„Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”. Și așa a fost.
Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a treia”. (Geneza: 1: 11; 1: 12; 1: 13)
Există însă și efecte atribuite vieții – sau viului, în general, asociat cu conștiința, sau cu ceea ce determină o ființă umană să „simtă” că trăiește – despre care oamenii încă nu știu nimic și – tot momentan – nici nu întrevăd cam ce ar putea să fie.
Astfel, pe la jumătatea secolului 20, un celebru fizician atomist a observat că, în clipa când pătrundea în laborator, toate experimentele cuantice, aflate în curs începeau, fatal, să se perturbeze.
Cam în același timp, alți cercetători, din același domeniu, au remarcat – în esență – și ei același lucru, așa ajungându-se la descoperirea efectului Aharonov-Bohr, care constă în „influența potențialului magnetic vector asupra unei particule elementare, încărcate electric”, chiar și atunci când, în respectiva zonă, câmpul electric și cel magnetic sunt nule. Or, existența acestui efect face posibilă constatarea că, întrucât fenomenele electromagnetice (constituite exclusiv din fotoni, sau din particulele-forță asociate electromagnetismului) sunt inerente materiei, ele devin, în cele din urmă, un apanaj, sau o „componentă” a vieții.
(Mai târziu, cercetătorii de la Princeton University, acceptând că psihochinezia are un efect sigur asupra generatoarelor electronice de numere
aleatorii, au montat, în diverse locații, răspândite pe toată suprafața Pământului – cu scopul de a monitoriza, vis-a-vis de acest experiment, toată populația Terrei – 60 de astfel de generatoare, observând mai apoi că, atunci când, la nivel mondial, se desfășurau evenimente cu un potențial emoțional ridicat, generatoarele erau afectate, distribuirea statistică a numerelor aleatorii suferind vizibile modificări.
Altminteri spus, savanții au confirmat că, dacă despre fenomenele parapsihologice încă nu se cunoaște nimic, câmpurile electromagnetice ale fotonilor componenți ai materiei – vii, în cazul specificat – „funcționează din plin”, dovedind că, într-adevăr, electrodinamica e asociată vieții. (Sau că „viul” – conținut în însăși ființa Sfântului Duh – se „ascunde”, cum s-a afirmat, într-o realitate subcuantică încă neexplorată).
Viața, de altfel – precum s-a stabilit experimental – se află în orice energie emisă de un „lucru viu”: în energia cuvintelor, în cea a emoțiilor, în cea a gândurilor, în cea a amintirilor.
Prin măsurători de specialitate, de pildă, s-a stabilit că inima generează un câmp electric care se extinde extrem de mult în afara corpului emițător. Acel câmp, la rândul său, interacționează atât cu trupul, cât și cu atomii mediului înconjurător. Dar ceea ce, incontestabil, determină energia să se comporte în felul acesta, dând naștere efectului Aharonov-Bohr, nu este doar câmpul electromagnetic în sine (care nu poate „gândi”), ci ceva care îl direcționează și îl controlează, ceva aflat dincolo de câmpul acela, în realitatea subcuantică, și nu o lege, nici conștiința – care e „susținută” tot de acel „ceva” -, și anume viața; viața, pur și simplu, nu numai aceea asociată cu conștiința umană, ci a tuturor „lucrurilor însuflețite”, dar – în virtutea faptului că, în ziua întâi a Genezei, când se pregătea să făurească lumea, Dumnezeu a spiritualizat, în prealabil, cuantele luminii izvorâte din propriul gând, dotându-le cu „inteligență”, determinându-le ca, atunci când se transformau în particule materiale, să se organizeze singure într-un sistem -, și aceea asociată cu câmpurile electromagnetice ale obiectelor considerate „nevii”, care toate
însă, precum se știe, interacționează constant cu mediul din jur.
