Conform Bibliei, firmamentul, sau domul, e o cupolă dură, sau o „tărie” extrem de rezistentă, cu aspect – aproximativ – de oglindă, așezată deasupra Pământului plat – Pământ făurit, potrivit lui Isaia 11: 12, sau Apocalipsa 7: 1; 20: 8 cu patru colțuri, evident plan și, în conformitate cu 1 Cronici 16: 30, Psalmul 96: 10 și Psalmul 93: 1, stabil într-un Univers finit -, ca un acoperământ, sau ca un clopot întors, care separă apele de deasupra acestui dom (ape aflate probabil atât în stare lichidă cât și, descompuse, în stare gazoasă, dar și în stare solidă, sub formă de gheață, însă poate și în stare plasmatică, de vapori combinați cu gaze) de apele poziționate sub firmament, aflate, de asemeni, parțial în stare gazoasă, iar mai jos, pe Pământ, cu înfățișare de pânze freatice, de acumulări subterane, de râuri, de lacuri, de fluvii, de mări și de oceane (Isaia 24: 18; Geneza 1: 6).
De altfel, modelul geocentric – sau teoria cosmologică în care Pământul plat, situat în centrul Universului, se găsește sub un vast firmament – a constituit,
deopotrivă, atât primul sistem, cât și întâia concepție astronomică despre lume a evreilor, a asirienilor, a babilonienilor, a egiptenilor, a perșilor, a grecilor și a romanilor, dominând antichitatea cu autoritatea sa.
Definind atmosfera între domeniul ceresc și Pământ, dar putând fi folosit și ca sinonim pentru „ceruri”, firmamentul – a cărui etimologie, în limba ebraică (dar și în limba română) sugerează o natură rigidă (termenul răqia, tradus în mod uzual ca „firmament”, indică „tăria” aflată deasupra Pământului; rădăcina „rqa” înseamnă „a forja”, „a lovi” și „a deforma” un obiect prin șocul produs de un alt obiect, masiv și greu) este o parte a structurii cerești (pretându-se la a fi considerat echivalentul „cerurilor”, ori o structură care separă cerul de Terra), fiind alcătuit, potrivit convingerilor vechilor evrei, atât ca un mare acoperiș al lumii (verbul „nătăh”, utilizat pentru descrierea modului cum a așezat Dumnezeu firmamentul deasupra Pământului înseamnă „a întinde”), cât și – deoarece a fost plămădit din material solid, rezistent – ca un „scut de protecție” destinat a feri Pământul, a-l apăra de eventuale imixtiuni accidentale, sosite din exterior.
Deși are aspect de „tavan rigid”, firmamentul, totuși, nu constituie un „zid impenetrabil”, fiind dotat (potrivit Geneza 7: 11) cu fante, sau cu orificii, prevăzute probabil cu mari capace, prin care în interior pot pătrunde – atât cât li se permite – apele Oceanului Primordial (sub toate formele de agregare) dar, mai ales, pe unde se execută ventilația atmosferei terestre.
Cele patru mari curente de aer (numite în Biblie, conform Ieremia 49: 36, Daniel 7: 2, Matei 24: 31 dar, îndeosebi, Apocalipsa 7: 1, unde, textual, se afirmă: „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac”, „cele patru vânturi”) sunt echivalente, în știința contemporană, cu cele patru „jet-streamuri” – sau mari curente de aer – existente în atmosfera Terrei – două în Nord și două în Emisfera sudică -, descoperite de oameni abia în 1920, când avioanele au
zburat suficient de sus încât să le întâlnească, și de când, de altminteri, pentru a economisi combustibil, toate avioanele comerciale se străduiesc să le folosească, orientându-și rutele direct în calea lor.
Cu alte cuvinte, întrucât au avut o sursă comună de informare (aceasta fiind Divinitatea, care, prin revelații, le-a transmis adevărul tuturor comunităților umane primordiale), atât Biblia (consemnată de vechii evrei) cât și cultura mesopotamiană, dar și literatura Orientului apropiat, susțin că Pământul, plutind pe apele primare, e plat, că sub el – sau undeva în Adânc, sau în Întuneric, se află Tărâmul Morții (sau Sheolul, sau Lumea cealaltă) și că deasupra Pământului, în mod inerent, se găsește un firmament rigid, „întins ca o oglindă”, cu aspect de cupolă, sau chiar de cort, făurit de însuși Dumnezeu.
