„Și a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!” Și a fost așa.
A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua”.
(Geneza: 1: 6; 1: 7; 1: 8; Conform Bibliei apărute sub îngrijirea patriarhului Teoctist)
Pământul căpătase ființă, plat, masiv, imobil, acoperit de ape, aproape ascuns de Oceanul Primordial, ale cărui imense mase – aflate, probabil, în toate cele patru stări cunoscute de agregare, adică lichidă, gazoasă, solidă, cu aspect de gheață și sub formă de plasmă, sau, aproximativ, de vapori -, cuprindeau în constituență însuși începutul lumii.
Deasupra însă – cum s-a dedus mai târziu din textul biblic -, în întunericul vârstat de lumini (dar nu în Întunericul sinonim cu Adâncul, sau cu Tărâmul Morții, ci în bezna risipită doar parțial de radiația electromagnetică și de aura lui Dumnezeu), se întindea, în regiuni imposibil de definit, spațiul vid, necesar continuării lucrării divine, făcut, de asemeni, încă de la începutul lumii.
Vidul însă – cum cercetătorii au și demonstrat, de altfel – nu reprezintă „nimicul perfect”, ci tot mai conține „ceva”, care îl determină să fluctueze. Altminteri spus, atomii alcătuitori ai materiei sunt sisteme complexe, formate din particule fundamentale sau din electroni; protonii și neutronii însă, responsabili cu constituirea nucleului atomilor, nu sunt particule fundamentale, ci elemente compuse din câte trei particule elementare denumite quarcuri.
Fiecare proton, la rândul său, se constituie din două quarcuri up și unul down (denumirile având doar rostul de a le diferenția), iar neutronul constă din două quarcuri down și unul up. Prin urmare, tot ceea ce există în Univers – sau toată materia, în întreaga ei varietate de forme – se compune doar din trei particule dispuse în diferite aranjamente: electronul, quarcul up și quarcul down.
„Cărămizile” fundamentale ale Universului însă nu sunt particulele, ci un soi de substanțe fluide, atotprezente, invizibile și vibratoare, caracterizate (cum
tot mai târziu s-a observat, după crearea lumii) prin anumite valori situate în oricare punct din spațiu-timp, pretabile totuși la a se schimba odată cu trecerea vremii. Acestea sunt „câmpurile cuantice”, a căror teorie s-a născut așa:
Observând că energia nu este continuă, ci cu prezență discretă, divizată în cantități anume, savanții au aplicat asupra acestei proprietăți ideea de câmp, referitoare la electricitate, emisă de Michael Faraday, obținând în final teoria câmpurilor cuantice care, întărind principiul inițial, postulează că undele de lumină sunt discontinue, având în alcătuirea lor o mulțime de elemente discrete numite fotoni. Deci, propriu-zis nu există particule „în stare pură”, ci doar un câmp electronic, în care electronul este o vibrație localizată a acestui câmp. Iar particulele, nefiind elemente individuale, independente, reprezintă doar vibrații ale acestor câmpuri, ele compunând, în definitiv, întreaga structură a lumii.
Câmpurile cuantice se găsesc peste tot și se supun legilor mecanicii cuantice. O particularitate neexplicată încă le determină ca, într-un „spațiu închis”, să nu poată (dacă, desigur, s-ar intenționa așa ceva) fi eliminate total, acest aspect conducând, datorită principiului incertitudinii, proclamat de Werner Heisenberg, la nașterea fluctuațiilor vidului cuantic – sau a unei stări vibraționale, perpetue a câmpurilor cuantice atotprezente. Iar atunci, la început – cum, de altfel, iar s-a observat mai târziu -, vidul cuantic, pentru Creație, a fost esențial.
