Capitolul 4: Celții
************
Între timp, triburile nomade de sciți, care peregrinau dintr-o zonă în alta, s-au tot aciuat, pe parcursul anilor, în lunca Dunării, sau în Câmpia Munteniei, sau în Dobrogea, sau în Banat, stârnind deseori conflicte cu locuitorii din Bălănoaia – sau din Remuș, sau din Giurgiu, sau din Frătești, sau din alte așezări -, până când, cu vremea, s-au cumințit, s-au sedentarizat, începând a lucra pământul, s-au dispersat printre indigeni și, prin căsătorii, au sfârșit, prin secolul 3 î.Hr., prin a fi asimilați de către aceștia, devenind – mai ales urmașii lor – geți în toată puterea cuvântului.
Dar nordul Dunării, fiind un ținut bogat, care, în afară de hrană și de adăpost, oferea ocupanților săi, îndeosebi, posibilitatea de a interacționa ușor, economic și cultural, prin mijlocirea fluviului, cu alte culturi, era vânat de multe triburi, așa încât, într-o bună zi, când personalul unei ambarcații autohtone, întorcându-se din susul Dunării, a răspândit informația – întâi în portul Giurgiu, apoi în târg – că a văzut mișunând pe mal grupuri masive de oameni foarte înalți, cu pielea albă, cu ochii albaștri, cu părul blond sau roșcat, îmbrăcați (cum avea să confirme mai târziu Virgiliu) cu „haine cu fir de aur și mantale vărgate”, împodobiți cu colane de aur, atârnate la gât și înarmați cu lănci alpine și cu scuturi lungi, care, iscodiți, mărturiseau a fi celți – sau un neam despre care indigenii doar auziseră -, vestea nu a mirat pe nimeni, căci teritoriile din lunca Dunării erau călcate, din cele mai îndepărtate vremuri, în afară de geți, de o mulțime de alte seminții.
O oarecare vâlvă a provocat-o știrea că acei oameni înalți, numiți celți, veniți din Europa Centrală și infiltrați, în drumul lor spre Asia Mică, în părțile Dunării de Jos, unde au populat actualul teritoriu al județului Dolj, din Oltenia, și câteva regiuni dimprejur, s-au oprit la Călărași, unde s-au așezat vremelnic, însă, în cele din urmă, cum oamenii mândri și deșirați, cu pielea lăptie și cu părul deschis la culoare, văzuți întâi în vestul țării, apoi și aiurea, nu erau nici primii, nici ultimii care treceau prin zonă, geții s-au obișnuit cu starea de fapt și au uitat de ei.
Celții însă, care își căutau un loc al lor, pentru a-l lua în stăpânire, și care, pentru a-și atinge scopul, ori plăteau un tribut „razd”-ului local, ori proferau amenințarea că, dacă vor fi atacați, vor declanșa un război cum n-a mai existat altul în acel ținut, și-au văzut de treabă, iar perseverența lor a avut ca urmări impregnarea, în tot spațiul ruralizat al Câmpiei Române, a unui complex de tehnici care, la rândul lor – precum au descoperit arheologii multe sute de ani mai târziu -, constituite într-o nouă cultură, originală, înaintată și inconfundabilă, au lăsat urme revoluționare.
Celții erau un neam războinic, însă aparțineau unei culturi avansate, așa încât, când se prezentau undeva, cu nădragii lor mai largi sau mai strâmți, de proveniență orientală, cu tunicile purtate de nobili lungi până la genunchi, strânse în talie cu o centură sau cu o curea, și cu o mantie lipsită de mâneci, dar și de glugă, îmbrăcată lejer pe deasupra, toate în culori vii, țipătoare și brodate cu fir de aur, atrăgeau numaidecât privirea, căci se deosebeau izbitor de pământeni.
