării însă crivățul bătea sălbatic, toamna, ploile erau nesfârșite și înghețate iar viscolele iernilor grozave pustiau totul în calea lor, preschimbând fluviul într-un pod de gheață și făcând copacii să trosnească de ger; de aceea migranții de la Marea Egee, hotărâți să se stabilească acolo, și-au construit, preventiv, locuințe care să-i răcorească vara și – deși, din pricina perisabilității, n-a rămas nici o urmă de vatră de foc – să-i încălzească iarna, cu grajdurile lipite de ele, pentru ca, de asemeni, casele să păstreze căldura.
Saivanele și adăposturile pentru cirezi și turme le-au amenajat către malul apei, pe margini de bălți, sub coroane de mari copaci, pentru a le fi mai ușor să-și mâne animalele la adăpat. Viața comunității însă începea în pragul casei, în fața căreia, pe bătătură, fetele și femeile, înalte, robuste, pletoase, foarte frumoase, cu chipuri grave, înăsprite de vânturi, înveșmântate încă în portul oriental, torceau și țeseau îmbrăcăminte, atât pentru ele cât și pentru familia lor.
Bărbații, în schimb, mai toată vremea se aflau ori prin așezare, unde, în aer liber, împleteau, din fibre vegetale, plase de pescuit, făceau undițe de corn, cu cârlige din oase și confecționau frânghii și coșuri, sau în ateliere, unde fabricau, manual, vase pentru băut, decorate cu incizații, topeau plumbul și prelucrau arama. O mare parte din zi și-o petreceau șlefuind săpăligi de piatră, sau seceri de silex și topoare de obsidian, cărora le montau cozi de lemn. Produceau însă și cuțite, foarte eficiente, și lame de piatră, și răzuitoare și, uneori, se duceau la carierele de la poalele dealurilor, adăpostite de înalți copaci, de unde, când aveau noroc, se întorceau cu minereu.
(Conform unor surse istorice, dar potrivit și opiniei arheologului Vasile Boroneanț, pelasgii – sau strămoșii românilor contemporani – cunoșteau principiul reducerii unor minereuri încă de prin anii 8 000 î.Hr., tot cam de pe atunci știind să confecționeze harpoane, vârfuri de lance cu două caneluri, de tip baionetă și topoare – târnăcop, în timp ce bordeiele lor reprezintă cele mai vechi locuințe din lume de acest fel).
Cea mai mare parte a timpului însă și-o petreceau, unii, îngrijind de animale, pe care le adăpau, le scoteau la pășunat și le mulgeau, iar alții, deși plugul le era necunoscut, cultivând, cu săpăligile, pe mici suprafețe, pe sub brazde desțelinite, o specie de grâu sălbatic („einkorn”, sau „Triticum boeticum”, conform arheologilor, originară din Asia Anterioară, ceea ce înseamnă că au adus sămânța de grâu cu ei), dar, desigur, și mei, și orz – pentru prepararea unui fel de terci -, precum și linte și măzăriche.
Foarte adesea însă, știind, din instinct și din experiență, că Dunărea era calea cea mai ușoară, cea mai rapidă și cea mai sigură de comunicare intertribală, cei mai curajoși dintre ei ieșeau pe malul fluviului, încărcați cu mărfuri (cu produse lactate, cu piei, cu iezi, cu miei, cu viței, cu țesături, cu vase de lut), cu care, negociind cu negustorii traci, sau chiar și cu alții, sosiți mai de departe, tot cu plutele sau cu pirogile, luau la schimb minereu, sau bulgări de sare, sau vase de lemn sau chiar podoabe.
