Capitolul 5: Romanii
************
În anul 148 î.Hr., în urma unui îndelungat asalt, Republica Romană, recent ilustrată ca o mare forță pe harta lumii, a învins Macedonia, transformând-o în posesiune romană, iar Greciei, care până atunci aparținuse Imperiului macedonean, i-a acordat, ocupând-o, statutul de protectorat roman. Doi ani mai târziu a distrus în întregime orașul Cartagina și a cucerit Corintul. Iar aceste victorii i-au îndreptățit pe conducătorii ei să-și îndrepte privirea spre Dunăre, unde ținuturile de la nord de fluviu, locuite de geți, li se păreau ideale pentru a fi penetrate comercial, diplomatic și militar și civilizate.
Nu era un gând gratuit, izvorât din ambiție, ci un program pragmatic, dictat de necesitatea de a le asigura supușilor Republicii Romane un trai decent, căci, ca și în Grecia de odinioară, în măreața Republică Romană o mână de oameni, numiți patricieni, dețineau puterea, posedau bogățiile și trăiau în lux, bucurându-se de privilegii, în vreme ce indivizii de rând, din pricina abuzurilor și a corupției, aproape că mureau de foame.
Respectivul program li s-a părut conducătorilor romani cu atât mai indicat, cu cât comparau mizerele așezări de la nord de Dunăre cu oamenii și cu țara lor: geții, de pildă, locuiau în „sate întărite” sau în cetăți mărunte, din piatră și din pământ, în timp ce stăpânii Peninsulei Italice înălțaseră orașe înfloritoare, cu școli publice, cu birouri de avocatură, cu teatre, cu măcelării, cu vopsitorii, cu dulgherii și cu brutării; nobilii geți păreau niște țărani, în vreme ce aristocrații romani aveau case construite în mai multe stiluri, aveau vile rustice și cabane pentru vacanță, aveau vămi la granițe și hanuri la răspântii, unde proxeneții îi îmbiau pe călători cu „fete”, dar aveau și circuri, și târguri de sclavi, și arene unde luptau gladiatori, și toate acestea, în afară de faptul că le dădeau mândria legitimă a posesorilor celui mai modern stat din lume – însă și mai puternic -, îi încredințau pe deplin că, atacându-i și cucerindu-i pe barbarii de geți, le-ar face un mare bine.
Momentan însă, condițiile pentru a năvăli militar în spațiul danubiano-carpato-pontic încă nu erau întrunite; de aceea expansiunea romană spre răsărit s-a realizat încet, în paralel – sau ajutată – de un obicei mai vechi al conducătorilor lor, inspirat poate de oamenii de afaceri eleni, care consta în a trimite în ținuturile nou invadate, alături de legiunile de luptători, alte grupuri mai mici, dar de comercianți.
Aceștia, numiți generic „negotriatores”, aveau misiunea, împreună cu economiștii, aflați laolaltă cu ei (care îi însoțeau pentru a perfecta, în premieră, diverse combinații, bazate, aproape toate, pe cămătărie), de a contacta, în calitatea lor de intermediari, populația civilă din regiunile cucerite și, în felul acesta, de a strânge informații atât despre materiile prime existente în zonă, cât, evident, și despre atitudinea locuitorilor față de negoț, dar și despre posibilitatea de a coopera cu ei.
Iar „avangarda non-militară” romană, echipată și întreținută îndeosebi de patricieni, s-a descurcat atât de strălucit încât navele comerciale trimise pe mări, dar și pe fluvii, încă din cursul secolului 2 î.Hr. – masive, încăpătoare, cu un gabarit de 400 de tone, mai iuți, mai puternice și mai spațioase decât cele grecești -, însoțite de vase mari de război, încărcate cu infanteriști marini, pentru a se apăra de pirați, au năpădit apele din lumea largă mai rapid decât flota oricărei alte țări.
De aceea, în și mai scurtă vreme, comerțul roman cu podoabe de lux, cu obiecte de bronz, cu produse de sticlă și cu țesături, desfășurat până atunci cumva la întâmplare, încercând a-și elimina rivalii prin cantitate, a deturnat, pur și simplu, direcția schimburilor negustorești, determinându-le să se efectueze (sub privirile consternate ale elenilor, a căror stea începea să apună), dintr-un singur punct și într-un unic sens: din Peninsula Italică spre restul lumii și înapoi.
