„Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul”. Și așa a fost.
Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”.
(Geneza 1: 9; 1: 10).
Energia vulcanilor, prezentă constant în ansamblul dinamic al lumii, are un dublu scop: pe de o parte, de a regla temperatura Terrei, iar pe de alta de a determina magnetismul Pământului, sau geomagnetismul, care, înfățișând una dintre principalele proprietăți fizice ale Terrei, nu este decât rezultatul mișcării materiei aflate în stare lichidă din nucleul extern, alcătuită predominant din fier (85 %). Deoarece însă între temperatura înregistrată la contactul cu mantaua – unde sunt 3 500 de grade Celsius -, și cea realizată la atingerea cu nucleul intern, în valoare de 4 000 de grade Celsius, există o diferență – cum, de altfel, există și între presiunile acelor puncte -, această amplă mișcare a materiei capătă aspectul unor curenți de convecție.
Sub influența directă a magnetismului Pământul se manifestă ca un magnet uriaș, având, la exterior, un câmp magnetic ca un înveliș, care se numește
„magnetosferă”. Aceasta, la rândul ei, conține linii de forță convergente de la marginile Terrei către centru, și magnetosfera însăși, în definitiv, reprezintă, întreagă, o cavitate – aflată sub firmament -, în care se găsește închis câmpul geomagnetic. Or, din cauza aceasta (la care se adaugă influența particulelor sosite dinspre eter), partea de sus a domului (plină cu „atomi ultrareci”) se prezintă ca fiind comprimată și, datorită însăși configurației speciale a firmamentului, sau a cupolei, mai extinsă în zona poziționată aproape de suprafața Pământului.
De altfel, chiar s-au formulat teorii conform cărora miezul lichid al Terrei, cu metale precum fierul și nichelul în alcătuirea sa, ar crea câmpul magnetic datorită depunerii și mișcării sarcinilor electrice din compoziția atomilor respectivelor elemente chimice. Fenomenul poartă denumirea de „efect de dinam” și s-ar produce ca o reacție a mișcării de convecție a sarcinilor electrice aflate în structura nucleului exterior al Pământului, încercând astfel să definească procesele prin intermediul cărora un fluid bun conductor din punct de vedere electric aflat în mișcare de convecție poate genera și întreține un asemenea câmp magnetic.
Oricum s-ar desfășura însă, aceste fenomene dau naștere altora – cum sunt înșiși curenții de convecție, de pildă -, care, prin chiar existența lor, determină apariția anumitor condiții pe suprafața Terrei.
Clima, de exemplu – sau căldura, cu preponderență, sau diferențele pozitive de temperatură – este generată de căldura emisă, prin magma fierbinte, de către vulcanii activi, sau, cu alte cuvinte, de către Pământ. Iar „distribuirea” ei în atmosferă, sau în sistemul închis de sub dom, se efectuează prin intermediul relației căldurii cu „pereții laterali”, ca de clopot, ai firmamentului, sau prin convecție (căreia i se mai spune și „convecție termică”).
Convecția este o formă de transmitere a căldurii specifică doar gazelor și lichidelor, dependentă de prezența materialelor și se referă la transferul de căldură dintre un fluid aflat în mișcare liberă sau forțată și o suprafață solidă.
De asemeni, convecția presupune existența unei mișcări a particulelor ce compun fluidul.
Pe de altă parte, o diferență de temperatură determină mișcarea particulelor, creând un curent. (În gaz și în plasmă, o diferență de temperatură conduce la nașterea unor regiuni cu densitate mai mică și mai mare, în care atomii și moleculele se deplasează pentru a completa zonele cu presiune scăzută). Și, exceptând situația în care este prezentă o sursă de energie – cum ar fi căldura -, curenții de convecție – sau fluidele care se deplasează deoarece, în interiorul materialului, există o diferență de temperatură sau de densitate – continuă numai până la atingerea unei temperaturi uniforme.
