Și totuși, lucrând cu forțe și cu energii în stare nativă, șamanii, de pildă – sau magii, sau oricare alt gen de vrăjitori, sau de ghicitori în stele, capabili să interacționeze cu spiritele celor decedați -, pot contacta cu ușurință „duhurile”, sau conștiințele indivizilor morți, mai ales când acestea au poposit, definitiv, în Adânc, sau pe Lumea cealaltă, sau în Întuneric.
Dar cum e posibil când, pe Tărâmul Morții, Energia Punctului Zero – sau forța fundamentală a Universului, care, chiar și în condiții de vid, naște energie din fluctuații -, absentează cu desăvârșire? Cum poate contacta cineva o entitate aflată în Neant, în jurul căreia nu există nimic – nici forțe, nici câmpuri fizice, nici manifestări?
Răspunsul, subtil și complex totodată (pe care, totuși, șamanii și vrăjitorii – acceptând că există deosebiri între ei – l-au aflat de mult), este oferit de cercetători, care, studiind conștiința, și descoperind că aceasta reprezintă o proprietate esențială a materiei, eternă și indestructibilă, derivată direct din Rațiunea Supremă, sau din Duhul lui Dumnezeu, localizată în particulele elementare și în atomi, aflându-se – potrivit „panpsihismului” – în orice sistem și fiind fundamentală, au asociat-o cu informația.
„Înțelegerea conștiinței” – au declarat, entuziasmați (însă în împrejurări diferite) domnii David Hamilton, Robert Lanza și David Chelmeri -, atât ca „entitate obiectivată”, cât și ca principiu de funcționare, reprezintă „cheia” înțelegerii lumii, dar și a propriei persoane. Conștiința – au adăugat domniile lor, certificând astfel că, în ziua întâi a Creației, înainte de a făuri Universul material, Dumnezeu a indus cuantelor (sau realității subcuantice) spiritualitate, ori un soi de „inteligență” -, se poate găsi, într-un anume grad, chiar și într-un foton, acordându-i acestuia poate nu tocmai capacitatea receptivității umane, însă, mai mult ca probabil, dându-i cel puțin „o fărâmă de emoție primară, subiectivă, o precursoare primitivă a conștiinței”.
Dar, îndeosebi – supunându-se unor legi esențiale încă necunoscute – conștiința se „acordează” cu procesele fizice (sau le reflectă, sau le determină) doar în contact cu informația.
În sensul acesta – conform domnului Giulio Tononi, specialist în neuroștiință -, conștiința există, dar diferențiată, separată de însăși apariția ei, o procesare complexă, umană, generând o conștiință complexă, în timp ce o procesare simplă – la nivel de protozoare, de pildă, sau de cianobacterii -, născând o conștiință simplă. Tot domnul Tononi, folosind o funcție matematică a integrării informației, a stabilit că, în creierul uman, un nivel înalt de integrare a informațiilor corespunde unui grad înalt de conștiință. Iar dacă teoria – care, deocamdată, domină știința conștiinței, fiind utilizată pentru o întreagă gamă de date științifice – se va dovedi corectă (chiar dacă în anumite cazuri, ca la microbi sau ca la viermi, de exemplu) gradul de integrare a informației scade, nivelul conștiinței va fi mereu diferit de zero, ca, de altfel, în toată teoria domnului Tononi.
Cu alte cuvinte, conștiința și informația se potențează reciproc, una activând-o pe cealaltă și viceversa. Sau – potrivit opiniilor altor cercetători, dintre care am reținut viziunea domnului Henry Gy -, e greșit a mai considera
conștiința un „câmp”, mult mai aproape de adevăr fiind a o socoti (ca și pe minte, de altfel), un „sistem cuantic”, activitățile minții și conștiinței (respectiv gândurile și conștientizările) reprezentând evenimente cuantice cerebrale de un nivel superior.
(Momentan, corelarea tuturor particulelor din Univers nu poate fi demonstrată; totuși, teoria cuantică susține ferm existența unui câmp energetic cosmic, în care toate elementele sunt conexate la nivel subatomic, semănând foarte mult cu concepțiile religioase orientale și occidentale).