Lucrarea divină însă – continuată, ca și până atunci, prin interacțiunea Cuvântului cu particulele materiale, care, precum se știe, sub incidența unor forțe probabil spirituale, dar încă necunoscute (înrudite însă, desigur, cu Sfântul Duh), când sunt „activate” se ordonează singure într-un sistem, ca și cum ar fi „teleghidate” -, a fost declanșată în cu totul alt punct, și anume în miezul Pământului, unde, determinând componentele solului să înceapă a reacționa, Dumnezeu a adus la ființă, prin reacții chimice, exoterme, cu precădere, mai întâi focul, apoi căldura (aceasta cuprinzând, desigur, temperatura, și generând presiunea), apoi magma, apoi lava incandescentă, cu întregul ei cortegiu de derivate (dintre care aburii rezultați în contact cu apa ofereau cel mai fascinant spectacol), pentru ca, în final, să obțină și să facă funcționali vulcanii.
Potrivit definiției date de fizicieni, reacțiile exoterme sunt reacții chimice care transferă, sub formă de temperatură, energie către corpurile din vecinătatea acelei temperaturi, provocând, ori în corpurile din apropierea temperaturii însăși, ori, pur și simplu, în mediul ei, o schimbare a acelei temperaturi.
Procesul este însoțit întotdeauna de o creștere a temperaturii – temperatura fiind o mărime fizică a unui sistem și exprimând dacă sistemul respectiv este
mai cald sau mai rece, indicând viteza cu care atomii alcătuitori ai substanței se mișcă, în cazul încălzirii viteza lor crescând -, dar și, majoritar, de scântei, de flăcări, de fum și chiar de sunet și se desfășoară prin ruperea legăturilor dintre moleculele materiale (unde se află cea mai mare parte a energiei conținute în acele substanțe), ceea ce determină eliberarea energiei în ele, generând o reacție exotermă.
(Oamenii de știință însă afirmă că la o temperatură extrem de scăzută, numită „zero absolut”, atomii sau moleculele și-ar înceta complet mișcarea).
Temperatura este un parametru esențial de stare care caracterizează starea termică a unui corp – sau, mai exact, starea de echilibru termodinamic. Iar condițiile stării de echilibru termodinamic sunt exprimate prin cele două postulate ale termodinamicii, primul – denumit și principiul general al termodinamicii -, referindu-se la faptul că un sistem izolat ajunge totdeauna, după un interval de timp, în stare de echilibru termodinamic și nu poate ieși singur, de la sine, din această stare. (Starea termodinamică a unui fluid, de exemplu, se caracterizează prin presiune – sau parametru mecanic de forță -, volum – sau parametru mecanic de poziție – și temperatură – sau parametru pur termodinamic). Conform acestui postulat, dacă un sistem izolat este scos din starea de echilibru termodinamic, el va reveni, după un interval de timp, cunoscut ca timp de relaxare, la condițiile stării de echilibru.
Al doilea postulat, numit și principiul zero al termodinamicii, precizează proprietățile sistemului aflat în stare de echilibru termodinamic, întâi enunțând că orice mărime de stare a unui sistem aflat în condiții de echilibru termodinamic poate fi determinată în funcție de parametrii de stare externi ai sistemului și de o mărime ce caracterizează starea interioară a sistemului, definită ca temperatură, apoi precizând că două sisteme termodinamice aflate în echilibru termic cu un al treilea sistem se găsesc în echilibru între ele.
Pe de altă parte, în fizică și în tehnică presiunea este o mărime fizică derivată scalară, descrisă prin raportul dintre forță și unitatea de suprafață, forța fiind aplicată în direcție perpendiculară pe suprafața considerată.
Altminteri spus, în fluide în repaus moleculele se află într-o continuă mișcare (cunoscută ca browniană). Or, deoarece numărul de molecule are o pondere însemnată, iar deplasarea lor individuală este aleatoare, la nivel macroscopic nu se înregistrează nici o mișcare. În schimb, dacă fluidul este închis într-un vas, pe pereții acelui vas se va observa, datorită impactului moleculelor fluidului cu acei pereți, existența unei presiuni. Iar această presiune va fi aceeași peste tot, indiferent unde ar fi plasați acești pereți, și chiar în vas, demonstrând că presiunea are o natură scalară.