Așa încât, într-una din zile, când, modificând principiul de insinuare într-un ținut, o navă romană, cu un zeu de lemn la prora, cu pânze și cu vâslași, însoțită de un vas de război, a virat, venind de la Marea Neagră, pe lângă coasta împădurită a ostrovului Ciobanu, ancorând apoi în portul Giurgiu, negustorii eleni, aflați la cheu, a căror corabie cu infanteriști marini fusese retrasă, au oftat din greu, deznădăjduiți, înțelegând foarte clar că, după atâtea veacuri de prosperitate, Demeter Camina îi părăsise și li se apropia sfârșitul.
Totuși, întrucât Grecia devenise protectorat roman, iar acum mateloții și comercianții sosiți în lunca Dunării le erau compatrioți, e de presupus că, înainte de a dispărea în cabine, i-au salutat și le-au adresat cuvinte de bun venit, fără a mai aștepta să vadă ce se va întâmpla, deoarece erau lămuriți: oamenii de afaceri romani aveau să le acapareze piața.
Și, într-adevăr, neluându-i prea mult în seamă, romanii, de cum au coborât din bărci și au pășit pe țărm, printre geții care îi priveau surprinși, dar și înviorați, fiindcă pe ei perspectiva de a avea o ofertă mai generoasă îi bucura, au trimis delegați întâi la „razd”, pentru a-i plăti, în schimbul învoirii de a face negoț, cuvenitul tribut, apoi în târg, sau în obor (sau în „fora rerum venalicum”, cum îl numeau ei, în limba ”latină cultă”), pentru a înregistra pulsul vieții comerciale.
Apoi, cercetați cu interes de către prostituate, de către sclavi și de către hamali, au așteptat, comparând involuntar togile lor foarte lungi, cu care erau îmbrăcați, și tunicile scurte (întrucât militarii de pe marele vas de război nu purtau nici ei echipamentul obișnuit de luptă), precum și sandalele cu care erau încălțați, cu cămășile de pânză albă ale autohtonilor, sub ale căror brâie se vedeau înfipte lejer pumnale, cu nădragii lor lungi (despre care habar nu aveau că se numeau „ițari”), cu laibărele de lână, cu căciulile din blană de miel de pe cap, purtate de câțiva dintre ei, și cu opincile mari din picioare, cu nojițe lungi, a căror împletitură îi înveselea.
O altă mare deosebire între ei și indigeni exista însă în felul în care își îngrijeau fizionomia, căci, dacă ei își tundeau bărbile și pletele la frizerie, ca și elenii, geții, cu „fuioarele” lor neatinse de brici, și cu coamele căzute pe umeri, păreau niște sălbatici. (Nevăzând prin împrejurimi nici un nobil, romanii încă nu știau că, la fel ca ei, și o parte dintre aristocrații autohtoni își potriveau bărbile și pletele din foarfeci).
Nici îmbrăcămintea femeilor, compusă din ii curate, albe, înfrumusețate cu alesături, din fuste, din catrințe, sau fote și din marame puse elegant pe cap nu era urâtă; însă, evident, nu putea egala nici pe departe aspectul maiestuos și sculptural al largilor veșminte feminine romane, care – precum își aminteau ei, zâmbind ușor -, însuflețea tribunele din amfiteatre, dându-le un aer vioi și sărbătoresc.
Când însă doi bărbați din preajma lor au început să vorbească, urmați îndată de alți câțiva, care le-au răspuns, au înmărmurit și, mai multe clipe, buimăciți și înfiorați, nu au mai știut în ce ținut se aflau, deoarece limba geților semăna ca două picături de apă cu limba „latină priscă”, sau cu „latina vulgară”, care era limba lor.