Or, întrucât în Biblie se afirmă clar că domul, sau firmamentul, sau „cerurile” (potrivit Iov 37: 18) sunt „tari ca o oglindă turnată”, că au formă de „boltă” (Iov 26: 10, Amos 9: 6) și că au fost „întinse” întocmai ca un cort, există, în proporție satisfăcătoare, destule elemente pentru a deduce că „materialul amorf”, cu duritatea sporită enorm printr-un procedeu nespecificat nicăieri, dar sugerat de experimentele savanților contemporani, neted și tare, probabil lucios, dar și închis la culoare, pentru a oferi Terrei intimitate, a fost produs de vulcani. Și nu e altul decât o rocă sticloasă, amorfă, în nuanțe, cu predilecție, negre, capabilă să atragă și să reflecte lumina, cu un conținut foarte mic de apă, cu un procent foarte ridicat de silicați, formată prin răcirea rapidă a lavei, care, datorită compoziției îmbunătățite cu silicați, se transformă în riolit, devenind ca granitul de dură. Iar aceasta e obsidianul, o rocă propriu-zis nu rară, ci deosebită, care, nici înainte de Facerea lumii, nici după aceea nu a mai fost utilizată în scopuri arhitectonice.
În altă ordine de idei, lucrarea divină s-a efectuat, desigur, la nivel subatomic – adică pe acel palier despre care s-a demonstrat științific că, deși e material,
totuși e identificat ca rezultat al condensării unei „pături energetice” universale, subtile și oscilante, care, ca stare virtuală, nu e alta decât Energia câmpului energetic al Punctului Zero.
Altminteri spus, formele – toate formele de pe Pământ – sunt create de Energia câmpului energetic al Punctului Zero, care, condensându-se în energie tahionică, apoi transformându-se – cu ajutorul Câmpurilor Energetice Subtile de Organizare – în frecvențe, produce, pur și simplu, materie.
Pe de altă parte, datorită radiației câmpului zero – adică a acelei radiații non-termice existente în vid indiferent de temperatură – particulele cuantice interacționează în permanență cu Câmpul Punctului Zero, generând, foarte posibil (conform supoziției lui Nicola Tesla) mecanismul aflat la baza efectelor non-locale dintre particule, sau, în altă exprimare, acea acțiune care îi permite unei particule să se afle în contact permanent, în orice moment, cu toate celelalte particule din Univers.
Toată materia din lume, deci, întreține o relație continuă cu Câmpul Energetic al Punctului Zero (în condițiile în care conceptul de Energie a Punctului Zero se referă la nivelul minim de energie conținut de un sistem fizic din mecanica cuantică, reprezentând energia stării fundamentale a Universului), care – cum, de altfel, a concluzionat și știința modernă – nu e altceva decât Divinitatea, sau „punctul” (în sensul de „capăt”) de unde lumea și-a început existența și, concomitent, de unde vin energiile care mențin Universul funcțional.
Această materie (așa iluzorie cum se prezintă, sau potențială), deși numită fizică, nu este totuși decât – conform mecanicii cuantice și a teoriei relativității – o structură a tendințelor dintr-un Univers mintal. Mintea – au declarat savanții – este sinonimă cu procesul Creației lumii. (Sau, cum atât de concis s-a exprimat Max Planck în 1931: „Conștiința, eu o privesc ca fundamentală. Eu consider materia ca derivată din conștiință”).
Aflându-se, deci, sub directa incidență a gândirii lui Dumnezeu – sau a Conștiinței Supreme -, cuantele componente, în realitatea subatomică, ale obsidianului, deja „încărcate” cu Sfântul Duh, au început să se „supună poruncii”, ordonându-se – precum fizicienii iarăși au observat că se întâmplă în mod curent – în structuri moleculare, apoi atomice, apoi în materie considerată solidă, sau propriu-zisă, tare și rezistentă, și extinzându-se vertiginos în spațiu. Un rol major în această fenomenală lucrare l-au deținut, desigur, în chip simultan, „cărămizile” fundamentale ale Universului, sau câmpurile cuantice și fluctuațiile lor, care – cum s-a constatat mai târziu -, fiind indestructibile, sau de neeliminat, constituie, în cele din urmă (precum le recomandă și numele), însăși esența structurii lumii.
