Capitolul 5: Expansiunea
În acest timp, apreciat ca a se fi desfășurat în „neoliticul târziu” – sau cu 7 000 ori cu 6 000 de ani în urmă -, pe de o parte, conform profesorului și arheologului Marija Gimbutas, pe continent tocmai începuse a se forma „Vechea Cultură a Europei”, iar pe de alta, la est de Munții Carpați, dar și mai jos, către sudul Moldovei, se dezintegra o altă cultură, înființată acolo – potrivit teoriei lui Colin Renfrew -, de către oamenii sosiți din Asia Mică mai înainte cu 2 000 sau cu 3 000 de ani.
Cultura care se dezintegra – apărută încă din „eneolitic” – era pelasgă, se numea „Pre – Cucuteni” și, dacă ipotezele arheologilor nu prezintă fisuri, fusese creată de comunitățile desprinse din același val de migranți care, în lunca Dunării, dar și în Câmpia Română, dăduse naștere, cândva, culturii Starcevo – Criș, pentru ca o altă parte a lor să se îndrepte apoi, prin est, către India; cea care o înlocuia se numea „Cucuteni”, era mai amplă și mai viguroasă, se compunea tot din triburi pelasge – sau, poate, din populația unui singur neam, condus succesiv, conform lui Nicolae Densușianu, de regii atestați mitologic Typhon, Hermes, Marte, Hercule și Apollo – și se întindea pe o suprafață de circa 350 000 km pătrați, cuprinzând teritoriul actual al României, al Republicii Moldova și al Ucrainei, precedând cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și din Egiptul antic.
Era o cultură foarte înaintată, creatoare de ceramică bogată și variată, decorată stilizat geometric – cu o predominanță a spiralelor în diverse variante, cu motive simetrice și armonioase, pictate mai mult în roșu, în alb și negru – care, caracterizându-se prin obiceiul de a-și arde morții împreună cu locuințele – și îndeplinind, în felul acesta, un act spiritual încă neexplicat -, nu se deosebea cu nimic – precum au remarcat, mai târziu, specialiștii – de culturile Vădastra, Porțile de Fier, Hamangia și Gumelnița, dar nici de cele de la Petrești sau Tisa; ceea ce, în mod logic, demonstrat însă și arheologic, a condus către concluzia că toate acele culturi luaseră naștere în mod concomitent, și nu formau, în definitiv, decât o singură civilizație – sau un imperiu -, complexă, organizată și închegată, alcătuitoare – precum a observat mai apoi Nicolae Densușianu – a „Daciei preistorice”.
Tot în vremea aceea, și tot într-o perioadă îndelungată de timp, undeva în regiunile din jurul Mării Caspice, în stepele caucaziene și în câmpiile de la nord de Marea Neagră, alți oameni, sosiți poate tot din Asia Mică, se frământau și se comasau în bazinele mijlocii ale fluviilor Volga și Don, dând naștere, în mileniul 6 î.Hr., culturii Bug – Nistru, în mileniul 5 î.Hr. culturilor Samara și Kvalynak, între jumătatea mileniului 5 și mileniul 4 î.Hr. culturii Srednâi Stog, în mileniile 5 – 4 î.Hr. culturii Nipru – Doneț, în mileniul 4 î.Hr. culturii Usatovo iar apoi, începând de la jumătatea mileniului 4 î.Hr., culturii Maikop – Dereivka.
Întrucât se caracterizau prin construirea unor movile, sau a unor gorgane, unde își îngropau conducătorii, toate aceste culturi au primit, mai târziu, din partea Marijei Gimbutas, denumirea de „culturi kurgane” (sau „kurganiene”) și, datorită faptului că foloseau cu predilecție caii, precum și carele, au fost considerate a reprezenta o civilizație.
