„Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”. Și așa a fost.
Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a treia”. (Geneza: 1: 11; 1: 12; 1: 13)
De altfel, imposibilitatea apariției vieții din întâmplare rezidă și în fenomenul de fabricare, din substanțe chimice simple, aflate în mediu, a nevoilor biochimice ale celulelor, proces complex, cuprinzător al felului de a crea acid adenozintrifosforic, sau ATP, pe care majoritatea eucariotelor îl sintetizează în actul respirației celulare desfășurată în mitocondrii, sau în organite. Acest fenomen, specific tuturor celulelor vii, denumit „ATP sintaza”, are la bază, pentru a-l genera, un motor rotativ electric sofisticat și extraordinar de performant, care – tot el – produce curenți electrici determinanți ai altor mișcări și ai altor reacții atât în interiorul celulelor, cât și în afara lor.
Or, existența curenților electrici implicând fotoni – prezenți în toate câmpurile electromagnetice, în calitate de „cărăuși”, sau de purtători ai sarcinilor electrice -, devine limpede că respectivii fotoni (sau respectivele forme de energie) – care, când se transformă în particule materiale, se ordonează (deoarece sunt încărcați cu Sfântul Duh), singuri într-un sistem -, conduc, în sfârșit, mai departe, ca idee încă neconfirmată a se fi concretizat, dar perfect realizabilă, către realitatea subcuantică, sau către „originea vieții”, potrivit, de altminteri, cu versetele biblice, în care chiar așa se afirmă: „Duhul este acela care dă viață”; (Ioan 6: 63).
Viața însă, fiind complexă, conține, pe lângă zaharuri și aminoacizi, o mulțime de polimeri – adică lanțuri, sau șiruri de compuși mai simpli, uniți între ei.
Astfel, în condițiile în care o proteină poate fi descrisă ca un polimer de aminoacizi, ADN-ul și ARN-ul ca niște polimeri de nucleotide, iar un polizaharid ca un polimer de zaharuri, se observă că polizaharidele, posedând, sub formă de legături ale lanțului, același compus de zahăr, ca, de pildă, glucoza (care, în plante, fabrică amidon), sunt elementele cele mai simple. Proteinele însă, constituite din lanțuri de aminoacizi în care oricare dintre cei 20 de aminoacizi diverși are posibilitatea de a fi o verigă a acelui lanț, se prezintă extrem de complex. Prin urmare, cum în total există 4 legături diferite în ARN și în ADN, e evident că viața e atât inimitabilă, cât și inefabilă.
Pe de altă parte, un ingredient fundamental al celulelor vii îl reprezintă apa, sau „solventul universal”, care, conținând în sine componentele tuturor celulelor, este mediul favorizant, prin excelență, al tuturor reacțiilor. (Bacteriile tipice, de exemplu, au organismele formate din apă în proporție de 75 %). Dar lucrul acesta nu simplifică procesul de explicare a originii vieții, ci îl complică, deoarece, când se unesc aminoacizii, de pildă, se eliberează o moleculă de apă, ceea ce conferă fenomenului o turnură ciudată, căci, în prezența apei, proteinele se vor destrăma, nu se vor construi. (Într-o „celulă vie”, creată de Dumnezeu, prin protejarea spațiului din interiorul ribozomilor, unde are loc transformarea, și prin furnizarea de energie pentru crearea de polimeri, această nedorită reacție e evitată în mod „inteligent”).
De asemeni, constituirea de polimeri nu se poate efectua decât dacă monomerii, care se înfățișează uniți, sunt bifuncționali. Sau, mai exact, e necesar ca pentru confecționarea polizaharidelor, sau a zaharurilor, sau a proteinelor, aminoacizii, pentru a facilita alipirea altui aminoacid (sau zahar) la fiecare capăt, să posede cel puțin două situsuri active. În felul acesta, un aminoacid fabricant de proteine va deține cel puțin un „grup amino” și o grupare „carboxil”, cu grupa amino a unui aminoacid care se adaugă la gruparea carboxil a unui alt aminoacid, sporind lungimea „lanțului”, spre deosebire de un compus mono-funcțional (sau cu un singur situs activ), care ar opri constituirea acelui lanț. Provocarea cumplită pentru cercetători se află însă în observația că toate reacțiile chimice luate în considerare pentru a
lămuri apariția vieții (adică acelea generatoare de aminoacizi), nu fabrică decât compuși mono-funcționali, refractari creării de proteine.