Cel mai mult însă impresionau prin spiritul lor întreprinzător și prin multitudinea de cunoștințe, dovedindu-și polivalența, în primul rând – precum tot arheologii au stabilit, mai târziu -, în afară de elementele culturii La Tene, inventate de ei încă mai înainte cu vreo două sute de ani, dar ajunse la nord de Dunăre abia atunci, prin intermediu comercial -, prin introducerea, întâi în Câmpia Română, apoi în tot spațiul danubiano-carpato-pontic, a unor metode avansate de prelucrare atât a minereului de fier, cât și a metalului însuși.
N-au mărturisit nimănui, niciodată, de ce și-au întrerupt migrația către Asia Mică, așezându-se întâi în Oltenia și în Banat, apoi, pe măsură ce importante părți ale populației lor s-au desprins din triburile-mamă, și au urcat spre nord, dar și către est, s-au îndreptat către Transilvania și către Moldova. Nu e greu însă de realizat că s-au simțit atrași de resursele țării, dar, desigur, și de modul pașnic de a se purta al indigenilor, care i-au tolerat cu bonomie.
Totuși, fiindcă erau puțini, cultura lor, deși însemnată, s-a răspândit gradual – în unele zone, ca în Câmpia Română, de pildă, reprezentări ale epocii La Tene suprapunându-se direct tradiției de forme neolitice -, așa încât celții nu au pătruns considerabil în lunca Dunării decât mai târziu – „de pe la anii 300 – 250 î.Hr. încoace”, conform lui Vasile Pârvan. Însă, după ce au făcut-o, nimeni nu a regretat, deoarece – potrivit vestigiilor descoperite la Piscul Crăsanilor, la Zimnicea, la Tines și la Mănăstirea -, atunci, în vremea aceea s-a introdus fierul masiv în construcții, dar și în alte domenii – reprezentat de cuie, de brice, de foarfece și de tuburi pentru păstrat acele de cusut -, precum și în confecționarea de arme și de unelte. Tot atunci au apărut și oglinzile, care, o dată în plus, cercetate de specialiști, s-au constituit în veritabile probe ale spiritului novator posedat de celți, promotor al unei industrii atât de înaintate.
Cel mai important aport al lor la modernizarea populației gete a constat însă, desigur, în răspândirea în tot spațiul danubiano-carpato-pontic a noțiunilor tehnologice despre metalurgia fierului. Dar n-a fost de neglijat nici contribuția la permanentizarea utilizării așa-zisei „roți a olarului”, pe care, deși meșteșugarii autohtoni o cunoșteau de câtva timp – probabil de la negustorii greci -, abia acum, sub influența decisivă a celților au acceptat-o ca pe un accesoriu indispensabil.
În raport cu vremurile în care trăiau, celții aveau însă și slăbiciuni – ca, de pildă, obiceiul de a-și transporta cu ei, la război, în urma frontului, înghesuiți în căruțe, copiii, femeile și bătrânii -, ceea ce îi făcea vulnerabili, căci, în caz că nu își învingeau inamicii, aceștia, urmărindu-i, de cele mai multe ori le măcelăreau familiile. Apoi, migrând de colo colo prin ținutul getic, fără a se stabili nicăieri, parcă se ofereau spre a fi asimilați.
Și, în sfârșit, precum au dovedit-o cercetările arheologice referitoare la celto-bastarnii dintre Siret și Nistru, sau la celții scordisci, așezați, pe la încheierea secolului al 2-lea î.Hr. la Corlate, la Padea, la Gruia și la Cornești, în sud-vestul Olteniei – pentru a-i înfrunta, împreună cu tribalii și cu geții, pe romanii de peste Dunăre -, nu au avut niciodată nici cea mai mică intenție de a se unifica, rămânând, în felul acesta, slabi în fața unor eventuali dușmani.
La Giurgiu, precum și în celelalte așezări din lunca Dunării, celții nu au ajuns niciodată. În schimb a pătruns cu larghețe influența lor, care, prin intermediul negustorilor greci, s-a răspândit și a prins rădăcini întâi în „burg”, apoi în toate satele de lângă fluviu.
