Capitolul 8: Comunitățile
************
Era începutul mileniului 2 î.Hr. și lunca Dunării duduia de viață: agricultorii, îmbrăcați cu ițari și cu cămăși de in, desculți sau încălțați cu opinci, ieșeau pe câmp, cu pluguri de bronz, păstorii mânau turmele la pășunat, pescarii se urcau în bărci, îngrijitorii de animale se înființau în ostroave, femeile țeseau, negustorii se vânturau încolo și-ncoace atât pe apă, cât și pe uscat, conducătorii ținutului și aristocrații se sfătuiau și se înarmau, iar preoții, sau sacerdoții, îi tămăduiau pe bolnavi sau îi ardeau ori îi îngropau pe morți.
Dar, pentru ca țăranii să aibă pluguri, străjile arme – sau săbii și topoare, pumnale și coifuri, vârfuri de lănci și săgeți -, iar nobilii obiecte de cult și podoabe, cineva trebuia să le fabrice, sau să cumpere toate aceste lucruri. Or, cum comerțul era limitat de capriciile vremii – căci iarna drumurile se închideau -, numaidecât s-au găsit o mulțime de oameni care, atât pentru propriul profit, cât și pentru a fi de folos, s-au făcut meșteșugari.
Așa încât atunci, pe la anul 1 800 î.Hr., s-a produs, în lunca Dunării, în „epoca bronzului”, prima mare diviziune a muncii, care a împărțit populația pelasgă în structuri distincte: în meșteșugari, în păstori, în agricultori, în pescari, în neguțători, în preoți, în conducători, în aristocrați și într-o masă de oameni liberi, amestecați, dintre care se recrutau atât lucrătorii ocazionali, cât și soldații.
Meșteșugarii însă aveau nevoie de materie primă, pentru a o prelucra, așa încât, deși părea a fi rămas în umbră, în cele din urmă tot comerțul – prin intermediul căruia au început să se aducă în așezarea de pe promontoriu, dar și la Braniștea, și la Oinacu (unde, de pildă, arheologii au descoperit un depozit străvechi cu un conținut de mai multe sute de kilograme de bronz), mari cantități de minereu – a prevalat, începând să prospere mai copios.
Minereul – procurat, precum o arată dovezile vechi de 2 000 de ani, din Oltenia, din Dobrogea și din Transilvania, unde alți pelasgi îl extrăgeau din mine -, era apoi topit în cuptoare și prefăcut în arme, în obiecte de lux și în unelte.
Negustorii autohtoni nu se mărgineau însă doar la a-i aproviziona pe meșteșugari ci, folosind Dunărea ca drum de legătură, își încărcau ambarcațiile mai mari cu pânze – care, din moment ce la vremea aceea se circula nu numai pe fluviu, ci și pe Marea Neagră, e de presupus că evoluaseră mult – cu grâne, cu miere, cu produse lactate, cu pește sărat sau afumat, cu lână și cu piei și, pornind pe Dunăre, în amonte sau în aval, „făceau schimburi vii” ori cu triburile europene, ori – precum au demonstrat-o, mai târziu, influențele „heraldice miceniene” identificate de arheologi a fi fost suferite de armele, de uneltele și de ceramica pelasgă -, în porturi sau în diverse „târguri”, la care ajungeau străbătând Marea Egee, cu lumea primei civilizații grecești, ale cărei orașe se numeau Atena, Argos, Pylos, Teba, Tirint și, evident, Micene.
Potrivit istoricilor, se admite că, în general, metalurgia bronzului își are originea în Asia Mică; ținând cont însă de avântul pe care aceasta l-a cunoscut în lunca Dunării, afirmația că – în condițiile în care membrii civilizației numite Starcevo – Criș au provenit din urmașii lui Noe -, în ținutul pelasg respectiva metalurgie nu s-a propagat doar ca efect al unei răspândiri firești, produs de mișcările de triburi, ci s-a moștenit genetic, la nivel instinctiv, e cât se poate de adevărată.
Oricum s-ar fi întâmplat însă, „explozia” metalurgiei bronzului a înrâurit societatea în mod direct, ajutând-o să se îmbogățească. Acum, existând posibilitatea de a face comerț extins, se creșteau vite multe, se însămânța și se recolta și mai mult, se construiau locuințe – toate de suprafață -, se pescuia cu prostovolul și cu năvodul, dar și din barcă, urzeala de pe războaiele de țesut se bătea cu piese confecționate din omoplați de vită, pieptenii se executau tot din oase de animale, ceramica își etala ornamentele „spiralo-meandrice” importate din spațiul micenian, prin intermediari meridionali, iar sculpturile și țesăturile suportau toate același stil de decorare.