Se consideră a fi cazuri particulare presiunea hidrostatică – sau presiunea provocată de greutatea unui fluid -, presiunea parțială – sau presiunea ipotetică a unui anumit gaz dintr-un amestec – și efectul Casimir, sau acel efect care, prin interacțiunea cu energia vidului, poate crea mici forțe de atracție, aceasta (fără a se confunda cu depresiunea) mai fiind numită și „presiunea vidului”.
În sfârșit, în limbaj tehnic contemporan, aburul este apă în stare de vapori, el reprezentând, totodată, datorită ușurinței cu care se poate „fabrica”, dar și a capacității sale de a acumula mari cantități de căldură, și un agent termic mult utilizat în tehnică la producerea lucrului mecanic. (Spre deosebire însă de vaporii de apă din atmosferă, care sunt amestecați cu aer, aburul tehnic nu este combinat cu alte substanțe).
De aceea, cum în alcătuirea Pământului se aflau copios atât oxigen, cât și roci pretabile a reacționa exoterm, e ușor de imaginat cum, sub comanda Cuvântului – sau a Conștiinței Supreme -, transformările, în scoarța Terrei,
sau poate în miez, sau chiar în manta, au început să se succeadă, fulminant și grandios. Pornind să se combine, sau suferind o serie de modificări, nucleele atomice ale diverselor minerale, agregate sau nu, au dat ființă (în virtutea legilor fizice, imuabile și autoritare, emise, în prealabil, de Dumnezeu), concomitent, unor reacții nucleare în lanț, puternice și devastatoare, care, exoterme fiind, le-au indus nucleelor amalgamarea sau fragmentarea, absorbind sau eliberând energia particulelor, de la caz la caz și supunând interiorul Pământului, continuu și cutremurător, la convulsii și la schimbări.
(Căldura reacțiilor exoterme depinde de starea de agregare a substanțelor participante la reacție, și reacțiile exoterme înseși se pot produce în cele mai variate medii. Așa, de pildă, sodiul – sau oricare alt mediu alcalin – reacționează viguros atât cu apa, precum și cu oțetul, iar aluminiul, în combinație cu un oxid, realizează o reacție exotermă extraordinară, cu degajare semnificativă de căldură și de lumină, cunoscută sub numele de „reacție termită”).
Cauza tuturor acestor modificări a constat în ardere, sau în combustie, care este o formă a unei reacții chimice exoterme între un combustibil și un oxidant, însoțită de degajare de căldură și, uneori, de flacără sau de lumină.
Pentru a arde, combustibilii – sau participanții la reacțiile exoterme – pot fi atât solizi și lichizi (având compoziția constituită, în mod convențional, din cinci elemente chimice pure, respectiv carbon, hidrogen, sulf, oxigen și azot, cu adaosul balastului, format din apă și din cenușă), cât și gazoși (cu compoziția alcătuită din hidrocarburi, hidrogen, oxizi de carbon, hidrogen sulfurat, azot, oxigen și vapori de apă).
Prin ardere (întreținută de reacțiile exoterme neîncetate) temperatura a sporit constant, așa încât, în funcție de presiunea formată – care prinsese și ea să crească -, pietrele din interiorul Pământului au început – între 700 grade Celsius și 1250 grade Celsius – să se topească, dând naștere, în straturile dintre nucleu și manta (adică la adâncimi de mii de kilometri), la ceea ce se numește magmă.