(Capacitatea inimii de a genera nu câmpuri electrice, ci impulsuri, sau un „suport” susținător a ceea ce este viu, a fost remarcată, de altfel, și de autorii biblici, care, inspirați de Divinitate, într-o vreme când știința – așa cum se prezintă astăzi – constituia încă o „pagină goală”, au consemnat: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viață”; (Pilde 4: 23).
Însă, datorită potențialului deosebit al conștiinței – care, fiind una singură, sau universală, se află permanent în relație cu Creatorul, sau cu Rațiunea Supremă -, cea care posedă în cel mai înalt grad proprietatea de a interacționa cu mediul înconjurător și – ajutată de „conștiința neparticipativă” a Divinității – de a-l influența, ori chiar de a-l modela, e viața umană.
Pe Pământ însă nu se află doar omul, ci coexistă o mulțime de alte lucruri, într-o varietate de forme, unele vii, altele considerate „moarte” – sau lipsite de suflet -, toate însă create de Dumnezeu, încă de la începutul lumii, pentru ca, interacționând reciproc și perpetuu, să susțină și să multiplice viața. Prin urmare, viața este una singură (asemănându-se, din acest punct de vedere, cu conștiința), răspândită însă într-o diversitate de aspecte materiale, dependente unele de celelalte, care toate au rostul de a consolida ansamblul.
Iar faptul că datează din vremurile primordiale (validând, implicit, toate celelalte prezumții), a fost confirmat de cercetători, care, descoperind, la Pilbera Creton, în Australia, în fisurile hidrotermale ale unei roci, mai multe microorganisme fosilizate, au stabilit că acelea sunt cele mai timpurii forme de viață de pe Pământ. Însă nu au fost singurele; relativ concomitent, alte urme de viață, care au atestat, pe de o parte, că viul a apărut pe Terra încă de la Facerea lumii, iar pe de alta că Geneza s-a desfășurat în ordinea indicată de scribii biblici, s-au găsit, tot în chip de microorganisme fosilizate – sau de microfosile – în fisurile termale din Nuvvuagittuq Centura, din Quebec, Canada, însă – cu aspect de grafit biologic și, eventual, de stomatolite – și în rocile sedimentare din sud-vestul Groenlandei.
Totodată, continuând cercetările, savanții au dat la iveală, în fragmente de rocă extrase din sedimente de șist negru marin din străfundurile deșertului
Sahara, din Mauritania, și „cel mai vechi pigment biologic de pe Terra”, colorat într-o nuanță de roz-aprins, produs de o minusculă și străveche cianobacterie.
Viața, deci, a fost creată – și încă este – de Dumnezeu și, deoarece Dumnezeu „își are sediul” într-o dimensiune spirituală (în altă parte, adică, decât în Universul material), viața posedă și ea o natură spirituală, provenind „din altă lume”,dar, acum, aflându-se în realitatea subcuantică, unde, inoculată fiind de Sfântul Duh, conlucrează – sau i se subordonează – cu Conștiința Supremă, în primul rând, apoi cu conștiința umană. La vegetație însă, și la toate tipurile de organisme inferioare (altele, adică, decât mamiferele), se întâlnește și independent, în alcătuiri materiale vii, dar lipsite de conștiință. (Deși, la plante, de pildă, s-au identificat mecanisme care, la o primă evaluare, ar indica un proces de gândire, totuși s-a stabilit că acel fenomen nu e de sorginte noetică, ci reprezintă doar un fel de atribut, sau o „proprietate” funcțională, indusă plantelor de Creator).
Apoi, intrinsec, viața are o natură total necunoscută, cu o morfologie secretă și cu un proces generator nici măcar bănuit, ceea ce, desigur, o determină a fi – considerată ca „lucru în sine” – atât inabordabilă, cât și inimitabilă. (Recent, cercetătorii au realizat, într-adevăr, ceea ce se numește „viață artificială”, dar au obținut acest rezultat introducând o secvență de ADN într-o celulă deja existentă, nefăcând altceva decât să confirme biogeneza).