În sfârșit, fundamentele acizilor nucleici – ca, de exemplu, ale ARN-ului și ale ADN-ului – sunt formate din zaharuri și polimeri. Însă prezența unor zaharuri mono-funcționale ar întrerupe compunerea acestor fundamente, iar apa ar orienta reacția într-o direcție greșită, determinând compușii să se dezintegreze și aruncând o nouă îndoială asupra explicației apariției vieții.
Dar viața există și, în celulele eucariote, de pildă, cheia supraviețuirii se află în diviziunea muncii, care, în afară de a imprima întregului semnul unei proveniențe divine, le permite acestor celule, în organisme mari pluricelulare, a lucra împreună. Acelorași celule eucariote – care, didactic, se împart în organisme unicelulare și pluricelulare, putând fi, datorită unei mici diferențe, atât plante, cât și animale -, o extraordinară versatilitate (aflată atunci, la începutul lumii, la originea apariției imensei varietăți de moduri de viață ale organismelor și a multitudinii fenotipurilor de pretutindeni, și rămânând la fel de operantă până în ziua de azi), le-o acordă propria structură.
Din punct de vedere al alcătuirii, organismele eucariote se clasifică în patru mari regnuri: în plante, în animale, în fungi și în protiste. Altminteri spus, ca sursă primară de energie chimică, toate celulele folosesc acid adenozintrifosforic, sau ATP (adică acel produs sintetic obținut de majoritatea eucariotelor, în mitocondrii sau în organite, prin procesul de respirație celulară). Apoi, în organite, zaharul numit glucoză se combină cu oxigenul, rezultând dioxid de carbon, apă și energie, aceasta din urmă fiind stocată în moleculele de ATP, utilizate de către celule pentru alimentarea fenomenelor necesare supraviețuirii.
Așa încât, în mod surprinzător, diferența dintre celulele de plante și cele de animale o realizează doar sursa de hrană, sau de glucoză: celulele animale sunt heterotrofe – adică preiau glucoza dintr-o sursă externă corpului -, în timp ce celulele de plante sunt autotrofe – sintetizând, adică, glucoza prin fotosinteză, sau prin inversul procesului de respirație.
Transformarea dioxidului de carbon și a apei în glucoză și oxigen se efectuează cu energie solară, obținută, în mod obișnuit, de către celule, de la astrul zilei – care nu întâmplător avea să fie creat în următoarea zi, când vegetația trebuia să înceapă să se hrănească -, și se numește fotosinteză.
Ca particularitate, dar și cu un scop precis, celulele vegetale conțin un perete celular suprapus membranei plasmatice, supranumit vacuolă, situat central și „înzestrat” cu apă și cu alte substanțe. De aceea, când vacuola este plină, presiunea apei forțează plantele să stea rigide și verticale, permițându-le, de asemeni, să crească fără a se îndoi sau a se rupe. În lipsa apei din vacuolă, nemaiavând „sprijinul rigidității”, plantele se ofilesc.
Comparativ cu procariotele – la care, în procesul de reproducere, fiecare celulă-fiică va conține o copie a ADN-ului, ambele celule-fiice rezultate fiind clone ale celulei-mamă -, reproducerea la eucariote este mult mai complexă, deoarece celulele înseși au o alcătuire mai complicată.
Concret, întrucât celulele eucariote, înainte să se dividă, trebuie să-și replice și organitele, și ADN-ul, acestea vor proceda întâi la crearea a două copii ale propriului ADN. Apoi, în timpul diviziunii mitotice, cele două copii ale ADN-ului vor fi organizate de către celula-mamă în perechi de cromozomi, care se vor distribui egal în cele două nuclee ale viitoarelor celule-fiice. Când se încheie diviziunea carochinetică, sau a nucleului, poate începe citochineza, sau fenomenul de împărțire a citoplasmei și a organitelor în două, la finalul căruia celulele-mamă se împart fizic în două părți, numite celule-fiice.