Pentru a obține convecția, asupra unui fluid acționează mai multe forțe, care sunt presiunea, tensiunea de suprafață, diferența de concentrare, câmpurile electromagnetice, vibrațiile, combustia și formarea de legături între molecule. (Cu precizarea că, într-un mediu lipsit de presiune, combustia nu are flotabilitate, așa încât gazele calde nu cresc în mod natural, permițând oxigenului proaspăt să alimenteze flacăra. În condițiile absenței presiunii, convecția minimă determină ca multe flăcări să se sufle în propriile produse de ardere).
Iar curenții de convecție în sine – ca vântul, de pildă – fac parte din ceea ce – prin „setarea” unei diferențe de temperatură cauzatoare a mișcării aerului – determină circulația generală a atmosferei Pământului.
În sfârșit, în mantaua Terrei, unde miezul fierbinte încălzește materialul de deasupra lui, „forțându-l” să se ridice spre crustă, spre a se răci, magma se deplasează în curenții de convecție, căldura provenind de la presiunea intensă pe roci, combinată cu energia eliberată de degradarea radioactivă naturală a elementelor. Neputând, deci, continua să crească, magma se mișcă orizontal și se scufundă.
Deplasarea pe scară largă a aerului și a apei (adică hidrosfera) reprezintă, în definitiv, circulația oceanică și atmosferică, ambele procese funcționând interdependent și, prin intermediul curenților de convecție din aer și din mare conducând la apariția climei, cunoscută, popular, și ca „vreme”.
În meteorologie, convecția termică definește mișcările lente ale aerului, în plan vertical, provocate de încălzirea neomogenă a acestuia în straturile inferioare, când, datorită diferențelor de temperatură, aerul cald se ridică iar cel rece coboară, luându-i locul. (Mișcările convective ascendente și descendente formează așa-numitele „celule de convecție”. Într-o „celulă de convecție” se delimitează o zonă centrală ascendentă, o zonă descendentă la exteriorul curentului și o zonă convergentă la baza descendenței).
Reglarea parametrilor atmosferici de funcționare ai Terrei a generat însă alte nenumărate efecte, dintre care radiația termică – sau radiația electromagnetică declanșată de mișcarea termică a particulelor încărcate în materie, sau mecanismul fundamental al transferului de căldură – este doar unul din ele.
Având o importanță atât de mare, pentru un obiect din „spațiul înalt” (spațiu aflat sub dom, mai fiind cunoscut și ca „spațiu cosmic”), radiația termică reprezintă singura posibilitate prin care acel obiect poate câștiga sau pierde căldură, deoarece în „vidul cuantic” – sau în eter – nu există aer pentru convecție și nici contact cu vreun material pentru conducție.
În unele cazuri, când temperatura unui corp este mai mare decât zero absolut, schimbarea energiei cinetice a atomilor sau a moleculelor (momentul cinetic reprezentând momentul vectorului impuls față de un punct) este determinată de coliziunile inter-atomice, dobândind ca efect accelerația de sarcină sau oscilația dipolului producător de radiații electromagnetice. Totodată, în acea situație, spectrul larg de radiații „oglindește” spectrul larg de energii și accelerații apărute chiar și la o singură temperatură, așa încât toate materialele cu o temperatură mai mare decât zero absolut emit radiații termice.
Posedând căldură proprie, de la vulcani, Pământul degajă radiații termice mai mult în infraroșu decât în spectrul vizibil, contribuind decisiv prin aceasta la determinarea temperaturii și climei.
Începând să devină funcțională, Terra a căpătat, de la Divinitate, o serie de proprietăți, între acestea prenumărându-se și presiunea hidrostatică – sau forțele masice și forțele de suprafață care, acționând asupra mărilor și oceanelor lumii convergent spre centrul Pământului (cum strălucit a demonstrat savantul Hans Thiring), păstrează apele în echilibru -, o caracteristică atât importantă, cât și foarte prolifică în consecințe.