Prima formă de viață de pe Pământ – care avea să inaugureze fenomene uluitoare, nemaiproduse, în Univers, nicăieri și nicicând -, provenea din dimensiunea spirituală, s-a înfățișat ca o celulă și a fost adusă de Dumnezeu, în realitatea materială, pentru a crea vegetația.
Celula este unitatea fundamentală a vieții, care, întrucât conține informații ce vor stabili caracteristicile organismului dezvoltat ulterior din ea, posedă proprietatea de a hotărî, prin funcțiile ei și prin alcătuire, multe dintre manifestările de bază ale corpului generat. De asemeni, celula se află în componența tuturor organismelor și, de aceea (dacă, eventual, ar fi privite la
microscop), toate celulele arată la fel, indiferent din ce habitat provin. În plus, în afara celulei nu există viață.
Spre deosebire de animale (apreciate ca regn, sau ca un „întreg”) care, pentru a-și asigura energie consumă hrană, și respiră pentru a acumula oxigen, celulele sunt capabile să-și îndeplinească funcțiile și să se dezvolte pe propriul cont, conținând, pentru a supraviețui, mecanisme atât de bine reglate încât s-au instalat în biotopurile de pe întreg Pământul, inclusiv în mediile considerate ostile.
(Sau, cu alte cuvinte, o celulă vie posedă capacitatea de a dobândi, din împrejurimile sale, toate resursele care îi sunt necesare, dar și aptitudinea de a se reproduce. Deoarece însă la începutul lumii nu a existat decât o celulă – din care, apoi, prin diviziune, s-au format și celelalte – situația rămânând aceeași chiar presupunând că Divinitatea a operat în locații multiple -, respectiva celulă, pentru a supraviețui, a trebuit să trăiască liber, nedepinzând de nimic altceva).
Celulele – ale căror nevoi fundamentale determină înseși necesitățile organismului constituent – se împart, structural, în două categorii, care, deși se deosebesc între ele, au și caracteristici comune: în procariote și în eucariote. Apoi, fiecare celulă conține citoplasmă, care, fiind formată din citostol – sau din „partea fluidă” – și din organism, ocupă cea mai mare parte din volumul celulei.
Citoplasma, înconjurată de o membrană alcătuită dintr-un strat dublu fosfolipidic, străbătută de pori și canale care-i favorizează celulei preluarea sau expulzarea diferitelor molecule în mediu, circulă în jurul centrului celulei.
În ceea ce privește morfologia, toate celulele sunt posesoare de ADN, de material genetic și de ribozomi, dar și al unui loc al sintezei proteice. (De fapt, viața însăși se bazează pe aceste molecule bogate în informații, cum sunt ADN-ul și ARN-ul. În plus, pentru a obține viața – adică pentru ca prima celulă vie să capete posibilitatea de a fi asamblată -, a trebuit inerent ca atunci, la începutul lumii, toate componentele celulei să fie prezente în același loc).
Ribozomii sunt structuri foarte mici, ca niște biluțe, care plutesc liber prin citoplasmă sau se atașează de membranele din celule. Iar criteriul care fundamentează diferența dintre celulele procariote și cele eucariote se află în localizarea ADN-ului în celulă: într-o celulă procariotă ADN-ul este masat într-o regiune denumită nucleotid, plasată, fără îngrădire, în citoplasmă. În schimb, într-o celulă eucariotă ADN-ul este separat fizic de citoplasmă printr-o membrană. Structura rezultată se numește nucleu, iar criteriul prezenței lui în celulă stabilește dacă respectiva celulă este eucariotă sau procariotă.
De altfel, complexitatea unei celule, morfologică și funcțională, este atât de mare încât o mulțime de procese interne, deși, relativ, sunt cunoscute, nici nu pot fi reproduse în laborator, toate aceste dificultăți pledând, desigur, în favoarea existenței unei „inteligențe” – sau a unui Creator – care a conceput-o și a alcătuit-o.