În prima jumătate a mileniului 4 î.Hr., ajungând la apogeul dezvoltării ei – ceea ce, în condițiile în care respectivele culturi erau mari crescătoare de cabaline, însemna că au început să se confrunte cu un deficit de pășuni -, civilizația numită „kurgan” n-a mai găsit altă ieșire din impasul existențial decât în deplasarea spre vest, unde membrii ei sperau să găsească și să ia în stăpânire șesuri mai întinse și mai bogate.
Așa încât, într-una din zile, războinicii kurganieni – reprezentați, la vremea aceea, de culturile Samara și Seroglozovo, din regiunea Nipru – Volga -, s-au înarmat cu arcurile, cu lăncile, cu săbiile și cu scuturile lor rezistente, au încălecat pe cai foarte iuți, și-au urcat copiii, femeile și bătrânii în căruțe lungi, cu osii solide, acoperite cu coviltir și, pornind de pe Nipru și Volga, îmbrăcați ca pentru luptă, au năvălit ca un trăsnet asupra civilizației pelasge – sau cucuteniene – din estul Moldovei, îngrozind populația, incendiind așezările și jefuind tot ce le ieșea în cale.
Surprinși de forța și de sălbăticia atacului, pelasgii – conform Marijei Gimbutas – și-au luat la repezeală avutul și, împreună cu toți ai lor, s-au retras în goană spre sud, trecând de Dunăre și de Munții Balcani și așezându-se apoi, o parte – ca și strămoșii lor – pe coasta Mării Egee, altă parte în Peninsula Italică și, în sfârșit, altă fractură în Europa Occidentală, dincolo de Munții Alpi.
În urma lor, o parte a teribililor războinici kurganieni – care, animați de o mentalitate conflictuală, păreau a fi invincibili – le-au ocupat teritoriul, în timp ce alta, mai numeroasă, și-a continuat iureșul către continent, „dezintegrând”, pur și simplu – potrivit Marijei Gimbutas – civilizația Vechii Europe.
Mai mulți cercetători însă au contestat teoria Marijei Gimbutas, arătând încă din anii 1970 – 1980 că, în primul rând, membrii culturii kurganiene nu proveneau de lângă Marea Caspică, ci din zona central-europeană, aparținând unor triburi neolitice -, în timp ce lingvistul Mihai Vinereanu a susținut deschis că reprezentau doar ramurile unor grupări indo-europene (sau pelasge) „plecate din regiunea ponto-carpato-danubiană”, pentru a se reîntoarce, o mie de ani mai târziu, cu caii și cu carele de transport, pe aceleași locuri -, apoi că nici așa-zisa „dezintegrare” a civilizației europene nu a fost reală, întreaga mișcare de populații constând, de fapt – potrivit dovezilor arheologice – într-o coabitare cât se poate de pașnică între cucutenieni – sau pelasgi – și kurganieni, evident, după ce triburile din bazinele mijlocii ale fluviilor Volga și Don, alungate de sărăcie, au ajuns în Moldova.
Prin urmare, cultura Cernavodă 1 – despre care Marija Gimbutas a afirmat că a luat naștere în urma amestecului dintre localnicii pelasgi de la Dunărea de Jos și invadatorii kurganieni -, fiind sincronă cu fazele Cucuteni A – B și B, a reprezentat doar o „mixtură a elementelor stepelor nord-vestice și ale substratului Gumelnița”.
Sau, mai simplu spus, kurganienii nu i-au cucerit pe cucutenieni – sau pe pelasgi -, ci doar, ajunși acolo din necesitate, s-au așezat în ținutul lor, alături de ei, unde, cu vremea, pelasgii localnici i-au asimilat.
În viziunea Marijei Gimbutas însă – care, revenind asupra propriilor afirmații, a admis că, într-adevăr, năvala kurganienilor i-a cruțat pe cucutenieni -, sau pe pelasgi, locuințele „semi-bordeie sporadice și mormintele descoperite” în regiunile populate de membrii culturii Cucuteni „indicând coexistența kurganienilor și a cucutenienilor în fazele Cucuteni A2 – A4, AB și B” – totuși, pretinsa cucerire a avut caracterul unei invazii „de un tip special”, redusă „mai degrabă la pătrunderea lentă a unor grupe relativ mici de migranți nomazi”.