În altă ordine de idei, conștiința – care, privită mistic, nu este, ca toate lucrurile din Univers, decât o anumită vibrație – reprezintă un principiu fundamental al lumii, cu proprietatea că, deși este unică, se poate regăsi, divizată într-un mod inefabil, atât în ființele umane, sub formă de conștiință de sine, cât și în Rațiunea Supremă, desigur, ca o sursă inepuizabilă a existenței, sau ca o matrice. Dar, îndeosebi, conștiința a oferit, involuntar, savanților posibilitatea de a dovedi că simultaneitatea existenței lui Dumnezeu ca Întreită Ființă, în chip de Trinitate creștină, e adevărată, și că lumea, în definitiv, se constituie doar din conștiință și energie; sau din lumina secretată de conștiință.
Însă de-abia când a fost identificată, și declarată ca imanentă, conștiința a început să le creeze cercetătorilor – care nu pricepeau cum se poate „plia” cunoașterea științifică a structurilor (adică a caracteristicilor și interacțiunilor obiectelor materiale și spirituale) pe Universul real, sau pe lumea vizibilă – dificultăți.
Savantul român Mihai Drăgănescu însă, poate fiind la curent cu faptul că fotonii dețin conștiință, sau că, în prima zi a Creației, înainte de a face lumea, Dumnezeu a înzestrat cuantele cu inteligență, avea convingerea că, în circumstanțele în care e imposibil a se explica procesele mentale „prin ingredienții structurali ai materiei și cum știința structurală nu recunoaște
alți ingredienți” în mental, desigur, se află ceva „de ordinul misterului” inaccesibil cunoașterii omenești.
Totuși – precum afirmă doamna Ana Bazac, comentatoarea operei savantului român -, ignorând „stările ultime ale unității dintre materie și informație”, care, deocamdată, sunt confirmate doar la nivel mental, domnul Mihai Drăgănescu, pornind de la premisa că informația nu e totuna cu conștiința, aparținând însă naturii materiei (pe care, de altfel, o posedă și ca suport), a afirmat îndrăzneț, construindu-și o teorie proprie, că „importantă pentru explicarea vieții, mentalului și conștiinței apare posibilitatea de a considera o lume în care pe lângă forțele fizice fundamentale acționează și altfel de procese”.
(Iar ipoteza domnului Mihai Drăgănescu, fundamentată pe teoria standard a mecanicii cuantice, își află confirmarea în cercetările astrofizicianului Menas Kafatos, care susțin că, într-adevăr, Universul e un sistem cuantic, însă posedă și o conștiință a lui, ne-antropomorfă, ceea ce ar avea calitatea de a completa modelul structural, încă nesatisfăcător științific, al lumii).
Or, creierul biologic fiind un dispozitiv informațional, domnul Mihai Drăgănescu a avansat presupunerea – documentată cu acribie apoi – că, fără dubiu, realitatea Universului se înfățișează ca structural fenomenologică. Prin urmare, noul model ontologic – diferit de orice variantă admisă de știința structurală -, are ca necesitate cuprinderea unei realități mai profunde decât Universul, în care totuși acesta să își afle originea. (Ceea ce, de altminteri, proclamând existența Sfântului Duh în „toate cele” ale lumii materiale, Biblia a afirmat de mii de ani).
Oferind posibilitatea de a întrezări ce anume fenomene au loc în existența profundă, ipoteza domnului Mihai Drăgănescu este întărită atât de cercetătorul Bernard d”Espagnat – care, slujindu-se de datele fizicii cuantice, a constatat că sub lumea subnucleară există un nivel profund al existenței, sau o realitate voalată, considerată de domnia sa ascunsă pentru cunoaștere
-, cât și de savantul Menas Kafatos, adeptul aceleiași idei a „realității ascunse”, sau a „deep underlying reality”.