Concret – cum iarăși savanții au demonstrat experimental -, toate cele trei tipuri de electron (respectiv electronul, muonul și particula tau), cele șase tipuri de quarcuri (adică up, down, strange, charmed, bottom, quarc și tip quarc) și cele trei tipuri de neutrino (având calitatea de particule doar în sensul de vibrații ale câmpurilor), interacționând între ele prin intermediul forței electromagnetice, al forței determinate de densitate, sau de greutate, al forței nucleare tari și al forței nucleare slabe, cărora le sunt asociate câte un câmp cuantic de fiecare, conduc, prin înseși activitățile câmpurilor, la crearea atât a unor fenomene, cât și – uneori, desigur, în funcție de decizia conștiinței „neparticipative” -, la generarea fotonilor sau a luminii – adică, în ultimă instanță, a energiei sau a materiei.
(Forța electromagnetică, de pildă, a cărei particulă purtătoare este fotonul, are asociat câmpul electromagnetic. Forța nucleară tare, cu particula purtătoare denumită gluon, se află în combinație cu câmpul gluonic, în timp
ce forța nucleară slabă, posesoare a particulelor purtătoare numite bosonii W și Z, are, firește, asociat câmpul bosonilor W și Z, toate aceste 12 câmpuri asociate unor particule născând materie, în vreme ce forțele fundamentale, derivate din legile lui Dumnezeu, sunt generate de patru câmpuri aflate într-o interacțiune mutuală – ca, de exemplu, o vibrație din câmpul electronic, când electronul poate produce vibrații în câmpul electromagnetic, creând în final fotoni, sau lumină – asociate unor particule.
În sfârșit, despre particula Higgs, descoperită târziu – în 2012, la Marele Accelerator de Particule de la Cern -, denumită și câmpul Higgs, se crede că este responsabilă cu masa particulelor, deși, la nivel fundamental, „câmpul electric” sau „masa” sunt doar denumiri improprii ale modului specific în care câmpurile cuantice interacționează între ele).
Știința umană însă e limitată; de aceea, pentru a explica satisfăcător cum a fost „construit” firmamentul, trebuie reamintit că, încă înainte ca imensele mase de obsidian să fi fost „fabricate” de enormii vulcani, iar apoi expulzate, Conștiința Supremă, cea emițătoare de legi, le-a indus acelor mase, la nivel subatomic (ca întregii materii „solide”, de altfel), două proprietăți fundamentale, cunoscute de cercetătorii contemporani după efectele lor, dar înregistrate ca descoperiri ale unor savanți: principiul de excluziune, formulat de Wolfgang Pauli în 1925 – unul dintre cele mai importante precepte ale fizicii moderne, care afirmă, pe scurt, că doi fermioni identici (fermionii fiind particule cu funcții de undă antisimetrice) nu pot ocupa simultan aceeași stare cuantică -, și teorema inegalității, creată, în 1964, de John Stewart Bell, care sună așa: „Nici o teorie fizică a variabilelor locale ascunse nu poate reproduce vreodată toate predicțiile mecanicii cuantice”.