Însă, întrucât probele arheologice înfățișate de cercetătorii români s-au dovedit, în cele din urmă, a fi imbatabile, tot Marija Gimbutas, rectificând ipoteza inițială, a conchis ferm: „Primul val de migranți, pe la 4 400 – 4 300 î.Hr., a plecat de la Niprul inferior și de la Volga spre Vest, a pătruns în teritoriul culturii Cucuteni situat de-a lungul litoralului, peste Dobrogea, până în Câmpia Dunării și prin sudul Balcanilor, până în câmpia Mariței și în Macedonia.
Kurganii au ajuns în preeriile din Estul Ungariei, de-a lungul Dunării, sau peste Transilvania. Mormintele și ceramica kurganienilor apar în România, Bulgaria și Estul Ungariei în epoca Cucuteni A, Karanovo VI – corespondentă culturii Gumelnița, din România – și Tiszapolgar”.
Cam aceeași idee a avansat-o istoricul român Gavrilă Simion, exprimând-o însă, geografic vorbind, într-un format mai restrâns, și anume precizând că impactul „produs de năvălirea kurganiană asupra comunităților culturilor Gumelnița și Karanovo VI, stăpâne peste regiunile danubiano-pontice, le-a obligat pe acestea din urmă să se retragă spre vestul României de azi, unde ulterior aveau să creeze” o cultură cu alt aspect, denumită de specialiști „Sălcuța”.
Însă, odată cu trecerea timpului, triburile sosite din regiunile de stepă s-au stabilit la Dunărea de Jos, precum și în zona fluviului Marița, unde s-au sedentarizat, iar apoi, în contact cu alte grupuri de populație, venite din părțile sud-estice, au dat ființă unei noi culturi, denumită de cercetători „Cernavodă 1”.
Ceea ce, în cele din urmă, a întărit ipoteza Marijei Gimbutas, potrivit căreia atacul – sau sosirea cu intenții pașnice – a primului val de kurganieni, reprezentat de culturile Samara și Seroglazovo, a determinat, poate prin simpla prezență, migrația unei bune părți a populației pelasge până dincolo de zona Munților Balcani, către Marea Egee.
În 1970 însă, arheologul american W. H. Goodenough a înfățișat o altă teorie, demonstrând, mai mult decât convingător, „pe baze arheologice, că purtătorii culturii kurganelor” erau, „de fapt, o prelungire a culturii Cucuteni”. Iar ipoteza sa a născut un alt scenariu, care – ținând cont că pe teritoriul pelasg, mai ales din Câmpia Română, s-au găsit prea puține vestigii doveditoare ale unor mari conflicte desfășurate în vremea aceea – are mari șanse să se adeverească: primii care s-au deplasat din Moldova către Câmpia Română, nu pentru a porni un război, ci pentru a se așeza acolo, au fost reprezentanții culturii Cucuteni – adică tot pelasgi, acordând, în felul acesta, extincției lor un caracter de mișcare pașnică a populației către zonele din sud, mai prielnice agriculturii.
În aceeași perioadă însă – dar nu concomitent, ci succesiv – masele kurganiene de la Nipru și de la Volga, exponente ale culturilor Samara și Seroglazovo, constituite din păstori nomazi, s-au îndreptat și ele spre vest, apoi spre sud – adică, prin Moldova, în Câmpia Română -, din același motiv: pentru a acapara noi teritorii pentru pășunat.
Or, în urma acestor „invazii pașnice” – care ar explica perfect semnele coabitării armonioase dintre pelasgi și kurganieni, amintită de însăși Marija Gimbutas și descoperite de arheologi -, populația autohtonă, sau pelasgă, sătulă să-și împartă ținutul atât cu „frații” cucutenieni, cât și cu „năvălitorii” kurganieni, a plecat în mod voluntar către Marea Egee, către Peninsula Italică și către Europa Occidentală, evident, din dorința de a-și îmbunătăți existența.