Spre exemplificare, în absența enzimelor dintr-o celulă vie, componentele ADN-ului și ARN-ului, sau „simbolurile” chimice ale compușilor proprii, pot fi obținute experimental, dar numai rațional, în urma unui proces de gândire, ceea ce nu înseamnă, evident și conclusiv, decât că „fenomenul viață” a avut un proiectant.
Altminteri spus, pentru ca reacțiile chimice să se producă, sunt necesare atât formaldehida, cât și – pentru ca aceasta să aibă cu cine reacționa – cianura de hidrogen. Însă cianura și formaldehida sunt otrăvuri letale, care, dacă s-ar forma proteine, le-ar nimici negreșit, așa încât devine mai clar că funcționalitatea primei celule vii a fost asigurată, la începutul lumii, de un Creator.
Deoarece este un factor extraordinar de instabil, nici citozina – sau una dintre cele cinci baze nucleotide fundamentale ale ADN-ului și ale ARN-ului -, nu se obține ușor.
De asemenea, ADN-ul și ARN-ul posedă adevărate „coloane vertebrale” ale grupărilor fosfat și ale zaharurilor alternative. Or, cum „viul” s-a născut în mări și în oceane, fosfații, care nu pot fi utilizați pentru a realiza ADN, ar fi suferit – în modul de „generare” a vieții imaginat de savanți -, un proces de precipitare declanșat de ionii de calciu din mediul acvatic, sau s-ar fi agățat temeinic de suprafețele particulelor de argilă, întrerupând fenomenul înainte ca acesta să se producă.
Celulele procariote cele mai cunoscute nu sunt altele decât bacteriile, care, întrucât pot trăi în medii foarte variate, reprezintă și cele mai răspândite forme de viață de pe Pământ. (Celulele din încrengătura Arhea, de pildă, diferențiate față de bacteriile propriu-zise, incluse în încrengătura Eubacteria, prin compoziția chimică a unor componente celulare, preferă, cu precădere, mediile extreme, ca izvoarele termale).
Celulele procariote, fiind foarte mici, se bazează, pentru transportul intern al substanțelor, pe difuzie, realizată, în timpul liberei circulații a moleculelor prin citoplasmă, de coliziunea acestora cu alte molecule, cu care reacționează, astfel de „ciocniri” reprezentând însuși modul de a menține celula în viață.
Prin comparație, eucariotele sunt mult mai mari decât procariotele și, pentru a susține viața, acuză o mai vastă nevoie de organizare internă, deținând – pentru îndeplinirea în celulă a unor funcții specifice, de la producerea de energie până la depozitarea substanțelor -, organite, sau structuri înconjurate de membrane.
Cea mai mare structură din citoplasmă este nucleul, conținător de ADN; ca să încapă în nucleu, ADN-ul se înfășoară în jurul unei proteine și se compactează.
Pentru a sintetiza proteinele – sau pentru a-și exercita una dintre principalele funcții -, ADN-ul se bazează pe codul genetic aflat în posesie și procedează așa: Mai întâi, codul conținut este transmis, în interiorul nucleului, din ADN în ARN, urmând ca ARN-ul, ieșind din nucleu în citoplasmă, să întâlnească un ribozom. Utilizând aminoacizii din citoplasmă, ribozomul traduce codul din ARN într-o proteină specifică, după care unele dintre aceste proteine sunt duse la destinația lor din celulă, în timp ce altele pătrund în reticulul endoplasmatic.
Reticulul endoplasmatic, localizat în apropierea nucleului, are aspect de organism alcătuit din membrane, iar în interiorul său, proteinele exportate din celulă, expediate membranei plasmatice, sunt modificate chimic și apoi trimise în aparatul Golgi, sau într-o serie de formațiuni discoidale suprapuse, unde proteinele, după o procesare rapidă, pornesc spre alte locuri, din celulă sau din afara ei.