Cu alte cuvinte – ambele concepții fiind validate experimental, chiar dacă teorema inegalității a lui John Stewart Bell a primit girul veridicității depline
abia în 2015 -, savanții nu au făcut altceva decât să enunțe că, potrivit principiului de excluziune (care susține că fermionii identici nu pot intra unii în alții) materia dobândește „rigiditate”, devenind „solidă” (astfel încât obiectele să se ciocnească, și nu să treacă unele prin celelalte, sau oamenii să stea pe Pământ, și nu să pătrundă prin el), și că, în conformitate cu teorema lui Bell, particulele constituente ale obsidianului, deja încărcate, ca toate omoloagele lor materiale, cu Sfântul Duh, au început să se dividă proteic, păstrându-și însă intacte cunoștințele transmise, prin fenomenul de entanglement, de perechile lor din câmpul cuantic. Iar toate aceste modificări au condus, în final, la o extindere fabuloasă a „lucrării cerești”, unde, în vreme ce electronul, muonul, particula tau, quarcurile up, down, strange, charmed, bottom, quarc și tip quarc, dar și neutrino, nășteau materie, prin intermediul forțelor fundamentale ale naturii, interacționând între ele, și o multiplicau, acordându-i aspect de magmă, apoi de lavă, Dumnezeu îi îmbunătățea rezistența și duritatea, determinând-o să se combine, în afară de silicați, și cu alte minerale, necunoscute, până la a obține (din punct de vedere uman) o substanță nu nouă, ci deosebită, tare și impenetrabilă, sau infailibilă.
(Actul, potrivit concluziilor practice ale unor cercetători contemporani – care au identificat, într-un diamant, un mineral inedit, cu o compoziție chimică necunoscută pentru o rocă din mantaua terestră (aflat, în prezent, la Royal Ontario Museum din Toronto) -, e foarte posibil, demonstrând că, așa cum în actualitate se descoperă mereu, pe Pământ, minerale noi, tot astfel și atunci, la începutul lumii, Dumnezeu, operând schimbări asupra obsidianului, i-a
înnobilat acestuia compoziția până la a-l face indestructibil).
Apoi, exploatând proprietatea cuantelor de a se ordona singure într-un sistem, oricare ar fi acela, zidirea magnifică, poruncită de Divinitate, s-a desfășurat ca de la sine, cu începutul în interiorul Pământului, unde magma se forma necontenit, și continuând în afară, unde, țâșnind în valuri pe con, lava se ridica în spațiu, în trombe de aburi și în nori de fum, într-un haos primordial, traversat de lumini și zgomotos în exces, completat cu pietre și cu țăndări de roci, decelându-se apoi în cenușă și în alte roci, dintre care obsidianul – durizat în urma intervenției Divinității, rezistent și lucios, tare ca diamantul și întins ca oglinda -, realiza, susținut atât de propriul câmp cuantic, cât și de Sfântul Duh, în primul rând firmamentul, apoi, ca o consecință, un sistem închis, sau un spațiu acoperit, cu „învelișul” (cunoscut mai târziu ca dom) consolidat de lavă, aflată în „luptă” cu apa, sfârâind și fâșâind, în timp ce exploziile vulcanice nu mai conteneau, bubuind neîncetat, umplând Universul abia creat cu aburi denși, cu gaze fierbinți, cu lumini și cu fum.
Îndată însă, din pricina lavei – care, pe paterele înroșite de flăcări, izbucnea nestăvilită -, sub dom, sau sub firmament, unde aburii învălătuciți, și fumul negru și greu, și gazele fierbinți, și bucățile țâșnitoare de rocă se adunau noian, temperatura și presiunea au început să crească, sporind constant, așa încât, în scurtă vreme, prin intermediul lor, sub „cupola” recent consolidată s-a instaurat o stare termodinamică a unui sistem închis – sau acea stare definită de parametrii termodinamici ai sistemului în acel moment, aceia fiind, deopotrivă, de natură mecanică, dar și de factură pur termodinamică.
Trecerea unui sistem dintr-o stare termodinamică în altă stare – în natură
aceasta fiind ireversibilă, din pricina sistemului care, pentru învingerea diferitelor rezistențe, consumă energie irecuperabilă -, produce o transformare termodinamică. Prin urmare, e foarte probabil că, prin acest procedeu, preschimbând aburul umed, generat de vulcani (laolaltă cu gazele, cu flăcările și cu fumul gros) și disipat în spațiu, a creat Dumnezeu, prin termoliză, oxigenul și hidrogenul – care, bineînțeles, a absorbit din emisiile vulcanice și alte gaze.