Așa, de pildă, modul în care celții, făcând comerț la Dunăre cu toate cele trei etnii existente acolo – respectiv cu geții, cu tracii și cu ilirii -, își vindeau (conform descoperirilor arheologice de la Zimnicea, de la Monteoru, de la Cetățenii din Vale, dar și de peste hotarele țării) fibulele cu „astragale”, sau cu nodozități, sau brățările și colanele, sau vasele lucrate la roată i-a impresionat într-atât pe indigeni încât foarte curând, luând seama că schimburile negustorești ale celților cu grecii și cu etruscii se desfășurau, invariabil, doar în anumite locuri – numite de romani mai târziu „fora rerum venalicum” -, și-au amenajat și ei mai complex „târgul comercial”, sau „oborul”, împărțindu-l în parcele distincte, bătând țăruși pentru legatul vitelor și amenajând căi de acces mai largi.
Dar, mai ales, cei mai întreprinzători dintre ei, observând că anumite categorii de femei începuseră să se sulimenească frecvent, și să nu lipsească din port, dar și că foarfecile și bricele aveau căutare printre bărbați, ca și oglinzile, au înălțat construcții de lemn și de lut în zonă, cărora, inițial, le-au dat destinația de hanuri rudimentare. Pe urmă, întrucât „găselnița” (importată de la celții veniți din Europa și de la greci, de fapt) a prins, au adăugat „localurilor” și un fel de „frizerii”, unde negustorii – dar și aristocrații, și militarii – se înfățișau să-și potrivească bărbile și să se tundă.
Aproape sigur însă agricultorii, păstorii din ostroave, preoții și mari părți din toate celelalte categorii evitau asemenea locuri, pe care, poate, le considerau degradante. Femeile însă – iar dintre ele, cele numite „ușoare”, adică văduvele necăjite, sclavele, rezidentele lipsite de ajutor – le frecventau, cele mai multe, din necesitate, pentru a supraviețui, iar viața în portul și în târgul Giurgiu a devenit, din pricina asta, deosebit de tumultuoasă și de atrăgătoare. Fascinația exercitată de podoabele celtice și de veșmintele lor, pătrunse pe piață prin intermediu elen, era atât de irezistibilă încât nici soțiile de nobili, nici doamnele de la „curtea regală” nu le respingeau; numai că ele se foloseau de negustori ambulanți, și se înfrumusețau în iatacurile și în cămările lor, înconjurate de slugi.
Influența conjugată a civilizației elene, existentă în lunca Dunării încă mai dinainte, și a culturii celtice și-au pus însă cu preponderență amprenta nu numai asupra comportamentului populației autohtone, ci și asupra mentalității ei, înfrângându-i conservatorismul, silind-o să „țină pasul cu lumea” și presând-o într-atât încât, în cele din urmă, mulțimea de geți de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Remuș, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Braniștea, de la Oinacu, de la Daia și de la Gostinu și-a schimbat atât organizarea socială, politică și militară, cât și unele concepții de viață, pe care acum, în comparație cu modelele celtic și grec, le socotea învechite.
Nu au fost transformări spectaculoase; dar însuși faptul că prin secolele 3 – 2 î.Hr. în Câmpia Munteniei locuiau laolaltă geți și piefigi, fără să se certe (cum, probabil – referitor la traiul armonios -, observaseră la celți și la greci) – în timp ce restul teritoriului danubiano-carpato-pontic era ocupat de siensi, de tagri, de piengeți, de singi, de harpi, de terizi, de obulensi, de piarensi, de dimensi și de alte triburi, care nici ele nu se dușmăneau -, reprezenta pentru oamenii acelor vremuri, împreună cu credința în aceiași zei și cu împrejurarea importantă că vorbeau aceeași limbă, o mare – o foarte mare – realizare.