În sistemul închis constituit de firmament, structura lichidului – sau a mărilor și a oceanelor – nu poate prelua decât forțele de compresiune. De aceea presiunea hidrostatică are direcția perpendiculară pe granița apei cu alt corp și sensul spre interiorul respectivului lichid, în orice punct din interiorul acelui lichid conținând aceeași mărime în toate direcțiile.
Apoi, spre deosebire de solide, lichidele acționează cu forțe datorate presiunii nu numai pe verticală în jos, ci în toate direcțiile. (În accepția cercetătorilor moderni, care, referitor la mișcarea lichidelor, au propus mai multe ipoteze simplificatoare atât ale caracteristicilor lichidelor, cât și ale mișcării, lichidul se formează din particule extrem de mici, menținute în contact de un câmp de forțe interne, în acel lichid apărând însă, ca în orice mediu continuu, tensiuni tangențiale care se împotrivesc alunecării straturilor vecine).
Alt efect – și anume acela reprezentând presiunea exercitată de aerul din atmosferă asupra scoarței terestre, care variază în funcție de altitudine, prezentând, de pildă, o presiune cu atât mai redusă, cu cât altitudinea este mai mare – poartă numele de presiune atmosferică.
În pofida denumirii sale, presiunea atmosferică nu influențează doar atmosfera (căreia, parțial, îi determină compoziția), ci și starea suprafețelor mărilor și ale oceanelor, care, din pricina mișcărilor permanente de vânt, sunt aproape mereu în transformare, încrețindu-se la cea mai mică adiere și ridicându-se, apoi coborând foarte ritmic atunci când vântul sporește în intensitate, acționând constant.
De altfel, intensificarea vântului – exprimată prin creșterea vitezei acestuia – provoacă sporirea înălțimii valurilor, care, în timpul unei furtuni, devin enorme.
În largul mărilor, dar, preponderent, al oceanelor, vântul stârnește o mișcare ondulatorie a suprafeței apei numită „hulă”, care se produce chiar și după încetarea deplasării maselor de aer. Asupra unei hule formate poate interveni un alt vânt, cu intensități diferite, iar această acțiune duce la o complexă dinamică a mișcării apelor marine sau oceanice.
Viteza și intensitatea vântului sunt variabile; prin urmare, și mișcările ondulatorii sunt, în majoritatea timpului, neregulate.
Modificările bruște ale presiunii atmosferice locale – sau rezultatul unor alte variații ritmice ale nivelului apei – constituie fenomenele numite șeise – sau niște mișcări ale aerului cu perioade și durate cronologice diferite, care se interferează constant cu activitatea hulei ce pătrunde spre țărm, dar și cu deplasările reieșite în urma mareei.
Mareele – sau corespondentele fluxului și ale refluxului – se formează prin ridicarea și coborârea periodică și ritmică a suprafețelor apelor, dar – în opinia tot mai multor cercetători – nu sunt altceva decât tot șeise, manifestate însă la scara întregii Terre.
Curenții maritimi se alcătuiesc, în principal, datorită vânturilor constante, însă și a celor periodice, sub acțiunea cărora, deplasate de vânt, straturile superioare ale mărilor și ale oceanelor le antrenează pe cele aflate sub ele, dând naștere curenților de derivă. Curenții maritimi însă capătă ființă și ca urmare a densității variabile a apelor. Iar principalii factori ai oscilației densității, combinați în chip diferit, sunt evaporarea care schimbă salinitatea, distribuția neomogenă a temperaturii apelor marine sau oceanice, presiunea sporită din adâncuri și, la suprafață, ploile sau alte căderi de apă.
Alături de presiunea atmosferică există însă presiunea de vapori, sau valoarea presiunii la care, la o temperatură dată, coexistă faza gazoasă și faza lichidă sau solidă a unei substanțe, dependentă de natura substanței și de temperatură.