Fenomenul e simplu de reprodus chiar și la scară umană și se desfășoară în următoarea succesiune: La o presiune constantă, absorbind căldura, apa se încălzește până la temperatura de saturație fără să degajeze vapori, dând naștere apei la saturație. Absorbind căldura în continuare, apa, apoi, se transformă treptat în abur, fără ca temperatura sa să varieze. În momentul în care toată apa s-a vaporizat, ea deja s-a transformat în abur saturat, sau uscat. Introducând însă căldură în continuare, temperatura aburului sporește, el devenind abur supraîncălzit.
În perioada trecerii de la apă la saturație la abur saturat, amestecul de abur saturat și apă la saturație se numește abur saturat umed.
Apoi, prin termoliză (sau, mai exact, urmând principiul acestui complex proces, numit și termodispersie, prin care se pierde surplusul de căldură) – care se realizează începând de la temperatura de 1 700 grade Celsius, la temperatura de 2 300 de grade Celsius disociind circa 3 % din masa aburului, iar la 3 000 de grade Celsius disociind circa 50 % -, Dumnezeu a obținut oxigen și hidrogen, din care, după ce acestea s-au combinat cu o mulțime de alte gaze, adunate sub firmament din erupții, s-a constituit atmosfera primară.
Atmosfera este un înveliș invizibil format din aerul care înconjoară Pământul, concentrează cea mai mare parte a masei sale în primii zece kilometri ai grosimii ei și cântărește – se spune – 5 milioane de miliarde de tone. Este
compusă din mai multe gaze, de departe însă predominând azotul și oxigenul. (Hidrogenul – unul dintre elementele constituente ale moleculei de apă -, deși este cel mai răspândit element din Univers, nu are o pondere mare în atmosferă, fiind întâlnit, prin compușii săi, îndeosebi la suprafața Pământului. Iar azotul – sau nitrogenul – este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic și nemetalic, aflat în atmosfera Terrei în proporție de 78 %).
Știința nu poate explica apariția oxigenului în atmosfera Pământului. Conform științei, oxigenul ar fi fost produs abia în ziua a treia a Facerii, atunci când, pe fundul mărilor și al oceanelor, microorganismele – sau cianobacteriile – (și acestea ivite tot în mod inexplicabil) ar fi început să „producă” oxigen, care însă, în lipsa unor anumite condiții, nu ajungea în atmosferă. Dar științei, de asemeni, nu îi este posibil a oferi lămuriri rezonabile nici despre apariția microorganismelor în apele mărilor și ale oceanelor, susținând lucruri fantasmagorice. Astfel, „Institut des sciences de la Terre” din Orleans, condus de Fabrice Gaillard, „I. S. Terre”, din Grenoble, sau Insu/CNRS, din Franța, vorbesc despre apariția oxigenului doar concomitent cu Marea Oxidare, survenită abia în ziua a patra a Genezei, neizbutind nici ele însă să răspundă cine a adus, în definitiv, microorganismele la ființă, sau cum s-a format atmosfera primară.
În realitate, procesul s-a desfășurat întocmai cum este descris în textul biblic și, fiind cât se poate de adevărat, nu conține în el nimic misterios.
Tot atunci, în ziua a doua – adică atunci când s-au despărțit „apele de ape” -, a creat Dumnezeu, cu concursul acelorași elemente deja făurite – respectiv al vulcanilor eruptivi și activi, clocotind sub Pământ, al apei de la suprafață, al aburilor, al gazelor, al flăcărilor, al luminii și al fumului dens, aflate la înălțime, cărora li se adăugau atmosfera primară și firmamentul -, și tot prin transformare termodinamică – dar, de data aceasta, utilizând aburul ca agent de lucru pentru obținerea vidului prin condensare (un procedeu banal în prezent), a creat, deci, eterul – mult contestatul eter, amintit, când se pomenea de „cer”, sau de „văzduh”, sau de atmosferă, încă de la începuturile umanității; sau, mai exact, i-a „îmbunătățit” constituența, a adus acel „ceva” existent în vid, fluctuant și generator de energie, la parametrii absolut necesari, la starea în care urma să îl plaseze pentru eternitate.