Casele se ridicau, de către meșteșugari tocmiți anume, din chirpici sau din pari și din araci (precum, de altfel, aveau să se înalțe încă aproape 4 000 de ani), posedau, alături de cele dreptunghiulare, zidite de cucutenieni, formă ovală sau rotundă, erau prevăzute cu vetre și mai toată lumea utiliza seceri de bronz, dar și ace de cusut, și vase ceramice, și râșnițe, și dălți, și ascuțitoare, și șlefuitoare, și zdrobitoare, și ciocane, și topoare, și greutăți pentru plasele de pescuit, rămase din trecutul apropiat, dar care rezistaseră examenului impus de timp.
Cea mai mare transformare însă s-a petrecut în cadrul organizării societății, când, din rațiuni de securitate „razd”-ii – sau alt gen de căpetenii, dar cu aceleași puteri, aproape depline -, împreună cu preoții și cu aristocrații pe care și i-au luat ca sfetnici, au dat naștere unei democrații militare, introducând în rândul elitei pelasge un nou tip de personalități, sau de oameni de vază: generalii, sau conducătorii de oști.
Tot cam prin secolul 14 î.Hr. – sau poate chiar mai târziu, prin secolele 13 – 12 î.Hr. -, în cadrul unor mari mișcări de populații (care aveau să continue și în Hallstatt, sau în prima perioadă a „epocii fierului”, cuprinzătoare a intervalului de timp dintre secolele al 12-lea î.Hr. și al 5-le î.Hr.), din stepele de la nord și de la nord-vest de Pont – de pe teritoriul actual al Ucrainei -, au sosit în Câmpia Română – atrase, poate, de marele avânt imprimat economiei de consolidarea metalurgiei bronzului -, mai multe triburi ale culturii Sabatinovka, formate din păstori nomazi, care, zărind așezarea Frătești, cu dealurile ei ca niște redute, brăzdate de un râu și de un pârâu – respectiv apele Bibița și Făgădău -, cu șesurile întinse din jur, cu lunca Dunării din apropiere și cu imenșii codri pelasgi din depărtare – numiți, mai târziu, „ai Vlăsiei” -, și-au amenajat loc de tabără și, probabil la înțelegere cu indigenii, au rămas acolo, cu familii, cu căruțe, cu turme și cu cirezi cu tot.
Apoi, interacționând economic și comercial cu membrii culturilor Tei din Frătești, de la Braniștea și din Coasta Viilor, dar și cu reprezentanții culturii Zimnicea – Plovdiv, aflați la Remuș, precum și în așezarea de lângă promontoriu, și preluând de la ei tradiții și tehnici, s-au îndepărtat într-atât de cultura-mamă, sau Sabatinovka, încât, sedentarizându-se pentru o vreme, au dat naștere unei noi culturi, numită Coslogeni.
Componenții noii culturi locuiau, de regulă, în adăposturi sezoniere, făcând, pentru a se încălzi și pentru a găti, focuri mari și crescând cu deosebire porci, oi, boi și cai. Inițial, în activitățile rutiniere se serveau atât de seceri, de cuțite și de sule de os, cât și de râșnițe și topoare de piatră, și, uneori, și de unelte de bronz; de asemeni, când puteau, armele și podoabele și le confecționau din bronz, iar ca „inovații” caracteristice aveau „sceptrele” de piatră, precum și acele de bronz cu capul rombic, utilizate în diverse domenii; după ce au ocupat spațiul dintre colinele de la Frătești însă, și au luat contact cu pelasgii din Coasta Viilor, de la Remuș, de la Braniștea, de la Oinacu și de la Gostinu, care i-au introdus în secretele negustoriei, au început să practice un comerț intens, așa încât, foarte curând, pășind strâns pe urmele „învățătorilor” lor, ajungând, pe firul Dunării, la Marea Neagră, apoi pe coastele mărilor Egee și Mediterană, au devenit niște clienți obișnuiți ai neguțătorilor nord-balcanici – dar și ai celor ciprioți, și ai celor canaaniți (sau fenicieni), și ai celor egipteni, precum și ai celor sirieni – și, în mod firesc, traiul li s-a îmbunătățit.
De aceea, pe măsură ce trecea timpul, și-au intensificat contactele cu prosperii pelasgi din lunca Dunării – definiți de arheologi ca membri ai culturilor Tei și Zimnicea – Plovdiv -, pentru ca, în cele din urmă, prin „epoca bronzului târziu” (sau, cu aproximație, prin secolul 12 î.Hr.), să se sedentarizeze total și, fuzionând cu membrii culturii Zimnicea – Plovdiv, să dea ființă unei alte culturi, denumită mai apoi de specialiști Radovanu.