Pământul are mai multe straturi, profunzimea fiecărui asemenea strat (definit ca geologic) fiind determinată de greutatea specifică a rocilor componente. În centru, sau în miezul Terrei – spun cercetătorii – se găsesc elementele cele mai grele, care, ca rezultat al proceselor fizico-chimice exoterme, ajung la temperaturi de mii de grade Celsius, ceea ce conduce la topirea rocilor și la transformarea acestora în mai multe gaze. Or, acest fenomen generează presiuni extrem de mari, gazele căutând, din pricina asta, să străpungă straturile de la suprafața Pământului.
Astfel încât, în urma dinamicii scoarței terestre – în care, pe măsură ce crește adâncimea se modifică atât compoziția fluidelor, cât și temperatura, dar și presiunea -, fragmente întregi de roci, cu volume impresionante, ajung în condiții de presiune și de temperatură net diferite față de împrejurările în care au apărut, ceea ce provoacă, în starea solidă a acestora, o serie de schimbări profunde, dând naștere, în cele din urmă, unei alte categorii de roci, cunoscută ca a rocilor metamorfice.
(De fapt, punctual, metamorfismul constă în transformarea în stare solidă a unor roci preexistente – definite ca protolit – în roci inedite, numite metamorfit).
Temperatura crescând proporțional cu adâncimea, face ca rocile să se încălzească. Procesele metamorfice se desfășoară la temperaturi cuprinse între 200 și 1 000 de grade Celsius, iar metamorfismul are loc la presiuni încadrate între valori de câteva atmosfere, în apropiere de suprafața Pământului, până la aproximativ 10 000 de atmosfere la adâncimi de circa 35 de kilometri. Prin urmare, când fluidele din scoarța Pământului – sau vectorii care asigură „migrația” componenților chimici, constituindu-se într-un factor de transformare chimică și mineralogică – catalizează reacțiile chimice, sporind viteza acestora, procesele vulcanice se intensifică și erupțiile se mențin constante (conform unui algoritm încă necunoscut), fiind, într-un fel, „controlate” prin acest mecanism.
În sfârșit, magma este un amestec lichid compus din diferite minerale aflate în stare topită, precum și volatile, cristale, gaze lichefiate și apă. De asemenea, conținând și alte elemente (cum sunt magnetitul, aluminiul, calciul, potasiul și fierul), magma reprezintă rezultatul procesului de vulcanism, fiind alcătuită în general din topituri cu un procent de silicate care variază între 40 – 75 % (Si O 2).
(Magmele bazice, precum cele din actualul Hawaii, conțin între 47 și 63 % silice, care formează cuarțul sau sticla. Sunt destul de subțiri, cu vâscozitate scăzută, iar temperatura lor variază de la 1 000 la 1 200 de grade Celsius.
Magmele acide au conținut mai ridicat în siliciu, ceea ce le conferă o vâscozitate mai mare, fiind, de altfel, mult mai reci decât cele bazice.
Rivolitul – o magmă extrem de bogată în siliciu -, are temperaturi de doar 650 – 815 grade Celsius. Toate magmele se acumulează în „magazii”, unde se depun în straturi – de magmă grea sau ușoară – în funcție de densitate).
Magma nou creată, adunată sub un vulcan are în componența ei, de regulă, gaze dizolvate (adică apă, dioxid de carbon ș.a.m.d.), în cantități diverse, care, în vreme ce magma se răcește și se solidifică, rămân dizolvate în volumul de material topit în cantități din ce în ce mai mici.
În cele din urmă însă, amalgamul nou constituit se saturează și încep a se forma bule de gaz, determinând ca, din acest punct, presiunea din interiorul vulcanului să înceapă să crească, iar în final, datorită acestei presiuni, roca din jurul magmei să cedeze și să se fisureze. Apoi magma prinde să urce prin acele fisuri – lărgite, de altfel, prin topirea, de către „materialul” fierbinte, a altor roci întâlnite în cale – și, mai devreme sau mai târziu provoacă, prin expulzarea unor mase uriașe de „ejecta” (adică de rămășițe înghețate din rezervorul de magmă), o erupție vulcanică, mai violentă sau mai puțin intensă.