Totuși, datorită conviețuirii atâtor grupuri umane într-un spațiu relativ restrâns – respectiv pelasge din Câmpia Română, pelasge cucuteniene și kurganiene, pe care însă, în câteva sute de ani, triburile autohtone le-au „înghițit” total -, cam printre anii 3 000 î.Hr. și 2 800 î.Hr., perioadă în cadrul căreia profesoara Marija Gimbutas a susținut, cu probe arheologice, că s-a produs o altă invazie a popoarelor de tip kurganian – reprezentate, de data aceasta, de culturile Srednâi Stog și Maikop din Caucazul de Nord -, populația din Moldova de Jos și din Câmpia Munteniei se înmulțise din nou atât de mult încât, neputând admite a trăi într-un loc atât de aglomerat, o altă parte a pornit spre alte zări, de asemenea pentru a-și construi o altă viață.
Prezentându-și teza, Marija Gimbutas a încercat să demonstreze că năvălitorii kurganieni, proveniți din culturile Maikop și Srednâi Stog, întâi au nimicit cultura Cucuteni – Tripolie (deja contaminată de mixajul cu populațiile culturilor Samara și Seroglazovo, exponente ale primului val de năvălitori), apoi – pe parcursul unui timp mai îndelungat, desigur – s-au așezat – precum o arată dovezile lingvistice și materiale – în regiunile din actuala Ucraină (cele din dreapta Niprului), în Basarabia – sau în Moldova dintre Prut și Nistru -, în România, în Bulgaria, în Serbia, în Macedonia, în Muntenegru, în Herțegovina, în Bosnia, în Croația, în Slovenia, în Albania, în Grecia, în Turcia, în Ungaria, în Austria, în Cehia, în Slovacia, în partea răsăriteană a Elveției, în Italia și în partea sud-estică a Germaniei, în Polonia, ajungând, în extremitatea sudică, până la insulele Sicilia, Creta și Cipru, dar și până la părțile anatoliano-egeene de la vest de Ankara.
Totuși, cultura Cucuteni – Tripolie – cum au demonstrat o seamă de alți arheologi -, deși, oficial, s-a presupus că și-a încheiat existența, în mod misterios, pe la 2 750 î.Hr., dispărând fără urmă, nu a pierit, precum a pretins Marija Gimbutas, sub incidența înfricoșătorului impact al năvălirii kurganiene, ci – divizându-se, poate -, a rezistat, o parte a membrilor săi asimilând și acest val kurganian, și transformându-se, în consecință, în altă cultură, dar tot pelasgă, iar alta – ca și înaintașii ei – extinzându-se în Câmpia Română.
Or, tot ca și înaintașii lor, pelasgii din șesul muntean nu au suportat o prea mare imixtiune în existența lor, chiar dacă aceasta era înfăptuită de niște confrați, așa că, o altă parte a lor, pornind din nou în bejenie – de la Dunărea de Jos, din Câmpia Română, dar și de la sud de Dunăre, unde, acum, trăiau laolaltă cu tracii, precum și din Macedonia -, au umplut încă o dată ținuturile străine de la Marea Egee, din Peninsula Italică și din nordul Europei cu masa lor.
N-au plecat însă toți și, în câteva sute de ani, cei rămași acasă i-au „absorbit” cu totul pe kurganieni, prefăcându-i în pașnici autohtoni.
A urmat, conform Marijei Gimbutas, un al treilea val de năvăliri kurganiene, declanșat de membrii acelorași culturi Maikop și Srednâi Stog (din care, acum, se ivise o cultură nouă, numită „Pit Grave”), izbucnit de undeva din stepe și ajuns întâi în Munții Ural, apoi în România, unde războinicii invadatori, înarmați cu halebarde, cu pumnale, cu securi, cu buzdugane și scuturi, fabricate odată cu apariția metalurgiei bronzului, au distrus tot ce au întâlnit în drum, inclusiv – potrivit Marijei Gimbutas – templele „cu altare sfinte”, vasele rituale, sculpturile, trepiedele și figurinele.