Nici eterul nu este recunoscut de știință. Însă, cu toate acestea, el se află sub dom, sau sub cupolă, în partea superioară a spațiului dintre firmament și Pământ, conține energii create de „vidul cuantic” – ai căror fotoni, desigur, interacționează în mod permanent cu Conștiința Supremă -, mai poate fi definit ca o stare a Energiei Punctului Zero și reprezintă un mediu propice propagării luminii. Și, judecând după ușurința cu care acum, în contemporaneitate, se poate obține vid, metoda de realizare a vidului în sistemul închis format de firmament și Pământ a fost simplă și eficientă și, în linii mari, s-a realizat așa:
În condițiile în care, în raport cu presiunea atmosferică „stabilă”, o presiune aflată la valoarea de 300 mbar este considerată ca absolută, o presiune de – 700 mbar își atrage aprecierea ca negativă. Domeniul vidului începe sub valoarea de 300 mbar presiune absolută și, deși nu există vid perfect, procesul de generare a acestui vid, în orice spațiu conținând o cantitate oarecare de materie, se pretează a fi subîmpărțit în vid preliminar, fin, înaintat și ultraînaintat.
În tehnica vidului termenul „absolut” precizează că valoarea se referă la vidul perfect absolut, care are o presiune de 0,0000 mbar absolut.
Pentru a obține vid preliminar, fin și înaintat, în instalații se folosesc așa-numitele seturi de pompare, datorită cărora, în două trepte, se pot atinge presiuni negative sub 300 mbar. Și, deși nu există soluții „standard” pentru proiectarea optimă a setului de pompare, generarea vidului se execută, în mod industrial, prin intermediul unor suflante, care sunt adaptate să fie răcite cu apă, utilizându-se frecvent în tehnologia chimică și de proces, la extragerea hidrogenului, pentru depuneri de pelicule și acoperiri pe sticlă, în industria semiconductorilor, în microelectronică, în producerea ecranelor plate, în tehnica solară și în tehnica laserelor etc.
Or, dacă oamenii au ajuns să producă vidul în mod industrial, se subînțelege
că, pentru a crea eterul – sau vidul colcăind de particule elementare și de energii, toate născute din fluctuații – Dumnezeu nu a întâmpinat nici o dificultate.
Deși ignorată în mod oficial, existența eterului – sau a acelui mediu responsabil cu stabilitatea astrelor și, în modelul geocentric, rotitor în spirală pe deasupra Pământului plat, capabil a explica atât prezența pe cer (văzute din anumite unghiuri) a acelorași stele, cât și manifestarea anotimpurilor -, a fost, totuși, dovedită prin experimente, stabilindu-se că Pământul e fix, și că Stelele, Luna și Soarele se mișcă deasupra lui.
Astfel, prin experimentul Sagnac, realizat în 1914, s-a demonstrat că există eter prin care – în cadrul experienței – a trecut lumina, iar lucrarea fizicianului german Hans Thirring a relevat, prin prisma observațiilor provocate de autor, că în interiorul Pământului există forțe, apărute din centru, analoage forțelor centrifugale și Coriolis. În modelul gravitațional al lui Newton aceste forțe, deși reale, sunt considerate fictive, însă, în realitate, ele, fiind adevărate, confirmă că Pământul e un corp cu formă plată, explicând de ce, datorită densității unor obiecte anume, sau a greutății lor, acele lucruri „cad” întotdeauna „în jos”, sau către „centru”, arătând că Terra e staționară. Iar dacă e staționară – conform textului biblic -, are și firmament, iar sub firmament, în zona superioară, un strat de eter, însă nu imobil, ci mișcător.
Acest fapt a fost confirmat, tot experimental, în 1925, de fizicienii Michelson și Gale, dar și, mai târziu, de savantul Airey, care, umplând un telescop cu apă și orientându-l spre cer, a dovedit, în urma unor cercetări minuțioase, că Pământul e nemișcat și că deasupra lui stelele se deplasează în mod regulat, cu eter cu tot.
Tot în a doua zi a Genezei, de îndată ce Divinitatea a edificat sistemul închis, sau Universul prezent, s-au ivit radiațiile – adică, în sensul larg al cuvântului,
una dintre cele două forme principale ale materiei denumite „lumină”, care, posedând simultan și caracteristicile undelor electromagnetice, și pe cele ale particulelor, nu este totuși, privită ca un întreg, nici undă, nici particulă și nici o combinație a acestora două.