În întreprinderile lor comerciale însă – pentru care, probabil, plăteau un tribut, ca și ceilalți pelasgi, autorităților locale, compuse din conducător și din reprezentanți ai aristocraților, ai preoților și ai militarilor -, nu s-au limitat doar la cursele lungi efectuate pe Marea Neagră, pe Marea Egee și pe Marea Mediterană ci, fiind foarte aproape de Dunăre, au întreținut același tip de relații cu oamenii de peste fluviu, numiți de istorici, cu precădere, traci.
Tracii erau un popor enorm, constituit dintr-o mulțime de triburi, răspândite, poate încă dinainte de sosirea pelasgilor, cu 9 000 de ani în urmă, în Câmpia Română, de la sudul Dunării până la Marea Egee, dar care nu s-au unificat niciodată.
Din punct de vedere istoric însă prima atestare în scris a existenței lor datează de-abia din secolul 9 î.Hr., fiind consemnată în Iliada și în Odiseea, opere care îi aparțin lui Homer; evenimentele relatate în epopei însă s-au petrecut pe la sfârșitul „epocii bronzului” – sau prin anii 1 200 î.Hr. -, așa încât, deși nicăieri nu se amintește că tracii erau înrudiți cu pelasgii – cu care, conform obiceiurilor timpului, uneori se aliau, dar foarte frecvent intrau și spontan în conflict -, și că vorbeau aceeași limbă, li s-a stabilit totuși originea cu trei secole mai înainte, sau în anii 1 200 î.Hr.
De altfel, atât amestecul intempestiv al tracilor și al pelasgilor – cărora însă, scriitorii greci ai antichității le vor spune „geți” -, cât și deosebirile dintre etniile lor, au fost remarcate de timpuriu, Hecateu din Milet, de pildă – trăitor între anii 550 î.Hr. – 470 î.Hr. -, semnalând cel dintâi (conform textelor păstrate, desigur) că în Dobrogea, la sud de Istru – sau de Dunăre – existau două triburi de geți, denumite „trizi” și „crobizi”.
Mai târziu, istoricul Tucidide, de asemeni, localizând triburile tracice între munții Rodopi și munții Balcani – sau Haemus, în pronunția vremii -, a specificat că dincolo de Balcani, către Marea Neagră, trăiau comunități de geți, fără a preciza însă hotarul de nord la care se referea.
De aceea, din pricina ambiguității autorilor antici – justificată, totuși, atât de lipsa mijloacelor de informare, cât și a surselor de verificare -, mai târziu s-a comis ades o gravă confuzie între cele două neamuri – mai ales că respectivele triburi, neținând cont de frontiere, treceau mai mereu peste albia Dunării, în interese comerciale, sau belicoase, așezându-se temporar când pe o parte a marelui fluviu, când pe cealaltă -, așa încât a devenit o obișnuință ca numeroși învățați de mai târziu să-i considere pe geți a fi traci, și viceversa.
În realitate însă, deși erau înrudiți cu pelasgii de mii de ani, tracii, care își cumpărau nevestele, iar la război se îmbrăcau fistichiu, cu haine din piei de animale și purtau căciuli de vulpe, locuiau, ca neam, în nordul Greciei, pe teritoriul actual al Bulgariei și, parțial, în sudul Dobrogei, avându-i ca vecini, la nord, pe pelasgi – sau pe „geți” -, la vest pe iliri, la sud-est pe sciți și pe cimerieni, iar la sud pe greci.
Fiind triburi neunificate însă, în repetate rânduri, în căutare de noi pășuni, sau constrânse de alte necesități, diverse comunități se despărțeau de „trunchiul-neam”, migrând la nord de Dunăre – sau la geții cu care, când nu se hărțuiau, întrețineau foarte bune relații, economice și sociale -, iar acest „pelerinaj” i-a derutat pe istorici.
Pentru a descoperi ce s-a întâmplat în trecut, alături de istorie însă există arheologia, care, în cazul tracilor – referitor la confundarea lor, intenționată sau nu, cu geții -, conține probe indubitabile revelatoare ale existenței, în „epoca bronzului”, la sud de Dunăre – precum și la nord, însă foarte rar -, atât a tracilor, cât și a geților. Dar etniile nu s-au amestecat niciodată atât de strâns încât să fuzioneze, ci – conform dovezilor furnizate de cercetători -, au coabitat foarte pașnic, în Muntenia, de pildă, modul lor permisiv de a trăi laolaltă reflectându-se elocvent în habitudinile culturii Tei, recent dezvoltată în lunca Dunării, la Coasta Viilor, la Frătești, la Remuș, la Braniștea, la Oinacu și la Gostinu.