În realitatea lumii, domnul Mihai Drăgănescu găsește că ar fi normal ca „fenomenologicul, ca proces fizic și informațional”, să provină din zona profundă a Universului – în condițiile în care aceasta devine certă -, deoarece abia atunci informația – „primordial fenomenologică în natura ei originară și secundară sub formă structurală” – capătă, din punct de vedere ontologic, universalitate, însă dobândește și calitatea de noțiune fundamentală a științei.
Se observă deci că, în domeniul structural-fenomenologic, orice proces fizic structural-fenomenologic este echivalent cu o procesare informațională, iar aceasta poate fi realizată de un proces fizic, mai existând posibilitatea de a fi computațională (adică pe bază de calcul), sau non-computațională. Însă orice procesare informațională non-computațională implică întotdeauna procese fenomenologice, lipsindu-i putința de a fi strict structurală.
Pe de altă parte, deși oamenii posedă un psihic mental, dificultatea cea mai evidentă a creierului natural – referitor, desigur, la procesările informaționale executate – este aceea a mentalului și conștiinței, căci, deși legile fizice structurale ale Universului conțin, ca fundament, forțele fizice de bază, „au drept complement” legități fizico-informaționale fenomenologice, de asemenea cu un caracter fundamental. Așa încât mintea nu este nici pur structurală, nici pur fenomenologică, prezentându-se ca a deține un caracter structural-fenomenologic. Totuși, nici fizicienii, nici neurobiologii nu pot înțelege „cum e posibil ca dintr-o bucată de carne cum este creierul să se obțină fenomenele de conștiență atât de prezente pe plan mental”.
Un răspuns însă a încercat a oferi domnul Mihai Drăgănescu, care, privind creierul ca pe un dispozitiv semantic, a constatat că semanticul creierului posedă ca fundament major fenomenologia – sau sensurile fenomenologice ale minții -, care, participând în mod egal la funcționarea creierului și a minții, nu sunt epifenomene, nici efecte secundare, ci au un aport esențial în funcționarea creierului.
Conform domnilor Christof Koch și Francis Crick – care au alcătuit o teorie structurală a conștiinței -, neuronii individuali sunt extrem de complecși, întrucât, ca urmare a experimentelor de laborator, s-a constatat că ei pot efectua calcule complicate, dar să și înregistreze discriminări foarte fine. De asemenea, e foarte posibil ca rețele de molecule dintr-un neuron, aflate în interacțiune, să realizeze computații specifice. De aceea s-a concluzionat că diverse procesări moleculare în genul computației se pot desfășura în orice celulă, inclusiv într-un neuron. Or, asta conduce către concluzia că respectivele computații moleculare, posibil a avea loc atât în celule, cât și în neuroni, pot constitui unul dintre nivelele de funcționare ale creierului uman.
Importanța computațiilor moleculare (sau neuronale) e deosebită, preconizându-se – și, concomitent cu aceasta, punându-se capăt nedumeririi doamnei neurolog Patricia Smith Churchland de la University of California, San Diego Salk Institute, care avertiza că există „nivele înalte ale funcționării creierului”, încă neînțelese la nivel profund – că asemenea computații moleculare ar putea genera unele molecule informaționale, purtătoare simbolice ale anumitor semnificații. Iar în cazul acesta sensurile fenomenologice ar fi generate de contactul moleculelor informaționale cu ADN-ul genomului din neuron – unde, cel mai probabil, s-ar putea produce
un cuplaj structural-fenomenologic.
Oricum ar fi însă, în lipsa realității fenomenologice și a proceselor fenomenologice o teorie a mentalului și conștiinței fundamentată doar pe structuri și pe forțele de bază ale naturii e imposibil de obținut. Aceasta are șanse de concretizare doar dacă se va lua în considerare că procesele mentale sunt eminamente procese informaționale, precum și că ele se pot realiza – acum, când, deși nu se știe cum se propagă informația într-un sistem, unitatea dintre informație și materie a devenit de notorietate în lumea științifică – pe un suport cu constituție fizică.