Radiația atmosferică, îndreptată în proporție de 70 % către suprafața Pământului, este o radiație de undă lungă (având între 4 și 120 de unități), în timp ce radiația termică – sau infraroșie – a întinderii Terrei, posedă o lungime de undă cuprinsă între 3 și 80 de micrometri.
Alte radiații s-au născut din eter și din firmament, dar, spre deosebire de radiația terestră, și de contraradiația atmosferică, sunt socotite nesemnificative.
Crearea unui sistem închis de către Dumnezeu, prin intermediul, în principal, al firmamentului, dovedindu-se, în egală măsură, originală și esențială, a fost, de altminteri, cunoscută de patriarhi, prin revelații, încă din zorii umanității, Cartea lui Enoh erijându-se, în sensul acesta, pe de o parte într-un bun exemplu, iar pe de alta într-un susținător al adevărului biblic.
„Am ajuns apoi la magazia tuturor vânturilor – a consemnat patriarhul Enoh – și am văzut modul în care ele folosesc drept ornament pământul și la păstrarea temeliilor pământului (…). Am văzut și cele patru vânturi care susțin pământul și bolta cerească. Am văzut vânturile care suflă în înaltul cerului. Cele care se înalță între cer și pământ și care formează stâlpii cerului”.
Or, traduse în limbaj contemporan, lucrurile și fenomenele observate de patriarhul Enoh (evident, pentru că i-au fost arătate) ar putea fi definite așa: „Magazia tuturor vânturilor” e – exprimat metaforic – „locul” unde, cel mai probabil, se află (emanând din Conștiința Supremă) lumina cea necreată, sau Energia Punctului Zero, sau energiile potențiale (transformate apoi în fotoni și în particule materiale) din care urma a fi desăvârșit Universul; bolta
cerească e, bineînțeles, firmamentul; iar „vânturile” care susțin atât Pământul, cât și cupola, sau domul (sau „bolta cerească”, potrivit lui Enoh), numite și „stâlpii cerului”, nu sunt altceva decât „câmpuri cuantice”, sau – cum mai sunt denumite în graiul contemporan – „cărămizile” fundamentale ale realității sau ale lumii.
Așa încât, zămislind firmamentul – și, desigur, toate cele „subordonate” lui – Dumnezeu a separat, în mod total, dar nu permanent, Oceanul Primordial de Pământ. (Sau, construind o „tărie prin mijlocul apelor” – cum sună textul biblic – a despărțit cu desăvârșire apele rămase sub dom – adică acelea care acopereau Pământul, acum „impregnat” cu vulcani, dar prevăzut cu atmosferă și cu eter – de „apele cele de deasupra tăriei”). Și e de acceptat că, datorită „stăvilarelor cerurilor”, care puteau fi utilizate, apele „de deasupra tăriei” – sau cel puțin o parte din ele – au fost prefăcute în substanțe gazoase, sau în vapori – sau într-o combinație elementară a celor două – pentru ca, atunci când se deschid „orificiile” de aerisire (sau „stăvilarele cerurilor”), Oceanul Primordial să nu inunde Pământul. Lucru care, cel puțin teoretic, s-ar fi putut realiza cu ușurință, datorită prezenței atmosferei și a eterului, masate sub firmament, care, desigur, ar fi împiedicat orice intruziune a unor corpuri străine în interior.
S-a avansat chiar ipoteza că apele primordiale, acolo, în imediata vecinătate a firmamentului, s-ar afla sub formă de gheață – aceasta explicând, parțial, de ce sus, în atmosferă, dar și în eter, e mult mai frig decât în apropierea Terrei -, însă nu e nimic demonstrat, totul se menține doar în stadiul de probabilitate).
Astfel, smulse de Dumnezeu din neființă și aduse la existență, s-au născut vulcanii, atmosfera și firmamentul, ca și eterul, determinându-l pe Creator să declare, mulțumit, „că este bine”, și apoi să asiste cum se mai încheie o zi a Genezei: ziua a doua.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!