Din lipsă de date, s-a presupus că oamenii acelor timpuri aveau doar o organizare incipientă, trăind într-un fel de devălmășie, sau după bunul plac. În concordanță cu natura umană însă, care s-a supus întotdeauna unei anumite ordini, sau, cel puțin, a tins către ea, mult mai probabil e că, totuși, în lunca Dunării, cineva dintre indivizii acelor vremuri – poate cel mai bătrân, mai autoritar și mai înțelept dintre ei, sau poate chiar un grup uman, oricât de restrâns – îi desemna pe cei care urmau a pleca în ostroave, pentru a supraveghea animalele, precum, de asemeni, alegea și cetele de bărbați tineri, sprinteni și ingenioși, destinate să se ocupe, în mai tot timpul anului, de vânătoare și de pescuit, cărora apoi le cerea socoteală.
Vânatul, constând în porci mistreți, în țapi, în iepuri și în căprioare, dar și în alte animale, mai mici, mișuna pretutindeni, oferind posibilitatea de a fi fugărit de hăitași atât pe câmpiile îmburuienate, năpădite de plante verzi, cât și pe dealuri și prin luminișuri, pentru a fi ucis cu bâte, aruncate spre el, sau cu sulițe ori cu săgeți.
De cele mai multe ori însă vânătorii cei mai abili se furișau prin desișuri și puneau capcane, sau, pe malul Dunării, printre arborii înfășurați de liane, de iederă și de viță sălbatică, unde, peste ferigile și zmeurișul de jos, crengile rupte trosneau răsunător, montau lațuri subțiri, împletite din fire.
Pentru vânatul de șes, sau de stepă săpau gropi adânci, pe care le mascau cu vreascuri, sau întindeau „rețele” și se foloseau de gonaci. Iar vulpile le scoteau din vizuinile lor înecându-le din abundență cu fum, sau slujindu-se de câinii tribului, domesticiți și docili, cărora le porunceau să „scotocească”.
Rar, când vânătoarea mergea foarte prost, și animalele mari le scăpau din încercuire, hăitașii ungeau ramuri de ulm, sau de arin cu clei, și prindeau păsărele de baltă, însă femeile cărora le duceau vânatul să-l pregătească probabil că protestau, sau îi ironizau, așa că uciderea zburătoarelor mici era practicată mai mult decât sporadic.
În schimb, experții tribului excelau în doborârea de rațe sălbatice, de gâște, de cocori și de alte păsări mari, pe care, răbdători, le urmăreau prin stuf, sau printre trestii, sau prin rogoz, într-o tăcere desăvârșită, așteptându-le în arealul lor până când le puteau lovi cu parul, sau străpunge cu lancea, sau săgeta cu arcul.
Tot pe malul apei, la Dunăre, sau în mulțimea de bălți din luncă, formate în preajma brațelor Ara și Sfântul Gheorghe, își dovedeau iscusința și grupurile mari de pescari, care, folosind, de obicei, năvodul, dar plantând și vârșe, sau, în apropierea lacurilor, printre sălcii și stufăriș, săpând șanțuri de ademenire, nu se întorceau niciodată la Malu Roșu fără a fi încărcate cu prăzi.
Femeile, care, cu cuțite de cremene și lame de obsidian, spintecau crapii vii, și linii, și somnii, și plăticile, și roșioarele, și le sărau sau le afumau, sau le uscau la vânt, negreșit, se arătau mulțumite față de pescari, și le zâmbeau și îi lăudau, iar acest comportament contribuia la menținerea unui moral crescut.
În unele zile însă, pentru variație alimentară, pescarii tribului – sau poate chiar copiii – aduceau și coșuri cu scoici, sau cu melci, pe care, de asemeni, femeile le găteau cu plăcere.
Necesitățile alimentare de bază ale comunității însă erau asigurate din păstorit, motiv pentru care, încă de la sosirea lor în lunca Dunării, oamenii de la Marea Egee s-au insinuat în ostroave, luându-le în stăpânire și amenajând acolo atât stâne de oi, și adăposturi pentru cirezile de vaci, cât și însăilări rudimentare pentru turmele de porci, cărora altor cete de indivizi le incumba datoria de a le îngriji și de a le păzi. De aceea e aproape sigur că acei oameni, aflați la ordin, făceau zilnic naveta între așezare și un ostrov sau altul, cu plutele sau cu pirogile, pentru a aduce la Malu Roșu, în vederea preparării lor, laptele muls, sau carnea și pieile animalelor sacrificate.