Alte dovezi, care nu pot fi eludate, că „viul” a fost creat, pe Pământ, de către Divinitate rezidă într-o înlănțuire de fapte: pentru ca viața să „ia ființă”, sau să „înceapă”, e necesar ca instrucțiunile pentru confecționarea proteinelor conținute în ADN sau în ARN să fie „citite”, sau „decriptate”. Dar „decriptarea” ADN-ului sau a ARN-ului pentru a construi proteine și replicarea ADN-ului sau a ARN-ului pentru a genera celule noi – în condițiile în care reproducerea e considerată a fi „semnul vieții” -, sunt dependente, în primul rând, de o mulțime de proteine codificate pe ADN și pe ARN, apoi, pentru ca viața să „capete ființă”, de prezența concomitentă a ADN-ului, a ARN-ului și a proteinelor. În plus, componentele necesare ca viul să ființeze conțin carbonil, sau grupări chimice care reacționează nimicitor atât cu aminoacizii, cât și cu alți amino compuși. Iar moleculele cu carbonil în
constituența lor cuprind zaharuri, care sunt componentele esențiale ale ADN-ului și ale ARN-ului. Celulele vii, pentru a preîntâmpina apariția unor astfel de „reacții încrucișate”, sau pentru a înlătura pagubele atunci când se ivesc, posedă modalități specifice de a le păstra la distanță și a le împiedica să se manifeste; o pretinsă „supă primordială” însă, prezumată de anumiți savanți, nu ar putea întreprinde nimic din toate acestea, fiind lipsită de „oportunități”.
Dar, mai ales, pentru ca procesul apariției vieții să se poată reproduce exact și să se explice – la nivel teoretic, desigur -, e necesar (deoarece atunci, la începutul lumii, când s-a „confecționat” prima celulă vie, s-au aflat la îndemâna Divinității, pentru a construi ansamblul, toate „ingredientele”), ca, la „reconstituire”, să nu absenteze nici aminoacizii, nici zaharurile, nici lipidele, nici constituentele ADN-ului și ale ARN-ului, dar nici „chiralitatea”, sau „forma mâinii”.
Aminoacizii, așezați în șiruri liniare, sunt proteinele existente, fără excepție, în lucrurile vii. Iar reacțiile chimice se desfășoară (sau sunt susținute de acestea, de fapt), cu ajutorul unor enzime, sau proteine speciale numite catalizatori. Însă, în lipsa enzimelor, unele reacții absolut necesare vieții se dezvoltă atât de lent încât n-ar putea „fabrica” produse folositoare viului nici în multe miliarde de ani.
Proteinele au în componența lor 20 de aminoacizi diferiți (excepție făcând câteva categorii de microbi, cu câte unul sau doi în plus), care, nefiind substanțe chimice simple, se obțin, fără enzime (alcătuite ele însele din aminoacizi), în forma corectă, extrem de dificil, așa încât originea combinației juste de aminoacizi, pentru a genera proteine funcționale, e încă nelămurită.
Dar, în lipsa enzimelor – confecționate exclusiv de celule -, nici zaharurile nu se pot „construi” ușor, existând presupunerea, în cazul în care acestea s-au obținut doar prin intermediul chimiei, că, de fapt, s-au născut – prin reacția de formoză, sau Butlerov -, din formaldehidă naturală, în prezența alcalinilor. Totuși, condițiile alcaline absolut trebuitoare acestui proces distrug și zaharurile – ca glucoza și riboza -, esențiale pentru susținerea vieții, așa că fenomenul, adăugându-se faptului că necesitățile sintezei de aminoacizi sunt incompatibile cu mediul alcalin, rămâne încă neînțeles.
S-a preconizat, de asemeni, că, în lipsa compușilor azotați, zaharurile s-au constituit prin reacția de formoză. Dar, în realitate, compușii azotați – ca aminoacizii, de pildă – nu au absentat din combinație, deși aceștia, în contact
cu zaharurile și cu formaldehida produc substanțe chimice non-biologice, așa încât numărul nedumeririlor legate de apariția vieții a sporit cu încă una.