Altminteri spus, substanțele aflate în stare gazoasă – adică vaporii sau gazele – reprezintă stări în care se înfățișează substanțele la temperaturi sub temperatura critică (așa fiind vaporii), sau, ca în cazul gazului, peste temperatura critică. Însă, într-un sistem închis – cum este cel constituit de atmosfera aflată sub eter, ambele, la rândul lor, acoperite de firmament -, umplut parțial cu lichid, la o temperatură constantă se realizează în mod spontan o stare de echilibru între faza lichidă și cea gazoasă. Adică, în starea de echilibru, numărul moleculelor care se vaporizează este egal cu numărul
moleculelor care se lichefiază.
Pe de altă parte, presiunea de saturație a vaporilor, la o temperatură constantă, este, de asemeni, constantă și nu depinde de volumul recipientului în care se găsește substanța. Dacă volumul se mărește, atâta timp cât mai există lichid, o parte din lichid se evaporă și presiunea de vapori nu se schimbă. Dacă volumul se micșorează, o parte din vapori se condensează și presiunea de vapori rămâne constantă. Așa încât procesul de condensare se realizează doar sub o anumită temperatură, numită temperatură critică.
Astfel se desfășoară, în linii mari – analizate însă la nivel molecular – procesele existente în atmosferă încă de la Facerea lumii. De aceea, în sistemul închis pe care, sub dom sau sub cupolă, îl reprezintă Pământul, compușii care alcătuiesc atmosfera – respectiv azotul, oxigenul, argonul și alte gaze -, menținute pe poziție datorită presiunii, ocupă locurile unde sunt plasate nu în raport cu „omogenitatea amestecului de gaze”, cum pretind reprezentanții științei oficiale, ci în raport cu influențele exercitate de presiune, astfel încât ozonul, deși mai greu decât oxigenul, absentează în straturile inferioare ale atmosferei, fiind prezent doar în cele superioare și nesupunându-se „efectului de omogenizare atmosferică produs de vânturi”.
(Conform versiunii științifice oficiale – care afirmă că „deoarece oxigenul este mai puțin dens decât ozonul, acesta va tinde să se ridice la înălțimi mai mari” -, ozonul, fiind mai greu decât oxigenul, ar trebui să coboare de pe pozițiile sale și, datorită curenților de aer din atmosferă, să se amestece cu alte gaze – lucru însă care nu se întâmplă).
Și tot sub efectul direct al presiunii existente într-un sistem închis – adică sub firmamentul care acoperă Terra -, picăturile de apă alcătuitoare ale norilor și ale ceții – sau, cuantificate sumar, milioane și milioane de tone de apă -, stau în suspensie la mulți kilometri deasupra solului, deși apa este de 800 de ori mai grea decât aerul, iar norii și cețurile, precum se știe, sunt constituite din picături de apă.
Apoi, tot astfel, pe Pământul primordial – al cărui miez se formează, se pare
(conform unei teorii recente), cauzat de presiuni extraordinar de înalte, din materie aflată într-o stare fizică total diferită de materia normală -, au luat ființă, în urma activității vulcanice, la comanda Cuvântului, atmosfera, eterul și firmamentul, dar și cutremurele, și magnetismul, precum și alte manifestări, identificate de savanți mai târziu, cum sunt „discontinuitatea Mohorovocic” (ale cărei „motive ale apariției” nu au fost încă elucidate), sau diastrofismul – adică „totalitatea deformărilor și dislocărilor pe care le-au suferit straturile din scoarța terestră sub acțiunea mișcărilor tectonice”.