Spre deosebire de greci și de celți însă, care erau străini, într-o țară străină, migrând, în caz de primejdie, spre alte zări, ei, fiind indigeni, trebuia să reziste acolo, unde aveau ogoarele – care îi hrăneau -, locuințele – care îi adăposteau – și familiile – care le dădeau un rost în viață. De aceea, adaptându-și mentalitatea în spiritul vremurilor, au profitat de materialele aduse de celți și vândute de greci, și și-au fortificat așezările, împresurându-le cu șanțuri de apărare, sau cu ziduri de piatră și de pământ, militarizându-le.
Nu se știe dacă „burgul” Giurgiu, de pe promontoriu (ales ca fundament al localității în „epoca bronzului”, îndată după sosirea cucutenienilor în lunca Dunării), a suportat vreo îmbunătățire cu caracter militar, căci, chiar dacă s-ar fi executat vreo lucrare, timpul a șters orice indiciu. La Frătești însă – sau în satul așezat cel mai strategic, la poalele unor dealuri întinse, între un râu și un pârâu, dincolo de care, coborând de pe coline, se zărea întâi o câmpie, folosită în scop agricol, apoi începeau codrii cei mari ai Vlăsiei, sălbatici și de nepătruns -, conform vestigiilor arheologice, s-a dovedit că cineva („razd”-ul, probabil, sau aristocrații din regiune, sau nobilii împreună cu conducătorul lor), a indicat, atunci, în secolul 3 î.Hr., un loc la înălțime, pe malul apei, a pus oamenii să îl defrișeze, l-a îndreptat, l-a tasat, apoi l-a înconjurat cu mari șanțuri de apărare.
Locul acela se numește și azi „Dealul Lagărului”, se află lângă localitate și, cel mai probabil, a fost amenajat ca un fel de refugiu civil în caz că o mare urgie ar lovi așezarea. Nu s-au găsit vestigii care să probeze că, pe coama lui, s-a zidit vreo cetate; dar, dacă s-a construit, atunci s-a făcut din lemn, din lut și din nuiele, pe care, de asemeni, timpul le-a nimicit total.
Transformarea cea mai vizibilă însă, apărută atât ca rezultat al influenței străine, cât și ca rod al unor mai vechi tendințe, s-a produs în structura comunității, pe care, în foarte scurt timp, însuși modul de viață getic a stabilit-o, ferm și radical, împărțind-o în categorii distincte, identificate mai apoi de istorici a consta din conducători (cunoscuți sub denumirea autohtonă de „razd”-i), din nobili, supranumiți „tarabostes” – dintre care se recrutau domnitorii, din preoți, sau dintre oameni foarte înstăriți, practicanți atât ai ceremonialelor religioase cât și ai medicinei, posesori de mari proprietăți funciare, din geți de rând, numiți „comati” – care, fiind persoane libere, niciodată nu purtau căciuli pe cap – și din sclavi, foarte puțini, proveniți dintre captivii luați în bătălii și aflați, cu precădere, ca slugi, la curțile conducătorilor, ale aristocraților și ale marilor preoți.
Fiindcă tocmai atunci se iviseră, confecționate de celți și răspândite de greci, foarfecile, bricele și oglinzile, e de presupus că „razd”-ul, aristocrații și alți oameni considerați de vază își aveau „frizerii” sau „cosmeticienii” lor, selectați dintre sclavi; în așezările mai răsărite însă, ca Frătești sau Remuș, se prea poate ca acest „meșteșug” să fi fost practicat ocazional, în schimbul unor produse, de către țărani mai dezghețați.
Pământul însă – care, conform unor afirmații foarte discutabile ale istoricilor, constituia o proprietate comună, a unei întregi așezări, sau chiar a unei regiuni mai mari (deși nu e exclus ca, totuși, categoriilor privilegiate să le fi revenit mai mult) -, în mod cert era lucrat de sclavi – atâți câți erau – și de marea masă a agricultorilor, numiți „comati”, care însă în realitate erau țărani.