Tot referitor la informație mai există și sincronicitatea – sau „fenomenul caracterizat printr-o coincidență semnificativă apărută într-o stare mentală – subiectivă -, și un eveniment din lumea exterioară – sau obiectivă”, prin intermediul căreia, utilizând fizica cuantică, doctorul Francois Martin, din cadrul Laboratorului de Fizică Teoretică de la Universitatea din Paris, și doctorul Federico Carminati, specialist la Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN), și-au propus să „examineze relația dintre mintea conștientă și mintea inconștientă – sau inconștientul -”, dar și liberul arbitru.
În concepția domnului doctor Martin mintea inconștientă e similară unui electron (aflat însă, înainte de măsurare și de colapsare, sub formă de undă de probabilitate), pe care, găsind-o în diferite stări potențiale și acționând asupra ei ca un observator, mintea conștientă o fixează, măcar pentru un timp, într-o anumită stare, anulând funcția de undă și inducându-i „realitate”.
Potrivit acestei teze – în care liberul arbitru joacă un rol esențial în tranziția
de la potențialitate la actualitate, dar și viceversa -, între diferitele părți ale minții umane apare un proces cuantic, extinzându-se apoi dincolo de mintea respectivului subiect uman până la evenimente „tutelate” de sincronicitate. Iar domnii doctori Carminati și Martin au emis presupunerea că mintea umană este conectată, prin entanglement cuantic, la un inconștient colectiv – ceea ce, dacă se acceptă că ipotezele domnilor cercetători David Hamilton și Robert Lanza, referitoare atât la suflet, cât și la conștiință, prin care se estimează că acestea ar fi eterne, existând în Univers încă înainte ca persoana beneficiară a lor să se nască, sunt adevărate, validează concluzia că, între o ființă umană vie și conștiința unui individ decedat e foarte posibil a se purta un dialog.
(Totuși, paradigma propusă de doctorii Carminati și Martin nu e agreată în întregime, domnul profesor de inginerie la Universitatea din Colorado Garret Moddel afirmând că „nu există nici o indicație că informațiile pot fi comunicate prin entanglement – sau cel puțin nu în modul în care ne gândim la „informații” din perspectiva fizicii clasice”.
Domnii Martin și Carminati însă susțin, cu dovezi, că, pe de o parte, entanglementul dintre mintea conștientă și inconștientul colectiv – adică al persoanelor cu care cineva are legături emoționale; de aceea clarvăzătorii cerând, pentru a intra în contact mental cu dispăruții, obiecte personale ale acestora – lămurește coincidențele în care psihicul a două sau mai multe ființe umane pare a fi conexat reciproc, iar pe de alta că mintea conștientă se găsește perpetuu într-o stare de entanglement cu materia, dând naștere la ceea ce se numește coincidență – adică producând fenomenul constând în
identitatea dintre gândurile unei persoane și ceea ce se petrece în jurul ei.
Cu alte cuvinte – au stabilit doctorii Martin și Carminati, efectuând o analogie cu „condensarea Bose – Einstein”, în cadrul căreia „o stare a materiei în care atomi diferiți sau particule subatomice, răciți până aproape de zero absolut, fuzionează într-o singură entitate mecanică cuantică” -, „evenimentele ce țin de sincronicitatea dintre minte și domeniile materiale pot fi văzute ca o consecință a entanglementului cuantic dintre minte și materie”, când, prin analogie cu starea de condensare Bose – Einstein „fiecare particulă își pierde individualitatea în favoarea unui comportament colectiv, global”).
În concluzie, pare foarte probabil ca informația, laolaltă cu conștiința – ale căror „naturi” abia acum încep a fi „descifrate” de către savanți – să se propage și să se fixeze chiar și în Întuneric – sau pe Lumea cealaltă, sau pe Tătâmul Morții -, în condițiile în care acolo nu există nici cel puțin Energia Punctului Zero. Iar fenomenul s-ar putea produce datorită caracteristicilor inefabile ale conștiinței și ale informației, care, imateriale fiind, conțin totuși, în „realitatea subcuantică”, elemente pretabile la a fi contactate, mai ales că, atât în timpul vieții unei persoane, cât și după moarte, conștiința – adică „suportul recunoscut” al informației – e una singură, eternă și indestructibilă, regăsindu-se în ființele umane, aparent divizată – adică distribuită sub formă de „eu” -, doar pentru un timp limitat. (Și nici atunci neexistând în stare de „singularitate”, „corespondând” continuu – la nivel de subconștient, conform cercetătorilor Martin și Carminati -, cu Conștiința Supremă, sau cu cea „extinsă”, a lui Dumnezeu, prezentă în tot Universul).