(De altfel, înseși denumirile date insulelor de pe cursul Dunării, în apropiere de Malu Roșu, chiar dacă au fost formulate tardiv – respectiv Mocanu, Ciobanu și Mocănașu -, au reflectat, și reflectă încă, transmise, poate, din generație în generație, pe de o parte, preocupările locuitorilor lor din perioada „aurignaciană”, din „mezolitic”, iar pe de alta importanța deosebită pe care au avut-o, și încă o au, acele ostroave pentru ocupanții lor).
Așa încât e de presupus că femeia al cărei fragment de craniu s-a descoperit în ostrovul Mocanu, printre sedimente și aluviuni, la o adâncime de 9 metri, s-a aflat acolo, înainte de a deceda, ori pentru a îngriji de oi, de porci și de vaci, ori, împreună cu câțiva însoțitori, pentru a transporta produse alimentare spre trib; sau, poate, chiar pentru a se ocupa de legumele cultivate în apropierea plajei, unde, cu sprijinul oamenilor aflați pe insulă, accesul animalelor era interzis.
La un oarecare moment însă, din pricina bolilor, sau a unui accident foarte grav, femeia a decedat și, pentru că – potrivit arheologilor, care au constatat că în „neolitic/eneolitic”, pentru ca înmormântările, considerate poate mai importante decât orice altă activitate, să se efectueze în mare grabă, se preferau locurile de înhumare în zone joase și mlăștinoase, la adâncimi foarte mici -, cimitirul improvizat se afla chiar alături, însoțitorii ei, socotind că nu avea rost să mai piardă timpul transportând-o în așezare, i-au chemat și pe ceilalți membri ai tribului, prin mesageri, și au înmormântat-o acolo, în aluviuni, chircită pe partea stângă, cum se obișnuia a se proceda cu femeile – spre deosebire de bărbați, depuși pe partea dreaptă -, cu podoabele plasate alături: poate mărgele, sau chiar brățări, însă din material vegetal, atât de perisabil încât nu a rezistat poate nici un mileniu.
Nu se știe dacă la moartea acelei femei a suferit cineva, nici dacă la înmormântare altcineva a rostit, întru liniștea sufletului ei expiat, câteva cuvinte, nici dacă a avut parte de vreun ceremonial; cert e însă că oamenii acelor vremuri posedau – conform arheologilor, care, în mormintele din „neolitic/eneolitic” din lunca Dunării, dispuse în șiruri, pentru a nu se suprapune, au găsit fragmente de ceramică, așezate în straturi – sentimentul cosmic al genezei umane, știind foarte bine că, deși erau „făcuți din lut” – a cărui „materialitate” încercau să o protejeze dispunând stratul ceramic sub mort -, fuseseră, totuși, creați de cineva (asta demonstrând că, nebulos, aveau și concepția că omul nu e numai trup), pe care ei, tributari poate convingerilor religioase de la Marea Egee – unde, ca la Catal Huyuk, se rugau la altare -, îl bănuiau a fi o Zeiță – Mamă.
De aceea, atât în seara aceea, când s-a săvârșit înmormântarea, cât și în alte seri, întorși în așezare și ascultând, poate, susurul vântului prin frunzișul luncii, sau foșnetul ploii pe întinderile tăcute, sub cerul negru, spuzit de stele, oamenii preistorici de la Malu Roșu s-au așezat înaintea statuetelor lucrate din lut care o întruchipau pe Zeița – Mamă și, în luminile palide ale focurilor aproape stinse, i-au adresat gândurile lor chinuite, rugând-o să vegheze asupra lor și să-i ocrotească.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!