Născută ca o creație getică, în zona centrală a Munteniei – sau în spațiul cuprinzător al actualului oraș București -, cultura Tei s-a extins rapid în regiunea de sud a județului Ilfov, apoi, masiv, pe întreg teritoriul județului Giurgiu, până la Dunăre, pentru ca, trecând fluviul cu ușurință, să se răspândească și mai departe, în arealul – din Bulgaria contemporană – stăpânit de traci, care, trăind acolo în bună vecinătate cu câteva triburi gete, înființaseră pe acele meleaguri, cam pe la sfârșitul „epocii bronzului mijlociu” – sau cam între anii 1 700 î.Hr. și 1 350 – 1 300 î.Hr. -, cultura Zimnicea – Plovdiv, o cultură împânzită apoi atât de mult pe malul stâng al Oltului și de-a lungul Dunării încât, în expansiunea ei, a inclus și așezările Remuș și Coasta Viilor.
Prin urmare, interpretând datele oferite de siturile arheologice și emițând teorii, specialistul român Cristian Schuster a apreciat că extinderea culturii Tei – sau a acelei forme de manifestare umană caracterizată, de altfel, potrivit vestigiilor de la Frătești, de la Braniștea și de la Daia, prin seceri de bronz, prin ceramică poroasă, aspră, datorată nisipului grosier (de culoare negricioasă, gălbui-cărămizie sau, mai rar, cenușie, decorată cu împunsături succesive, specifice acelei culturi, sau cu măturica), prin așezări din chirpici, situate pe extremități de terase și cu înhumarea ca principal element funerar – a „depins în mare măsură de condițiile climatice și de particularitățile geografice ale teritoriului”, stabilind, în felul acesta, unele dintre motivele care i-au determinat pe geți să își părăsească vatra.
Dar a adăugat și că extinderea s-a produs „în perioada târzie a epocii bronzului”, ca urmare a presiunii exercitate asupra lor de mai multe triburi vecine, reprezentante ale culturilor Verbicioara, Noua, Petrișoru – Racovițeni, Coslogeni și Zimnicea – Plovdiv, așa încât a detaliat explicit – și exhaustiv – ceea ce, în definitiv i-a decis pe geții – sau pe foștii pelasgi – din lunca Dunării să pornească o mișcare de expansiune și să treacă fluviul.
Din punct de vedere istoric însă, puținătatea artefactelor culturii Zimnicea – Plovdiv din lunca Dunării, ca, de pildă, acelea descoperite la Ulmu, în comuna Sultana, din județul Călărași – care constau în ace de bronz, într-o placă rombică și un cuțit -, precum și acelea aparținând culturii Tei, găsite la Braniștea, la Coasta Viilor și la Frătești -, nu sugerează decât un lucru: și anume că, întrucât culturile Tei și Zimnicea – Plovdiv au ființat, într-adevăr, atât în sudul, cât și în nordul Dunării, ele i-au cuprins, deopotrivă, și pe traci, și pe geți (sau pe foștii pelasgi).
Un amănunt însă, de natură ambivalentă – sau istorică și arheologică -, ajută la lămurirea împrejurărilor în care s-a efectuat coabitarea: cam din vremea aceea nedefinită, dar încadrată, totuși, în „epoca bronzului”, datează o solidă cetate de apărare construită de traci pe malul Dunării, în partea de sud, firește, situată, dintr-o perspectivă mai amplă, luând fluviul ca reper despărțitor, cam între satele getice Frătești și Slobozia, sau – strict geografic vorbind – pe locul viitoarei localități urbane Ruse, din Bulgaria.
Or, a zidi o fortăreață în scop defensiv când, în jurul lor, potrivit probelor arheologice oferite de culturile Tei și Zimnicea – Plovdiv, mișunau geții – și poate și alte triburi -, nu spune, despre tracii de la sud de Dunăre, decât că se temeau a nu fi atacați. Iar spaima lor confirmă cu prisosință aspectul capricios al coabitării temporare cu geții, depunând mărturie că, dacă – potrivit altor surse – erau încântați să schimbe mărfuri cu foștii pelasgi, concomitent, îi bănuiau totuși de duplicitate și se păzeau. Ceea ce, de asemeni, era în spiritul vremii.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!