În marea lor majoritate, organismele pluricelulare se înmulțesc printr-un alt procedeu, numit reproducere sexuată, care, pentru a forma un corp nou și unic, implică recombinarea a două seturi diferite de ADN. Acest tip de reproducere reclamă necesitatea ca două celule sexuale numite gameți – rezultate prin diviziunea miotică, prin care celula-mamă se împarte de două
ori, și conținătoare a jumătate din numărul de cromozomi aflați în mod normal în celulele unui organism – să se unească.
Prima diviziune, efectuată în cadrul „fragmentării” miotice a celulei-mamă, seamănă cu diviziunea mitotică, în care ADN-ul se replică și fiecare celulă-fiică primește un alt complet de cromozomi. În a doua diviziune însă ADN-ul nu se mai replică și fiecare cromozom se „rupe” în două, celulele obținute posedând doar jumătate din setul ADN.
Unirea gameților pentru a constitui o nouă celulă se numește fertilizare, iar celula rezultată poartă numele de celulă-ou sau zigot. Prin diviziuni succesive, apoi, celula-ou va crea embrionul, care, la plante – întocmai cum a proiectat Divinitatea, pentru ca vegetația să acopere întreaga Terră: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”; Geneza; 1: 11) -, se regăsește închis în semințe.
La sfârșit, pe măsură ce embrionul se dezvoltă, celulele se diferențiază, dobândind proprietăți caracteristice pentru a îndeplini funcții specifice.
Înzestrând organismele pluricelulare cu însușirea de a forma celule specializate, apte să comunice și să funcționeze în mod coordonat, Dumnezeu și-a oferit, încă de la începutul lumii, posibilitatea de a crea, pe Pământ, uriașa varietate existentă de specii, atât de plante, cât și de animale, dar și de fungi.
Referitor la organismele procariote, sau eucariote, construite puțin mai târziu, Biblia nu afirmă nimic. Dar, conform succesiunii înfățișate cât se poate de clar (Geneza: 1: 11, 1: 12, 1: 20, 1: 21, 1: 24, 1: 25, 1: 26, 1: 27), sau a faptului că s-au adus la ființă întâi vegetația, apoi fauna acvatică, apoi viețuitoarele terestre și, în cele din urmă, omul, precum și strânsei interdependențe dintre acestea, în lipsa căreia nici o categorie nu ar putea trăi, se observă cu ușurință un anumit tipar: Divinitatea a creat lumea vie începând cu formele simple de viață, și a continuat cu moduri progresiv mai complexe. Așa încât, potrivit acestui gen de acțiune, logic e să se presupună că întâile celule vii confecționate atunci, în vremurile primordiale, pentru a se obține materie cu viață în ea, au fost cele procariote.
De altfel, și cercetătorii – fizicieni, sau chimiști, sau biologi, sau matematicieni, sau filozofi – acreditează aceeași teză: viața – sub forma în care se manifestă astăzi – a avut, precum evidențiază codul genetic, existent,
într-un unic aspect, în componența întregii materii vii, o singură origine. Iar bacteriile – sau procariotele -, care sunt alcătuite doar dintr-o celulă, iar la începutul lumii, conform specialiștilor, au trăit întâi în apă – adică în mări și în oceane -, au fost primele organisme de pe Pământ. Alături de ele, tot în mediul marin, create, de asemeni, în timpurile primordiale, s-au aflat cianobacteriile, sau niște organisme fotosintetizante, procariote, în formă autotrofă, mai cunoscute sub denumirea de alge.
Cianobacteriile își datorează culoarea albastră-verzuie pigmentului numit „ficocianina” și clorofilei, și sunt cele mai vechi organisme descoperite vreodată, în roci silicoase, de către oameni. În legătură cu viața lor, se știe că, datorită capacității de a precipita carbonatul de calciu, exercitată, îndeosebi, de cele mai reprezentative cianobacterii – și anume de cele coloniale fixate -, aceste organisme au generat primele construcții recifale din lume – sau așa-zisele „stromatolite” -, caracterizate printr-o extrem de fină microstratificație internă, care constituie, în cele din urmă, prin aspectul ondulat al microstraturilor, produsul activității diurne a coloniei.