De neînțeles este însă și cum s-a ivit riboza – sau zaharul fundamental, instabil, cu un PH aproape neutru (adică nici alcalin, nici acid), cu o perioadă de înjumătățire scurtă, care constituie componenta esențială a ARN-ului și, în formă modificată ADN, partea principală a tuturor celulelor vii. La fel, realizarea nucleotidelor, fără sprijinul enzimelor dintr-o celulă vie, nu are nici o explicație logică, întrucât, în mod firesc, formaldehida și cianura ar trebui – cum deja s-a constatat – să distrugă proteinele abia formate.
Pentru constituirea membranei celulare – sau a acelui organ compus din mai multe lipide complexe, diferite, care reprezintă partea fundamentală a unei celule vii, independente, aptă să se reproducă -, însă și pentru a asigura alte funcții ale celulei, lipidele, sau „grăsimile” sunt de neînlocuit. Dar, din cauza densității energetice a lipidelor, care este mult mai ridicată decât a aminoacizilor sau a zaharurilor – și, precum se știe, s-a presupus că e mai puțin probabil ca atunci, la începutul lumii, să se fi format întâi compușii cu energie mare -, constituirea acestora într-o „supă chimică”, aflată la „originea vieții”, devine imposibilă.
Componenta principală a tuturor membranelor celulare constă, de departe, în acizii grași. Însă aceștia, chiar prezumând că, la Facerea lumii, ar fi lipsit oxigenul, iar Geneza s-ar fi produs într-o atmosferă „reducătoare”, s-au obținut cu o dificultate extremă, deoarece (presupunând, în continuare, că, prin cine știe ce procedeu inexplicabil, s-ar naște astfel de molecule), ionii ca magneziul și calciul – posesori a câte două sarcini pe atom și ei înșiși necesari „funcționării” vieții -, s-ar combina cu acizii grași și ar precipita moleculele, anulându-le disponibilitatea.
Efectuând sinteza, celulele, ajutându-se de complexe proteice – sau de lipide foarte „sofisticate”, denumite „canale de transport”, asemănătoare pompelor electrocasnice -, trebuie să deplaseze produsele prin membrana celulară, atât către exterior, cât și către interior. Iar caracteristica deosebită a acestor acte rezidă în faptul că respectivele „pompe” sunt specifice diverselor substanțe chimice vehiculate constant prin membrană, o mare parte din ele utilizând, pentru a controla activ mișcarea împotriva gradientului natural chiar și în
cazul când deplasarea se efectuează cu gradientul de la o concentrație mare la alta, redusă, compuși energetici, ca aceia denumiți ATP, de pildă.
Tot membrana celulară, și tot prin intermediul canalelor de transport (sau al așa-numitelor „pompe”), care, sub controlul celulei, deplasează în mod special și selectiv proteine sau ioni de hidrogen, permite unei celule să păstreze un PH stabil, inerent concentrațiilor favorabile de minerale (ca o cantitate prea mare de sodiu, de pildă) și activității enzimei.
Aceste transporturi între membrane au o importanță atât de mare încât o treime din toate genele din majoritatea genomilor se implică în codificarea proteinelor membranei, dovedind că, pentru o celulă viabilă, sunt esențiale.
În sfârșit, pentru ca o celulă să funcționeze, trebuie să se supună „chiralității”, sau proceselor cunoscute ca „forma mâinii” – adică unor serii de fenomene în care zaharurile, aminoacizii și încă alte multe substanțe biochimice se prezintă, de regulă, datorită proprietății că sunt tridimensionale, sub două forme, care reprezintă imaginile în oglindă ale unora în raport cu celelalte; sau, mai exact, ca mâna stângă față de mâna dreaptă. Or, privind lucrurile prin prisma chiralității, se observă că viețuitoarele – inclusiv plantele – au ca fundament compuși biochimici „puri”, sau „homochirali”, respectiv zaharuri din dreapta și aminoacizi din stânga, de exemplu.