Diferențele între structurile comunitare deveneau evidente abia în ceea ce privește celelalte bunuri componente ale unei proprietăți, precum locuințele, armele, uneltele și animalele, care aristocraților, marilor preoți, unei părți a negustorilor și alteia a militarilor le prisoseau, în vreme ce, cu mici excepții, oamenilor de rând, pentru a le agonisi, li se impuneau parcă numai și numai dificultăți. De aceea, de regulă, pentru a depăși acele piedici, cei mai mulți dintre „comati” își înălțau locuințele prin intermediul unui proces reciproc de sprijin, numit mai simplu „clacă”.
Tot atunci – potrivit specialiștilor, care au relatat cum, în secolul 3 î.Hr., în nordul Dobrogei și în sudul Dunării, domnitorul get Zalmodegikos le-a îngăduit oficial supușilor de pe domeniul său să exploateze „pescuitul pe Dunăre și cultivarea ogoarelor din interiorul cetății”, precum, pe de altă parte, a admis ca anumiți ostatici (posibil la traci), să se bucure de beneficiile repatrierii – s-a îmbunătățit sistemul de colectare a taxelor, ale cărui „preparative”, de bună seamă, aveau loc într-un „birou” sau într-o „cancelarie”. Or, atât biroul, cât și cancelaria presupuneau existența unei administrații, oricât de rudimentare.
Marea influență a celților însă – suprapusă înrâuririi grecești anterioare, care a condus la construirea de fortificații și de șanțuri de apărare -, și-a dovedit utilitatea, îndeosebi, pe plan militar, când, conform lui Polybius, lui Plutarch, lui Pausanias, dar, mai ales, lui Diodorus Siculus, autorul unei „Biblioteci istorice”, în secolul 3 î.Hr. celebrul monarh macedonean Lisimah, fost general al lui Alexandru Macedon – de la care, probabil, moștenise nu numai abilitățile de mare strateg, ci și trufia -, supărat de faptul că geții sprijiniseră coloniile grecești de negustori de pe coasta Mării Negre în lupta împotriva imperiului său, l-a desemnat pe fiul său, Agatocle, a se înfățișa în Câmpia Română, în fruntea unei mari armate, pentru a-i pedepsi exemplar pe indigenii conduși, la data aceea, de regele Dromihete.
Nu se știe unde s-a produs confruntarea. Dar, în urma unei bătălii cumplite, Agatocle, fiul lui Lisimah, a suferit un eșec dezastruos, el însuși căzând prizonier la geți și forțându-l pe tatăl său să plătească o răscumpărare pentru a-l elibera. Ceea ce l-a îndârjit și l-a înfuriat și mai mult pe Lisimah, marele conducător al imperiului macedonean, care, în anul 292 î.Hr., a sosit el însuși, ca o furtună, în Câmpia Română, în fața unei și mai mari armate, și l-a atacat pe „razd”-ul get.
Nici despre această luptă nu există date despre locul în care s-a desfășurat. Dar, ținând cont că regele Dromihete îi sprijinise pe grecii aflați pe coasta Mării Negre, se poate intui, întâi, că monarhul get își avea reședința, cel mai probabil, în apropiere de litoral, iar apoi că, pentru a-și proteja supușii, dar și pentru a avea timp să încerce alte strategii în eventualitatea că ar fi fost înfrânt, i-a atacat pe năvălitori, întinzându-le o cursă, cât mai departe de cetatea sa. Or, cum suveranul macedonean, cu imensele sale trupe, a venit pe uscat, de asemeni se poate imagina că un loc foarte bun, în Câmpia Română, unde „razd”-ul autohton l-ar fi putut lovi, se afla, desigur, în lunca Dunării, sau prin împrejurimi, la nord de Giurgiu.
Oriunde s-ar fi produs impactul însă cert e că regele get l-a învins foarte repede pe Lisimah, dar și că, pentru a-și asigura o victorie atât de rapidă, în afară de a utiliza o tactică superioară celei a adversarului său, a avut, desigur, la dispoziție, o „mare uniune de triburi”, sau o oaste organizată, în care, tocmai pentru că a posedat un caracter atât de general, înglobând luptători din tot șesul muntean, nu se poate să nu fi luptat și războinici de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Remuș sau din celelalte așezări din sudul țării.