Uimit, unul dintre ei, privind lung către geți, în cele din urmă a îndrăznit și, timid, le-a adresat câteva cuvinte. Și din nou a crezut că se prăbușește cerul pe el când indigenii, zâmbind, i-au răspuns în cea mai inteligibilă limbă „latină priscă”. Nu știa că acela era graiul pelasg, adus în nordul Dunării, cu șapte sau cu opt mii de ani în urmă, de oamenii de la Marea Egee, identificați de arheologi ca fiind creatorii culturii Starcevo – Criș; și cu atât mai puțin cunoștea că aceiași oameni de la Marea Egee fuseseră strămoșii strămoșilor lui, care, migrând, tot cu milenii în urmă, din Câmpia Română în Peninsula Italică, dăduseră naștere, după nenumărate schimbări, atât limbii „latine culte”, care astăzi se învăța în școli, cât și limbii „latine prisce”, sau „bătrâne” (despre care, pe ici, pe colo, parcă mai erau persoane care își mai aminteau că se trăgea din pelasgă), dar și limbii „latine vulgare” – sau „lingua franca din barbaricum”, sau „lingua rustica” -, de asemeni încă existentă în uz.
Cu vremea însă limba „latină priscă” – sau „bătrână”, sau pelasgă, sau proto-getică, sau proto-latină -, din care au derivat atâtea dialecte, a suferit, în însorita peninsulă, diverse influențe, din partea faliscilor, a osco-umbrilor, a etruscilor, dar și a altor populații protoindoeuropene sau mediteraneene, iar nivelul lexical al vechii limbi pelasge s-a transformat puțin, „minat” de idiomuri și de „substraturi”; de aceea, acum, limba vorbită de poporul roman, trecută prin atâtea prefaceri, și deosebită de „latina cultă”, se numea „lingua franca”, sau „lingua romană rustica”, fiind înțeleasă atât de geți – cu al căror vocabular împărțea un mare fond comun -, cât și de alte triburi de primprejur, ca acelea din Illyricum, de pildă.
Geții însă – precum își dădea seama negustorul roman -, în pofida faptului că și limba lor, dezvoltată în arcul danubiano-carpato-pontic, suferise, de-a lungul timpului, influențe de la populațiile cu care au coabitat, sau pe care le-au asimilat – precum sciții, sau celții, sau sarmații, sau, în „neolitic” și în „epoca bronzului”, reprezentante ale altor culturi decât a lor, dispărute cu vremea -, înțelegeau și vorbeau tot atât de bine și limba „latină priscă”, cea atât de mutilată de intervențiile ulterioare, fără însă a ști, sau a pretinde, că aceasta reprezenta o performanță.
(Mai târziu, unul dintre primii autori erudiți care a remarcat cu fermitate că limba latină provine din limba pelasgă s-a numit Felix Colson, a avut calitatea de diplomat francez și, în lucrarea „Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques”, publicată în anul 1862, a scris negru pe alb: „Dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor”).
Așa încât, când delegația s-a întors de la „razd”, având acordul de a face negoț, iar la o poruncă mai mulți lucrători de pe navă, sau poate sclavi, îmbrăcați ca și stăpânii lor, au început să aducă pe mal, încărcate în bărci -până când, desigur, meșteșugarii lor aveau să construiască schela -, manufactură din bronz, și podoabe aurite, și arme agere, și unelte, și obiecte de sticlă, explicând indigenilor care îi luau cu asalt că ar dori în schimb, în afară de bani, firește, metale brute, și miere, și cereale, și carne și pește sărat, toți au avut senzația amplă că se întorseseră, în sfârșit, „acasă”.
În tot timpul acesta, împietriți în cabine, sau țintuiți pe țărm, anonimi în mulțimea de geți, printre mărfuri și printre căruțe, grecii stăteau înlemniți, ca niște morți, și parcă nu le venea să creadă: se terminase.