Savanții, de altfel, chiar au oferit un model teoretic al Terrei, în care apreciază că oceanele Pământului și atmosfera au luat ființă în urma activității vulcanice de expulzare, iar câmpul magnetic terestru „s-a stabilizat” încă „de la început”. (Și încă, mai există o teză, care afirmă că, în urmă cu multă vreme, unul dintre cele mai vechi continente cunoscute – și anume Rodinia – ar fi început să se destrame. Părțile lui s-ar fi recompus însă mai târziu, dând naștere întâi Pannotiei, apoi Pangeei, dar, în favoarea acestei idei, dovezile lipsesc cu desăvârșire).
Sunt însă și lucruri certe, verificate și demonstrate, care susțin, de pildă, că hidrosfera Pământului constă în principal din oceane (în mod tehnic însă cuprinzând toate suprafețele de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele subterane până la o adâncime de 2 000 metri), că există o salinitate a oceanelor Terrei și a mărilor care influențează clima, că, în interior, Pământul e încălzit de o combinație de căldură produsă prin dezintegrare radioactivă (în proporție de 80 %) și de căldura reziduală acumulată în perioada lui pregeologică (aproximativ 20 %), sau că nucleul generează principala parte a câmpului magnetic al Terrei, efectuând un „proces dinam” și convertind energia cinetică a convecției condusă termic în
energia câmpului magnetic și a celui electric.
(În mod uzual, originea câmpului magnetic al Pământului se atribuie curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului Terrei – unde materia se află în stare de topitură -, cărora li se adaugă însă și frecarea materiei topite din nucleu de porțiunea inferioară – solidă – a mantalei.
De la nucleu, străbătând mantaua, câmpul se extinde „către afară”, până la suprafața Terrei, unde se constituie – aproximativ – într-un dipol, stâlpii acestuia fiind stabiliți, în prezent, în apropierea punctului impropriu numit Polul Nord și a altui loc, situat pe una din „marginile Pământului”.
Pe de altă parte, căldura în interiorul Terrei, este produsă, în principal, de izotopi de potasiu -40, uraniu -238 și thoriu -232, în centrul Pământului temperatura putând atinge 6 000 de grade Celsius, iar presiunea poziționându-se la valoarea de 360 G Pa.
Observând, totuși, că o însemnată parte a căldurii Terrei este provocată de dezintegrarea radioactivă, cercetătorii au avansat ipoteza că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea izotopilor de scurtă durată, cantitatea de căldură generată în interiorul Terrei era sensibil mai mare. Or – s-a estimat -, majorarea gradienților de temperatură în vremurile primordiale ar fi fost tributară tocmai acestei „recolte” termice suplimentare – de două ori mai mare cantitativ decât cea de azi – și, în consecință, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor ar fi facilitat alcătuirea de roci ignifuge, ca, de exemplu, comatitele, care, în timpurile contemporane, se constituiesc mai rar).
În concluzie, în a treia zi a Genezei, Divinitatea a alcătuit, în forme definitive, caracteristicile care aveau să definească Pământul, singularizându-l într-un Univers închis. Atunci, de pildă, li s-a dat ființă undelor de flotabilitate (descoperite de către savanți abia în zilele noastre), datorită cărora – se apreciază – straturile componente ale atmosferei Pământului pot străluci diferit, în funcție de luminozitate și de locația unde sunt observate, propulsia lor în atmosferă fiind asigurată în timpul deplasării curenților de aer deasupra lanțurilor montane.
Tot atunci (dar, cum cercetătorii, de asemeni, au descoperit mult mai târziu), Dumnezeu a perfectat, la nivel atomic – referitor la sistemul de încălzire atât al Pământului, cât și al atmosferei – fenomenul de tranziție către echilibrul termic.
Acesta (conform savanților de la Universitatea de Tehnologie din Viena, autorii unui studiu despre tranziția sistemelor cuantice către echilibrul termic), conține, între ordine și dezordine, o stare intermediară surprinzător de stabilă, numită „starea intermediară quasi-staționară”.