Despre apariția celulelor eucariote, oamenii de știință, deși au avansat ipoteze diverse, nu au găsit încă nici o explicație satisfăcătoare. Au constatat însă că eucariotele sunt mult mai mari decât procariotele, au material genetic – sau ADN – în interiorul nucleului și prima formă sub care s-au descoperit pe Pământ, ca organisme deținătoare de viață, a fost de algă tubulară, numită „Erypania spiralis”, asemănătoare cu o colonie de bacterii, dar, datorită dimensiunilor relativ mari (căci măsoară peste 1 cm), declarată organism eucariot primitiv.
Totuși, prezența eucariotelor, atunci, la început, a fost semnalată, într-un fel sau în altul, și de către cercetători, care, mai târziu, au stabilit că, în pofida apariției acestor viețuitoare complexe, nici cianobacteriile nu au dispărut, ele continuând să existe în paralel cu organismele eucariote.
Pe de altă parte, bacteriile, sau celulele procariote – sau unele dintre cele mai mici organisme microscopice, răspândite în mii de specii, în apă, în sol, în aerul atmosferic, atât pe organismele vii, cât și pe cele moarte – se află pe tot Pământul, datorându-și risipirea fantastică extraordinarei lor capacități de a se înmulți într-un timp foarte scurt, dimensiunilor mici, ușurimii lor și
adaptabilității la multiple feluri de nutriție, precum și rezistenței mari la condițiile vitrege de trai; dar și alcătuirii lor ingenioase, căci, deși sunt organisme unicelulare, conțin în structura lor mecanisme atât de complexe încât pot surclasa, prin comparație, datorită „sofisticăriei” lor, care le permite a stoca și a accesa informații, linia unei fabrici auto dotată cu roboți industriali. Însă performanțele le sunt sporite atât de dispozitivele de detectare și de verificare a erorilor, în vederea transmiterii unor comenzi de calitate, cât și sistemelor de transport și de distribuție, tehnologiei de inserare a datelor și limbajului artificial, precum și sistemului de decodare a informațiilor, cuprinse, toate, în structura lor.
În plus, celulele procariote dețin capabilitatea de a construi ansambluri integratoare de aglutinări prefabricate și modulare, posedând, totodată, și proprietăți de muncă robotizată auto-reproductivă. Iar toate cuantele componente ale organismului lor se află în conexiune, pe de o parte, cu Universul, pe de alta cu „memoria” proprie, sau cu extrem de subtila „realitate subcuantică” – însuflețită (într-un anume fel, poate nu identic cu „viul”, dar asemănător) și spiritualizată cândva de Sfântul Duh -, care, prin canale necunoscute încă, le transmit, amândouă, nu celulelor procariote, ci elementelor lor constituente (sau undelor de probabilitate, apoi particulelor materiale), cum să se așeze într-un sistem, cum să se „exonereze” de atribuții și „ce să facă”.
Or, mulțumită acestor caracteristici, nu le-a fost dificil, indiferent de mediile în care au nimerit, și de greutățile întâlnite în cale, să „invadeze” și să populeze Pământul. Astfel, mai multe microorganisme termofile, atât archee, cât și bacterii, prosperă în izvoarele geotermale fierbinți, unde temperatura apei se situează între 60 și 80 de grade Celsius, în timp ce hipertermofilele trăiesc la temperaturi și mai mari, de peste 80 de grade Celsius. (Microbul „pirococcus furiosus”, de exemplu, își duce existența în sedimente oceanice vulcanice foarte fierbinți).
La polul opus, psihrofilele – sau criofilele – se simt excelent la temperaturi de sub 15 grade Celsius, în vreme ce alte bacterii, dar și fungi, și o specie de viețuitoare inferioare, unicelulare, numite „alge de zăpadă”, se dezvoltă pe omăt, acordându-i acestuia culori neobișnuite.
Ciupercile microscopice, precum drojdiile și mucegaiurile, numite xerofile, viețuiesc în condiții de uscăciune, fiindu-le suficiente, pentru a se hrăni și a se înmulți, medii cu foarte mici cantități de apă.