De cinci sute de ani efectuau comerț cu autohtonii, le știau preferințele, le învățaseră ticurile, se obișnuiseră atât de mult cu felul lor de a fi încât, în vremea din urmă – mai ales după ce un lung șir de greci și de grecoaice deveniseră pământeni prin căsătorii -, aproape că se împrieteniseră, negăsind nimic deplasat în a-i ajuta pe câțiva dintre ei, mai dezghețați, să devină ei înșiși neguțători; însă acum, în ziua aceasta neagră, odată cu sosirea romanilor – care, înainte de a ajunge aici, în aceste ținuturi atât de primitive, și totuși atât de prietenoase, își premeditaseră pașii cu stăruință, construindu-și întâi nave mai mari ca ale lor, apoi curățând în totalitate Marea Mediterană, Marea Egee și Marea Neagră de îngrozitorii pirați, pe care îi șterseseră de pe fața apelor -, deși nu le venea să creadă, totul se năruise. Era absurd, era incredibil, era înspăimântător, și totuși era adevărat.
Iar romanii, ca și când sentimentele le-ar fi fost corelate cu ale supușilor lor din protectorat, simțeau și gândeau la fel: plecaseră din frumoasa peninsulă împinși, deopotrivă, de cruzimea patricienilor și de sărăcie, pentru a descoperi, după ce ajunseseră pe tărâmul scit, de unde se înapoiaseră cu pietre prețioase și cu blănuri scumpe, că nu era tocmai rău să facă un comerț mai extins. Apoi, dacă tot începuseră, dar și pentru că, după ce trăiseră liber o oarecare vreme, n-ar mai fi putut suporta niciodată o lege părtinitoare, sau un abuz, s-au dus și mai departe, la Marea Baltică, de unde s-au întors cu chilimbar; pe urmă, încurajați, au pornit, concomitent, și pe mări, și pe fluvii și, curând, piețele au fost sufocate de produsele transportate de ei din cele mai neașteptate locuri: de ambră galbenă, adusă de la germanii încă necuceriți, de pietre prețioase și de mirodenii arabe, de fildeș, de parfumuri, de abanos și de perle din îndepărtata Indie, de mătase brută sau prelucrată din imensa Chină. Uneori, apucau drumul Africii și reveneau cu baga, alteori treceau de Sahara și, din regiunile ecuatoriale, cărau pulberi de aur, și mari cantități de fildeș, și vrafuri de piei, dar și sălbăticiuni pentru circurile din țara lor, sau pentru reprezentațiile din amfiteatre.
Însă, oricât colindaseră, și oricât se vânturaseră, bătând lumea largă în lung și-n lat, parcă nicăieri nu mai văzuseră, până în ziua de azi, atâtea căruțe cu grâne și cu brânzeturi, cu piei, cu miere și cu pește sărat, sau afumat, urmate de întregi cirezi de vite, sau de turme de oi, sosind în port, ca la un semnal, pentru a fi vândute sau schimbate cu alte mărfuri, într-un timp atât de scurt, ca în ținutul acesta ciudat și bogat, în care oamenii, deși purtau cuțite la brâu, păreau pașnici și ospitalieri, femeile arătau ca niște naiade și le zâmbeau, hamalii se arătau îndatoritori și dornici de a lucra, alături de robi, și toți, fără excepție, vorbeau limba „latină priscă”.
Un singur lucru îi nedumerea: nu pricepeau pentru ce geții, toți, purtau pumnale la brâu, din moment ce încă nu întâlniseră nici un om furios, și nici nu văzuseră pe nimeni pus pe ceartă.
Mai târziu, când s-au familiarizat îndeajuns cu ținutul, dar, mai ales, după ce căpitanul marelui vas de război, și centurionii, le-au făcut semn că totul era în rânduială, patru sau cinci negustori – sau „negotriatores” -, însoțiți de sclavii lor, au rugat un localnic să îi conducă și, ca și comercianții greci odinioară, dar mergând pe jos, au pornit către târg, sau către obor.
„Fora rerum venalicum”, cum se numea târgul în limba ”latină cultă”, sau oficială (cunoscută însă doar de romani și probabil foarte puțin de geți), se afla în aceeași răscruce ale cărei brațe – lungi, stricate de gropi, pline de praf și mărginite de mari copaci -, duceau, ca și în urmă cu câteva mii de ani, către Slobozia, către Remuș, către Frătești și către Bălănoaia, ca de acolo, străbătând lunca Dunării și urcând către dealuri, să ajungă până în Munții Carpați, dar și mai departe.