Îngroziți, destul de mulți pelasgi, încărcându-și avutul în care, și-au părăsit în grabă ținutul, pornind din nou în lumea largă și așezându-se de la Marea Baltică până la Marea Mediterană și Marea Neagră, dar și de la Nipru până dincolo de lanțurile montane ale Alpilor și ale Pirineilor.
Majoritatea însă au rămas pe loc și, precum o demonstrează mormintele cu fosă, sau mormintele cu puț, de sorginte kurganiană, descoperite de arheologi, i-au asimilat din nou pe năvălitori, schimbându-le, în puține sute de ani, atât mentalitatea și obiceiurile, cât și cultura.
(În 1913, prin intermediul volumului „Dacia preistorică”, publicul român lua pentru întâia oară contact cu întreaga concepție a lui Nicolae Densușianu, potrivit căreia, dintr-un motiv sau altul, trecând Mediterana, triburile pelasge, pornite din ținutul lor, situat în spațiul carpato-danubiano-pontic, au ocupat regiunile de miazănoapte ale Africii, fiind cele dintâi entități locuitoare ale Egiptului; iar imperiul pelasg s-a întins, în cele din urmă, atât peste Assyria, Persia și Bactria, cât și peste celelalte regiuni ale Asiei vechi.
În sensul acesta, chiar dacă profesoara Marija Gimbutas nu a prezentat, prin demersul său din 1956, expus în lucrarea „Preistoria Europei răsăritene”, expansiunea pelasgă în limitele înfățișate de Nicolae Densușianu, totuși – în pofida imperfecțiunilor teoriei ei – a demonstrat strălucit că, într-adevăr, au existat mai multe momente când vechii pelasgi au migrat, pentru a se așeza acolo, către Marea Egee, către Peninsula Italică și către Europa Occidentală).
Extrem de îndrăzneață, susținută cu probe arheologice, dar și lingvistice, și de altă natură, teoria profesoarei Marija Gimbutas – care, în primul rând, statutează în mod irecuzabil că în spațiul carpato-danubiano-pontic, în mileniile 5, 4 și 3 î.Hr. au trăit pelasgi, dar și că o parte dintre aceștia au migrat atât spre sud, cât și spre Europa Occidentală -, a provocat, pe de o parte, reacții de împotrivire – ca, de pildă, scepticismul arheologului român Vladimir Dumitrescu, stârnit (însă doar parțial) de unele inadvertențe comise de autoare -, iar pe de alta, în contrapondere, ample atitudini aprobatoare, precum aceea manifestată de cercetătorul american David Anthony.
De altfel, admirația superlativă a domnului David Anthony – un nume de referință în lumea arheologică -, pentru viziunea profesională a Marijei Gimbutas a cântărit greu în a o ajuta pe cercetătoare să-și impună teoria în fața comunității științifice internaționale, care, la rândul ei, evaluând argumentele, dar, mai ales, având la cunoștință că ideea profesoarei lituaniano-americane fusese susținută, de-a lungul timpului – deși, uneori, doar parțial, iar cel mai adesea sub alte forme – de o mulțime de erudiți de mare prestigiu, precum Nicolae Densușianu, Colin Renfrew, W.H. Goodenough și alții, încă, nu a mai prezentat reticențe nici în a accepta marile mișcări de populație din preistorie, nici în a admite că majoritatea acestor deplasări s-au petrecut posedând ca epicentru – sau antrenând – triburile din spațiul carpato-danubiano-pontic.
Or, în această direcție, cea mai viguroasă mărturie a furnizat-o poporul grec, ai cărui strămoși – precum au afirmat specialiștii -, trecând din Caucaz în nordul Mării Negre, apoi, continuându-și drumul, în Peninsula Balcanică, i-au găsit acolo, instalați în așezări cuprinse și stăpâni peste ținuturi, pe vechii pelasgi.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!