Halofilele, în schimb – cele mai multe aparținând grupului numit Archaea, care cuprinde organisme unicelulare, lipsite de nucleu și de organite, dar cu proprietăți biochimice deosebite – trăiesc în habitate cu o concentrație foarte mare de sare. Așa sunt, de pildă, microorganismele procariote în vârstă de aproximativ 34 000 de ani, descoperite, în cristale de sare, în Valea Morții, din California, SUA, care, plasate în condiții de laborator favorabile creșterii, au putut fi readuse la dezvoltare.
(În tot timpul scurs, aceste microorganisme ciudate s-au hrănit, pentru a supraviețui, cu glicerină – produsă, cel mai probabil, de algele înglobate apoi și ele în sare -, și au stat total inactive, nemișcându-se, nereproducându-se și neconsumând energie).
Alte viețuitoare „primare”, ca „o specie” de bacterii anaerobe, au fost găsite, în valea Mc Murdo, din estul Antarctidei, trăind lipsite complet de oxigen, într-o mare subterană foarte sărată, lichidă, la temperatura de – 10 grade Celsius. De asemeni, la concentrații foarte mari de sare rezistă și Archaea Haloarcula marismortui. (Dar halofile există și printre bacteriile cu diverse organite celulare împrăștiate prin citoplasmă).
O anume categorie de extremofile, în schimb – adică osmofilele, întâlnite mai ales printre drojdii sau printre ciupercile unicelulare -, proliferează în medii cu concentrații mari de zaharuri. Mai multe specii acidofile – atât bacterii, cât și arhee – se simt foarte bine în medii acide. Altele viețuiesc în habitate cu alcalinitate crescută; altele sunt rezistente la radiații, iar altele – numite barofile – suportă presiuni uriașe, la care oricare alt organism ar ceda.
(Aflată în condiții de radiații neobișnuit de puternice, bacteria „Deinococcus radiodurans” rezistă fără a-și transforma sau distruge structura celulară, iar „Bacillus subtilis” și „Bacillus safensis” fac față, cu mare succes, printr-o metamorfozare în endospori – adică printr-o solidificare a structurilor -, unor fierbințeli și radiații vreme de aproximativ 6 – 10 ani. La fel, bacteria „Tardigrada” suportă cu brio vicisitudinile create de iradiații, de temperaturi extreme și vid).
De departe însă, între ele se disting litoautotrofele – sau bacteriile capabile să folosească drept hrană numai molecule anorganice (lucru pe care organismele superioare nu-l pot efectua). Acestea „mănâncă pietre”, extrăgând din roci molecule de substanțe anorganice, utilizate apoi ca sursă de energie în propriile celule, degradând astfel substratul pietros,
reintroducând în circuitul biogeochimic elemente ca potasiul și sulful, eliberând nutrienți, îmbunătățind calitatea solului și – deoarece favorizează creșterea plantelor (iar pe seama acestora și pe a animalelor) -, fiind, în consecință, importante susținătoare ale „viului” de pe Pământ.
(Formele de viață excepționale însă mai au și alte aspecte: o specie de bacterii din lacul sărat Mona Lake din California, SUA, care, de obicei, se hrănesc cu fosfor, consumă, fără nici un fel de urmări nefaste – în caz că se ivește o perioadă de lipsuri -, arsen, sau o substanță cu o toxicitate ridicată pentru toate viețuitoarele Terrei, iar altele, descoperite într-un „lac de asfalt” (de produse uleioase, adică), pe insula caraibiană Trinidad, transformă molecule mari de hidrocarburi în metan și trăiesc fără apă).
Toate bacteriile însă sunt indispensabile vieții. Unele sunt implicate activ în circuitul materiei în natură; altele – cele care trăiesc în nodozități – îmbogățesc solul cu azot; altele contribuie, ca auxiliari, la procesele de fermentație, sau la alte diverse reacții biotehnologice. Altele, în sfârșit, au efecte benefice asupra organismelor superioare, căci, viețuind în intestinele acestora, participă la digestie, iar stând pe piele, împiedică bacteriile patogene să o colonizeze.