Cu alte cuvinte, întrucât căldura Terrei se propagă începând de la vulcani, în atmosferă, în apropierea eterului – sau cât mai departe de suprafața Pământului – atomii sunt „ultrareci”. Dar „starea intermediară quasi-staționară” manifestă deja anumite proprietăți asemănătoare stării de echilibru, care face ca o formă distinctă din starea inițială de ordine să rămână vizibilă pentru o perioadă îndelungată de timp.
Fenomenul poartă numele de „pre-termolizare” și, experimental, s-a efectuat cu un gaz atomic uni-dimensional compus din așa-zisul „condensat Bose – Einstein”, sau din atomi ultrareci, care, cu un cip cu atomi, a fost scindat în două. Fragmentele condensatului s-au reunit apoi (de către cercetători) și, invariabil, ele au creat un model ordonat de interferență materie-undă, aspectul lor stabilind, în felul acesta, că cei doi nori atomici au păstrat „întipărit în memorie” faptul că, la origine, „s-au născut” din același nor de atomi.
S-a așteptat apoi ca norul scindat de atomi să tindă către starea de echilibru termic. Și s-a sesizat că, pe măsură ce a crescut intervalul de timp, înainte ca jumătățile să se reunească, ordinea observată în modelul de interferență s-a degradat, dovedind că ordinea nu ajunge la un minim în mod direct.
Altminteri spus, mai remarcându-se și că „dezordinea observată în starea intermediară nu depinde de temperatura stării inițiale, aceasta fiind introdusă în sistem de legile fizicii cuantice, atunci când norul de atomi s-a
scindat în două”, s-a estimat că, studiind trecerile de la stările de non-echilibru către stările de echilibru termic, s-ar putea afirma că, îndată după Creație, toată materia din Univers manifesta o stare de non-echilibru al plasmei quarc-gluon, ceea ce, în definitiv, conduce către încheierea că, la început, procesele Facerii, în exclusivitate, au fost dinamice, dar, mai ales, că s-au supus unor legi prestabilite – nu altele decât legile lui Dumnezeu. Iar vulcanismul, atmosfera, eterul și firmamentul nu au constituit excepții.
În altă ordine de idei, potrivit specialiștilor, culoarea albastră a cerului s-ar datora difuziei luminii, aceștia afirmând că „atunci când lumina albă întâlnește atomii de oxigen și azot din atmosfera Terrei, componentele sale de frecvență înaltă, asociate culorii albastre, se ciocnesc cu electronii care orbitează în jurul nucleelor atomilor de azot și oxigen”, determinând ca lumina de frecvență înaltă din spectrul vizibil – sau, mai exact, constituentele ei, provenite din zona culorilor violet, indigo și albastru – să se risipească în toate direcțiile.
Sau, altfel exprimat, moleculele de azot și de oxigen din atmosferă, fiind mult mai mici decât lungimea de undă a luminii, dispersează lumina albă, electronii devenind cu atât mai agitați cu cât lungimea de undă este mai mică și cu cât se dovedește mai mare frecvența. Lumina roșie are o lungime de undă mai mare decât cea albastră, determinând propriii electroni să fie mai excitați de lumina albastră.
Importanța dispersiei luminii sporește însă pe măsură ce lungimea de undă a luminii incidente este mai mică, așa încât lumina albastră, de pildă, se prezintă de aproximativ cinci ori mai mult dispersată decât lumina roșie. Dar, din moment ce în zona vizibilă a spectrului electromagnetic lumina violetă posedă frecvența cea mai mare, întrebarea care se impune stringent e de ce văzduhul, sau cerul nu e violet.
Răspunsul oferit de știință e următorul: din pricina sensibilității mai pronunțate a oamenilor la culoarea albastră, care, deși cerul ar trebui să se vadă violet, sunt „construiți” să recepteze mai bine albastrul, frecvențele corespondente culorii albastre fiind decisive în stabilirea culorii cerului.