În urma bătăliei, de astă dată, Dromihete l-a luat prizonier pe chiar Lisimah, pe care, conform cronicarilor istorici, l-a dus, laolaltă cu generalii săi, în cetatea sa de reședință, numită „Helis”, l-a poftit a se așeza la masă, apoi, tratându-l cu toate onorurile, a poruncit ca atât lui, cât și militarilor săi, să li se servească bucatele în vase de aur. Dromihete însă, ca și căpeteniile autohtone, au preferat să mănânce din blide de lemn, dându-i clar de înțeles lui Lisimah că, din moment ce ei, macedonenii, erau atât de bogați încât își îngăduiau să folosească la masă servicii de aur, comiseseră o mare greșeală atacând un popor atât de modest ca poporul get.
Iar suveranul macedonean, biruit de înțelepciunea lui Dromihete, nu numai că și-a asumat eroarea, dar, socotind că era și mai rău a se dușmăni în continuare cu monarhul get, mult mai indicat fiind a-i cultiva prietenia, i-a dat-o acestuia în căsătorie, pentru a pecetlui pacea și alianța pe care tocmai le încheiaseră, pe însăși fiica sa.
Nici spațiul în care se afla cetatea Helis, sau reședința regală a lui Dromihete, nu e cunoscut de istorici. Însă, dacă se admite că, pentru a se implica în viața negustorilor greci din colonii, care trăiau pe coasta Mării Negre, una dintre cerințe era ca fortăreața să se găsească prin apropiere – pentru că altfel posesorul ei nu ar fi obținut nici un beneficiu prin ingerința sa -, atunci se poate presupune că, cel mai probabil, enigmatica zidire Helis a ființat la Galați.
În sfârșit, în urma răsunătorului triumf militar, politic și personal al lui Dromihete, nu e greșit a afirma că, într-una din zile, conform uzanțelor acelor timpuri, atât regele și generalii, precum și poporul de rând, chemați, poate, de marele preot, s-au înfățișat smeriți la templu, să se închine zeilor lor și să se roage.
Or, despre credința practicată de geți în secolul 3 î.Hr. nu se știu decât foarte puține lucruri, și încă și acelea referitoare la indigenii din munți, cunoscuți îndeobște ca „daci”, care i se prosternau lui Zamolxe. Dar despre geții din lunca Dunării – și poate, prin contaminare, și despre ceilalți confrați ai lor, din Câmpia Română -, aflați de cinci sute de ani sub influența comercianților greci, poate că e mai realist să se afirme că se închinau și acum, ca și la începuturi, Marii Zeițe Mamă, moștenitoare a unei divinități pelasge, protectoare a creșterii animalelor și celebrată încă din „neolitic” (devenită atotputernică „în perioada sincretismului cretano-micenian”), căreia, știind că simboliza și fecunditatea, și fertilitatea gliei, îi spuneau ori Demeter, ori în alt fel, adaptat și autohtonizat. Iar Zeiței Mamă i-l adăugaseră, desigur – potrivit tablelor incrustate din Pylos -, pe zeul bețiv Dionisos, arhaica, îndrăgita divinitate pelasgă, ajunsă mai târziu, datorită influențelor anatoliene – concretizate în fuziunea cu lidianul zeu Bacchus -, simbolul viticulturii, sau entitatea despre care lumea din lunca Dunării era convinsă că revărsa umezeala creatoare de viață, și că se ascundea, pentru a se odihni, în tufele de iederă și în marii copaci, sau într-un luxuriant univers vegetal, nicăieri mai frumos și mai bogat decât cel aflat împrejur. Însă, în afară de faptul că geții din Câmpia Munteniei se închinau cuiva, ca toate popoarele antichității, mulțumindu-i pentru că-i ținea în viață, și că-i ocrotea, cu siguranță nu se cunoaște nimic.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!