Există, desigur, și bacterii aflate la originea unor afecțiuni, care cauzează diverse boli, ca, de pildă, tuberculoza, tetanosul sau sifilisul. Însă cele mai multe, participând la realizarea circuitului elementelor în natură, sau formând rezerve de substanțe nutritive în sol, sunt absolut necesare susținerii vieții, savanții considerând că, fără activitatea bacteriilor, „pământul s-ar transforma treptat într-un uriaș cimitir”.
În cea de-a treia zi a Genezei Dumnezeu a creat însă nu numai organismele unicelulare, ci și pe cele pluricelulare, din care, datorită flexibilității lor – sau a capacității de a constitui celule specializate, apte de a comunica între ele, pentru a funcționa în mod coordonat -, a adus la ființă, conform versetelor biblice, vegetația de pe întreaga Terră. („Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor”; Geneza 1: 12).
Sau, cu alte cuvinte, continuând procesele creatoare începute în prima zi – când, din lumina izvorâtă din propriul gând, transformând, în urma
observației efectuate, undele de probabilitate în particule materiale și „spiritualizându-le” apoi, sau „încărcându-le” cu Sfântul Duh, a construit Universul -, în ziua a treia, prin procese identice, din prima celulă vie, adusă în realitate din dimensiunea sa, Divinitatea, inducându-i acelui fragment de materie capacitatea de a supraviețui în mod independent, de a funcționa și de a se reproduce, a alcătuit vegetația, sau „iarba cu sămânță” și „pomii care fac rod”.
Actul – fără egal în istoria lumii, deoarece a „implementat” viața în cotidian -, nu a cuprins însă (potrivit textului biblic) o acțiune de „însămânțare”, prin îngroparea genomilor plantelor în solul virgin – pentru ca mai apoi, din ei, să răsară, să se dezvolte și să crească „verdeața” -, ci s-a desfășurat, ca toate activitățile de până atunci, prin implicarea directă a lui Dumnezeu, care, beneficiind de condițiile optime de realizare, generate anterior – adică de pământ fertil, de întuneric (necesar protecției plantelor abia înfiripate), de apă (aptă oricând, ca și celelalte „ingrediente”, să se transforme în energie), de informații (transmise, desigur, din exterior de Conștiința Supremă, conectată în permanență cu materia subordonată, iar din interiorul celulelor, sau din „realitatea subcuantică”, de Sfântul Duh), de oxigen (aflat în atmosferă) și de căldură (produsă din belșug de vulcani), uzând de proprietatea particulelor materiale de a se ordona singure într-un sistem – după ce au fost „instruite” în sensul acesta, prin dotarea lor cu „inteligență” -, a cerut vegetației să dobândească trup, și îndată celulele vii, eucariote, urmând porunca, au prins să se dividă și să se înmulțească, acaparând, în forma aceea incipientă, întreg Pământul.
(Din rațiuni întemeiate, cu substrat protector și funcțional, „luminătorii” – sau soarele, luna și stelele – încă nu fuseseră confecționați; dar, deoarece, potrivit intențiilor Divinității, vegetația a căpătat materialitate atât pentru a hrăni viețuitoarele care urmau a fi făcute, a le oferi adăpost și, simbiotic, a le asigura un mod de trai, cât și pentru a genera oxigen, Creatorul a înzestrat plantele, de la început, cu toate aptitudinile necesare funcționării lor, dintre care, cea mai importantă, poate – deși, până la a avea acces nemijlocit la lumină, încă nu îi sosise vremea să se producă -, a fost fotosinteza).
Iar în momentul acela, în premieră, între Conștiința Supremă, din dimensiunea celestă, și realitatea subcuantică a particulelor materiale s-a constituit întâiul „traseu informatic” din lume, prin care „ceea ce distinge un lucru de altul”, sau „ceea ce generează o anumită ordine sau o anumită organizare susținând o anumită evoluție”, sau, pe scurt, informația, depășind viteza luminii, a realizat întâiul contact din Univers dintre dumnezeire și primele celule vii, compunătoare ale bacteriilor și vegetației.