Însă aceste idei nu sunt nici adevărate și nici dovedite experimental. Cerul se vede albastru deoarece, dincolo de atmosferă, de eter și de firmament (domul
fiind transparent), se află Oceanul Primordial, care își impune nuanța.
În sfârșit, frigul cumplit detectat în spațiu – care sporește în regiunile de sub eter, culminând, prin înregistrarea de temperaturi scăzute, sub firmament -, atinge, sus, valori absolut negative, determinând sistemul închis numit Univers să poată fi conceput și descris, ca manifestare, numai în aceste condiții.
Concret, temperaturile absolut negative pot fi definite doar în cadrul unui sistem izolat, capabil să evolueze rapid spre starea de echilibru intern, cu stările bine cuantificate și cu „starea cea mai înaltă” posedată în sensul în care un sistem uzual are starea fundamentală – sau starea energetică – cea mai coborâtă.
De pildă, un sistem izolat, cu o temperatură absolut negativă, este acela constituit de momentele magnetice nucleare ale componenților unor cristale, ai cărui magneți – conform unui experiment efectuat în 1951 -, se pot orienta, la temperaturi joase, în câmp magnetic.
Dacă se ridică temperatura, se constată că doar o parte dintre magneți se vor orienta în câmp, dând astfel naștere unei dezordini care, sporind mereu, pe măsură ce crește temperatura, va atinge intensitatea maximă la temperatura infinită. Iar dacă magneților li se va transmite o energie mai mare, aceștia se vor orienta în sens contrar câmpului, deoarece energia lor internă va fi mai mare decât energia corespunzătoare unei temperaturi infinite, comportându-se, în cele din urmă, ca și când temperatura ar fi negativă.
Ca urmare, deoarece posedă populații cu stările energetice mai înalte – și mai numeroase decât cele cu stări energetice mai joase, sistemul caracterizat printr-o temperatură absolut negativă se prezintă mai „fierbinte” decât un sistem cu temperatura absolut infinită, radiind energie, dar, mai ales, conducând la concluzia că temperaturile absolut negative nu se obțin „scoțând” din sistem energia de mișcare termică, ci, dimpotrivă, comunicând sistemului o energie mai mare decât cea corespunzătoare temperaturii infinite. Sau, cu alte cuvinte, o temperatură absolut negativă poate fi realizată numai pe sisteme a căror energie internă se apropie asimptotic de o
valoare finită odată cu creșterea temperaturii spre infinit. Ea e imposibil de obținut pe sistemele a căror energie internă tinde spre infinit concomitent cu creșterea temperaturii spre infinit.
Energia vulcanilor, deci, considerată ca energie termică, și cuantificată ca temperatură, corespunde perfect, în sistemul închis creat de firmament, condițiilor necesare obținerii, în relație cu atmosfera, cu eterul și domul, mai întâi a unor temperaturi constante, înregistrate la suprafața Pământului, apoi a unei temperaturi infinite, dar „înregistrată” ca negativă, determinând, în mod practic (conform principiului că „temperaturile absolut negative” nu se realizează „acaparând” din sistem energia de mișcare termică, ci comunicând sistemului o energie mai mare decât cea corespunzătoare temperaturii infinite), ca în spațiu (sau în atmosferă) să fie mai frig pe măsură ce înălțimea crește.
Oricum s-ar fi desfășurat aceste procese însă un lucru e cert: în a treia zi a Genezei, despărțind uscatul de ape și împărțindu-l în continente, formând munții, oceanele și mările Terrei, dând contur albiilor fluviilor și râurilor care aveau să ude Pământul, perfectând sistemul termic și – probabil prin „fantele”, sau prin „capacele” domului, pretabile a se deschide spre „exterior” – degajând atmosfera de gaze și fum, pentru a o primeni cu „aer” produs de vulcani, din coloanele înalte de aburi, Dumnezeu a pus capăt cosmogoniei, hotărând că, de acum, Pământul era capabil – la modul concret – să primească „sămânța vieții”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!