Spre deosebire de amenajarea străveche însă, oborul din secolul 2 î.Hr., în care au pătruns negustorii, fusese îmbunătățit peste veacuri cu câteva stănoage, fixate pe țărușii din jurul marelui tăpșan ticsit de oameni, bătuți în pământ, și îmbogățit cu câteva clădiri, mici, rustice și fără etaj, din lemn și din lut, acoperite cu șindrilă, dintre care una părea a fi un soi de oficiu administrativ, unde se încasau taxele plătite de comercianți (pentru care însă existau și agenți mobili), două, situate în chip opus, la sud și la nord, sau către port și către ieșirea din târg, hanuri sau locuri de înnoptat – unde însă, judecând după prezența unor frumoase femei, foarte sulimenite, în fața ușilor, pe niște bănci, se desfășurau și alte activități -, iar alte câteva, foarte modeste, ca niște barăci, pielării, curelării și fierării, poate ocazionale, sau funcționale doar în zilele când oborul era deschis.
În rest, totul părea neschimbat, căruțele cu boi dejugați, grămezile de cereale, putinile cu pește sărat sau afumat, brânzeturile din butoiașe, păsările, animalele aduse în târg la vânzare, paiele de pe jos și izul de cai încinși, baligile răspândite mai peste tot, printre care pășeau oșteni neînarmați, rigizi și înfipți, și slujbași domnești, și aristocrați spilcuiți – gătiți cu pantaloni cumpărați de la greci, dar cu laibăre autohtone, însoțiți de nevestele lor, și ele gătite, pieptănate frumos, cu cărare pe mijloc, dar, mai ales, parfumate și înmiresmate, cu iile mirosind ca o grădină -, și sclavi posomorâți, și oameni liberi, și preoți, și păstori, și agricultori, arătau ca și în urmă cu multe veacuri, obișnuite, vetuste, parcă încremenite în timp, dar vesele și îmbietoare, cu aspect, mai mult ca oricând, de loc de trecere, de vad comercial.
Membrii grupului de „negotriatores” însă, deși priveau avizi prin jur, și păreau foarte interesați de ceea ce le cădea sub ochi, continuau să fie uimiți, buimăciți, ca și când încă nu și-ar fi revenit din șocul produs de faptul că și ei, și geții vorbeau aceeași limbă; și, ca pentru a masca acest handicap, se mai opreau, pe ici, pe colo, mai puneau întrebări, dar, îndeosebi, se suceau ca niște rătăciți pe loc, și se uitau cu o evidentă mirare nu atât la oameni, cât la împrejurimi.
Iar getul însoțitor râdea de uluirea lor. Nu știa, și nici nu avea abilitatea de a bănui că, în sinea lor, curioșii „negotriatores”, privind atât de uimiți prin jur, n-o făceau pentru a contempla înalții arbori, prăfuiți și cu umbră multă, sub frunzișul cărora se vedeau care, și boi dejugați, și cai deshămați, ci pentru a reține ceea ce li se părea important pentru superiorii lor, civili și militari, în cazul că s-ar hotărî să atace acest ținut: văzuseră, de pildă, că geții își potcoveau caii la fel ca ei, că umblau înarmați cu pumnale la brâu, că aveau o organizare zonală destul de rudimentară, dar funcțională, că oștenii lor posedau, ca și legionarii, spade lungi de oțel, cu lame drepte și ascuțite; însă mai voiau să știe încă dacă așezarea era apărată de fortificații, dacă prin apropiere erau garnizoane, dacă ostașii geți constituiau formațiuni militare și dacă stăteau încartiruiți în cazărmi sau în castre; dacă serviciul de aprovizionare era operativ, dacă oamenii se dovedeau loiali și dacă recoltele de grâne ale țării puteau susține o rezistență îndelungată; dar, mai ales – ceea ce tot comercianții veniți din nord, cu caravanele, le puteau trăda, prin limbuția lor -, dacă în munți, aflați nu tocmai departe, se găseau filoane de aur și de argint, și vine de sare, și minereu de fier, de cupru și de bronz; or, cum pentru aceste informații, dacă aveau să le descopere și să le înfățișeze superiorilor lor, urma, în ziua când Geția va fi cucerită, a fi răsplătiți cu atribuirea serviciilor de încasare a arendei, de pildă, sau, dacă ținutul va fi transformat în protectorat, cu libertatea de a monopoliza resursele de lemn și de minereu ale țării doar în profitul lor, merita, evident, să se și ostenească și să se și prefacă.