Dar, în condițiile în care vieții îi sunt stringent necesari aminoacizi puri din stânga în proporție de 100 %, s-a constatat, cu stupoare, că nici chiar produse cu o puritate de 99 % (fabricate artificial, deoarece, în natură, nu există un mecanism generator al acestora) nu ar „reedita” originea vieții. Iar asta s-ar întâmpla deoarece substituind o proteină a unui aminoacid din stânga cu una a unui aminoacid din dreapta ar rezulta o proteină cu o formă tridimensională deosebită, care nu ar fi tolerată pentru a obține genul de proteine trebuincioase vieții.
Sinteza proteinelor, așadar, reprezintă, în multe organisme – nu în toate, însă -, funcția cea mai importantă.
În celulele eucariote, deplasarea moleculelor dintr-o parte în cealaltă în „propriul corp” se efectuează prin rețeaua destinată susținerii și
transportului, constituită din microtubuli și microfilamente. Însă, pentru a se explica „originea vieții”, esențial e să se afle cum a apărut codul ADN pe Pământ, deoarece, fiind clar că sistemul „criptat” de stocare a informațiilor în ADN nu a fost generat de chimie, e limpede, de asemenea, că ivirea lui a necesitat o „cauză inteligentă”.
Între cod și conținutul a ceea ce este codificat – s-a remarcat încă de la bun început -, nu există nici o relație de natură chimică sau fizică; și încă, mai mult decât atât: din multitudinea codurilor ADN pretabile a se afla la baza vieții (estimate la a fi de ordinul miliardelor), Divinitatea l-a impus pe acela apreciat ca „foarte aproape de un optim global pentru minimizarea erorilor”, sau pe „cel mai bun dintre toate codurile posibile”. De aceea, deocamdată, e imposibil a se explica sistemul de codare ADN prin intermediul legilor chimiei și ale fizicii.
Întrucât o celulă în forma ei cea mai simplă poate fi obținută de cercetători prin eliminarea genelor dintr-un microb viabil liber, tot atât de important, în ceea ce privește apariția vieții, e să se descopere modul în care specificațiile pentru proteine, de pildă – sau, pe scurt, informațiile – au fost stocate pe ADN, deoarece și celula aceasta, pentru a funcționa, necesită mai mult de 400 de componente proteice și ARN, ale căror indicații – date minimei celule pentru a căpăta posibilitatea, apoi, să și le „fabrice” singură și să se înmulțească, generând o altă celulă – trebuiesc codificate pe ADN.
În altă ordine de idei, fiindu-i imposibil a se ivi pe Pământ doar prin fizică și prin chimie, e clar că viața a apărut pe Terra, sub forma primei celule vii – capabilă, singură, să supraviețuiască și să se reproducă -, nu din neant și nici autocreându-se, ci „construită” de Dumnezeu, apoi însuflețită de Sfântul Duh. Iar pentru a funcționa ireproșabil și a umple apele cu cianobacterii, precum și Pământul cu vegetație, a fost dotată cu o membrană, cu un mod de stocare a informațiilor, dar și cu un gen de „citire” a acestor specificații, cu un mijloc de realizare – din substanțele chimice aflate în mediu -, a necesităților biochimice ale celulei și cu un procedeu de a copia
informația, transmițând-o apoi urmașilor rezultați prin înmulțire.
Toate acestea sunt extrem de sofisticate și, deoarece conțin proceduri complexe – imposibil de reprodus experimental. Construirea proteinelor celulare conform notațiilor înscrise în ADN, de pildă, implică peste 100 de proteine, dar și „nano-utilaje” precum ARN polimeraza (dintre care cel mai mic tip cunoscut posedă aproximativ 4 500 aminoacizi), girale, care „dezleagă”, răsucindu-le, spiralele ADN pentru a fi „lecturate”, ribozomi, pentru fabricat proteine, molecule de ARN, pentru transfer, în număr de cel puțin 20 (care aleg aminoacidul potrivit destinat a fi plasat în ordinea indicată pe ADN) și mecanisme însărcinate să se asigure că proteinele confecționate sunt pliate tridimensional în mod corect, conținătoare de „chaperone”, menite a feri proteinele de a se îndoi greșit.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!