(Nu mai e un secret pentru nimeni că o echipă de cercetători chinezi, analizând experimental, în cazul fenomenului de entanglement, o valoare minimă a vitezei de propagare a informației, a obținut o viteză de patru ori mai mare decât cea a luminii, și nici că omul de știință Nicholas Gisin, de la University of Geneva, folosind, în cadrul unor experiențe, fotoni aflați într-o stare de inseparabilitate cuantică, a realizat între aceștia, pe o distanță de 10 kilometri, o comunicare practic instantanee).
Interacționând, deci, prin intermediul fenomenului de entanglement, cu celulele materiale, Rațiunea Supremă și-a impus voința, începând a comunica informații către structurile vii și, în foarte scurt timp, supunându-se Divinității – dar impulsionate și de Sfântul Duh -, alcătuirile cu viață în ele, căpătând „deprinderi proprii”, au prins să se dezvolte, exercitându-și – cu excepția fotosintezei, specifică plantelor -, toate funcțiile cu care au fost dotate, astfel încât, foarte curând, crescând mereu și multiplicându-se, au dat naștere cianobacteriilor, microbilor și vegetației.
Nimeni nu știe ce este viața, nici cum (abstracție făcând de apariția ei din celulele vii, sau, cu alte cuvinte, din viață preexistentă) se generează. Dar „structura materială” pe care „ființează” a fost descoperită, sub formă de ADN, iar faptul acesta le-a permis, în sfârșit, cercetătorilor contemporani nu să creeze viață ci, recepționând tiparele informaționale ale unui ADN, să le transmită altui ADN, reprogramând celulele cu alt genom. (Sau, concret, să preschimbe, cu mare succes, prin aplicarea vibrațiilor cu tipare informaționale de ADN, embrioni de broască în salamandre). Or, ineditul experiment, deși nu a lămurit nedumerirea fundamentală referitoare la apariția vieții – sau, cel puțin, la „consistența” ei -, a oferit, totuși, o vagă sugestie despre cum a însuflețit Dumnezeu, atunci, la început – precum o face mereu -, prin mijlocirea Sfântului Duh, a informației și a energiei, materia organică socotită „nevie”.
Fotosinteza – sau fenomenul încă nemanifestat, dar inclus în morfologia „verdeții”, programat să se desfășoare de îndată ce avea să se ivească „lumina zilei” -, reprezintă, definită doct, procesul de fixare, specific plantelor verzi, posesoare de clorofilă, în prezența radiațiilor solare, a dioxidului de carbon din aer, cu eliminare de oxigen – fără de care viața nu ar putea exista pe Pământ -, și constituirea de diverși compuși organici, respectiv de glucide, de lipide și de proteine.
Însă, deși, în linii mari, faptul e cunoscut, cercetătorii încă nu au identificat natura energiei electrice, chimice și biologice folosită de celulele vii pentru ca, utilizând bioxid de carbon, să convertească lumina în hrană. Ei au identificat, totuși, atât succesiunea proceselor, cât și alcătuirea lor și, omițând carențele, au explicat că macromoleculele plantelor, compuse din cromofori, profitând de caracteristicile vibrațiilor moleculare, captează lumina, „depozitând-o” în celulele proprii. Îndată după aceea, cromoforii (care sunt responsabili și pentru culoarea moleculelor), transformă lumina, în mod specific cuantic, prin înseși mișcările lor vibraționale caracteristice (sau prin deplasările periodice ale atomilor dintr-o moleculă), dându-i aspect de undă, iar în cele din urmă energia aceasta o transferă în macromolecule.
În sfârșit, când energia vibrației comune a doi cromofori corespunde diferenței de energie dintre tranzițiile electronice ale acelor cromofori, se produce un fenomen de rezonanță și, între gradele de libertate vibrațională și cele electronice, se desfășoară un schimb eficient de energie, în care energia asociată vibrației, rezultată din mutarea unei mici unități de energie – sau a unei cuante -, este mai mare. Prin urmare, energia se transferă de la un cromofor la altul prin proprietățile cuantice ale vibrațiilor dezvoltate de aceiași „misterioși” cromofori.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!