De aceea și-au manifestat dorința de a vizita și așezarea, motivându-și curiozitatea ilar, prin explicația că era greu de înțeles cum dintr-o localitate atât de mică se puteau scurge spre târg și spre port cantități de grâne atât de mari.
Călăuza însă le-a mărturisit că se teme de „razd”, deoarece, pentru a se apropia cineva de reședința sa se cuvenea să se anunțe, în prealabil – altfel, existând riscul de a fi atacați de gărzi și luați captivi -, așa că, în cele din urmă, s-au mulțumit a privi localitatea de la distanță.
Însă, în afară de o mare îngrămădire de case scunde, din lut și din nuiele, dar cu temelii de piatră, cu adaosuri de lemn lucrat și cu acoperișuri de scânduri, majoritatea fără etaj, doar câteva cu un cat și cu iatacuri deschise, cu multe acareturi și cu mari ogrăzi, toate înghesuite de-a lungul unei ulițe subțiri, cotită și denivelată, umbrită de salcâmi și de castani, nu au avut ce vedea; ei s-au oprit totuși și s-au mirat de aspectul rustic al așezării, care, deși călăuza pretindea a fi un oraș – precum, de altminteri, o dovedeau și hărțile de călătorie -, arăta ca un sat – și încă un sat pipernicit, oropsit, lipsit de orice comoditate a unei vieți civilizate.
În sinea lor însă, ca și în târg, n-au făcut altceva decât să compare strategic modestele înjghebări de chirpici din fața lor – care, totuși, așa cum erau, aparțineau unui monarh, unor aristocrați, unor preoți, unor generali și, poate, unor negustori – cu magnificele, cu mărețele clădiri ale Romei – înălțate ca niște domuri, în jurul unor străzi pavate, drepte și foarte largi, împresurate de parcuri verzi – și, sâcâiți de o curiozitate atroce, să pună laolaltă, mintal, instituțiile din țara lor – cu marile lor amfiteatre, cu școlile publice din orice oraș, cu construcțiile particulare ale patricienilor și cu palatele lor, durate din celebrul beton roman numit „puzzolană” -, cu îngrămădirea de cocioabe de dinainte, cu aspect de cartier marginal, între care, totuși, se afla o reședință regală, și mândria lor, dar și satisfacția că, dacă Republica Romană va cuceri acest sălbatic ținut, ei, ca negustori, vor vinde învinșilor, pentru a se reface, atâta ciment, și atâtea cuie, și cărămizi, și geamuri, și obiecte de mobilier încât se vor îmbogăți nu numai pe sine, ci și pe urmașii urmașilor strănepoților lor, nu a mai avut nici rezerve și nici hotar.
Iar seara, plimbându-se pe puntea navei și privind către corabia negustorilor greci, unde nu se mai vedea nici o mișcare, ca și când toți ar fi asistat la un priveghi, sau ar fi murit, s-au uitat îndelung spre copacii din fața lor, dincolo de care se afla așezarea și, îmboldiți poate de satisfacția de a ști că erau cei dintâi comercianți romani ajunși în lunca Dunării – ctitori, probabil, ai unor îndelungate și fructuoase raporturi economice cu indigenii, care vor urma negreșit -, s-au gândit mult, fără să vrea, la cât de înfloritor va deveni ținutul acesta luxuriant vegetal când va fi cucerit de armata lor, la cum se vor schimba moravurile autohtonilor, la cum se vor însoți bărbații romani cu femeile gete și la ce clădiri maiestuoase vor înălța ei, ca ziditori ai altei lumi, în locul cartierului de pe promontoriu, compromis acum, năpădit de cocioabe. Și abia după aceea au intrat în cabinele lor, și-au scris raportul, s-au culcat și au adormit.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!