Dar, pentru ca o informație să poată fi procesată – oricum s-ar propaga ea din conștient sau din subconștient, pe un suport material sau într-un oarecare
sistem -, e nevoie de un proces psihic, numit memorare, care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor și cunoștințelor, din trecut, în minte.
Din punct de vedere psihologic, memoria este procesul în care informația se codifică, se stochează și se recuperează, conferind eului, sau ființei psihice, continuitatea identității în timp și devenind, din pricina asta, o condiție de bază indispensabilă atât a existenței, cât și a unității temporale a personalității umane.
Conform neurologilor cognitivi însă, memoria – care oferă conținuturi proceselor cognitive superioare, adică gândirii și imaginației și, în momentul reactualizării unei informații, induce persoanei umane conștiența că acea experiență s-a petrecut cândva în trecut – se caracterizează prin reținerea, reactivarea, precum și prin reconstrucția sau prin reprezentarea unei experiențe independente interne, având un rol fundamental în echilibrul vieții psihice a omului, deoarece, în lipsa memoriei, nu ar fi posibil fenomenul de conștiință.
Altminteri spus, memoria îi acordă persoanei umane capacitatea de a rezolva situațiile prezente, îi generează resurse pentru a anticipa evenimentele care se vor desfășura în viitor, dar, mai ales, realizează conexiunea individului cu timpul trecut, ajutându-l să se orienteze mental.
În vremea Genezei însă oamenii încă nu existau. Totuși, cosmogonia, așa cum se cunoaște, a fost transmisă, prin timp, de comunitățile primordiale. Prin urmare e de presupus, în mod logic, că adevărul despre Facerea lumii i-a fost comunicat umanității ceva mai târziu, când, desigur, întâii oameni, descendenți ai lui Adam și ai Evei, s-au înmulțit pe Pământ.
Cum și când a avut loc acest proces? Dar, mai ales, cine l-a inițiat, din moment ce, la Crearea lumii, nu au participat decât Sfânta Treime și îngerii slujitori?
Răspunsul e evident: negreșit, cosmogonia a fost primită de oameni, prin revelații, de la divinitate, cel mai probabil de la îngerii îndrumători. Se prea poate însă ca indivizii primordiali, împărțiți în triburi, neinstruiți de nimeni, să nu fi reținut adevărul, sau să-l fi răstălmăcit. De aceea e de asemeni posibil ca, speriați, sau neliniștiți de ceea ce li s-a revelat, să se fi înfățișat conducătorilor de trib (sau preoților, sau sacerdoților, sau mistagogilor, sau patriarhilor, sau oricui va fi fost învestit cu calitatea de lider spiritual), și să-i ceară să îi lămurească. Iar preotul, sau conducătorul de trib, sau sacerdotul, sau patriarhul, fără îndoială că le-a explicat, asigurându-i, în plus, că atât Geneza, cât și revelațiile, sunt lucrări divine. Dar, îndeosebi, a memorat ceea ce i s-a spus, adăugând noutatea lucrurilor pe care, poate, le știa deja, sosite de la dumnezeire tot sub formă de revelații.
Odată cu trecerea timpului însă, comunitățile umane, care s-au înmulțit, în mod firesc s-au dispersat (deși, din punct de vedere geografic, nesemnificativ), iar din pricina subiectivismului conducătorilor spirituali – al căror număr a sporit și el -, sau a unei memorări defectuoase, sau din alte motive, adevărul despre Facerea lumii a început a se deforma, fiecare societate umană transmițând urmașilor, despre Geneză, propria ei versiune.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!