Erupțiile vulcanice, deci – care au loc prin crater, căruia i se mai spune și
„pateră” -, reprezintă fenomenul țâșnirii magmei la suprafață, se produc acolo unde scoarța terestră opune cea mai mică rezistență și, în privința genezei lor, există trei teorii care încearcă să explice, succint, cam cum s-ar declanșa.
Întâia susține așa: După ce magma s-a format prin topirea mantalei superioare a Pământului, fiind ridicată, sub formă de lichid fierbinte, de presiunea gazului care se dizolvă în ea, erupția îi e cauzată atât de presiunea amintitelor gaze, cât și de flotabilitate.
A doua enunță că magma, conținând substanțe dizolvate (cum ar fi apa, dioxidul de carbon și dioxidul de sulf), cuprinde în însăși natura ei un proces de sporire a solubilității gazelor înglobate, în raport direct cu creșterea presiunii. Solubilitatea apei însă, dimpotrivă, pe măsură ce magma ajunge mai aproape de suprafața Pământului (iar apa e posibil a se separa de magmă), scade vertiginos. Iar atunci, când gazele devin preponderente, se produce dezintegrarea magmei în piroclaste – adică într-un amestec de fragmente solide și parțial topite -, și vulcanul erupe cu mare forță.
În sfârșit, a treia teorie afirmă că erupția unui vulcan are loc în momentul când magma proaspătă ajunge într-o regiune deja plină cu altă magmă, cauzând deplasarea aceleia, prin împingere, către con sau către pateră.
Oricum s-ar produce, însă, erupțiile vulcanice sunt o realitate și au ca efecte eliminarea, pe lângă lavă – sau magma ieșită la suprafață -, de gaze, de vapori și de particule solide, transportate (după crearea atmosferei, desigur) de curenții de aer pe mari distanțe, dar și declanșarea de cutremure, de tsunami și de instaurare a unei răciri terestre. De asemenea, erupțiile produc ori o încălzire a climei, ori o scădere bruscă a ei, ajungând până la a facilita căderea zăpezii în timpul verii, iar pe parcursul desfășurării generează în preajma lor nori negri și grei care acoperă cerul.
Atunci însă, la început, când nu existau nici atmosferă, nici cer (sau firmament), primele erupții au izbucnit prin eliminarea de jeturi fierbinți de gaze și de vapori de apă – sau aburi -, dar și de materiale solide de diferite dimensiuni (cenușă, sau „bombe” vulcanice, adică bucăți smulse din crater, blocuri compacte și piatră ponce), toate cauzate – se crede – de bulele abundente de gaz scăpate din roca topită. Apoi magma incandescentă, ajunsă la suprafață, s-a transformat în lavă, începând să curgă în valuri pe marginile mari ale craterului, sub formă de torente de foc sau de șuvoaie arzânde, și – deoarece, când lava se scurge laolaltă cu gaze aflate la temperaturi enorme, și la presiuni cu sulf uriașe, gazele, în contact cu lava combinată cu oxigen, se aprind cu ușurință, generând flăcări mari, imbatabile și tremurătoare, cu o înălțime aproximativă de cinci sau șase metri – spațiul s-a umplut de fum, de căldură și de lumină. După țâșnirea lavei însă, deși, prin pateră, continuă să iasă gaze, erupția se liniștește și cutremurele, ca și celelalte manifestări, se opresc subit.
Acesta e modul în care, prin ridicarea scoarței terestre – aflate parțial în apă -, provocată de presiunea gazelor și a rocilor topite, au luat ființă vulcanii – adică acele formațiuni geologice de formă conică răspândite pe toată suprafața Pământului.
Or, prin erupțiile lor neîncetate, declanșate la un îndemn al Cuvântului, energiile acestor vulcani, eliberate în lanț, au adus la suprafață, din interiorul Pământului – unde, de asemenea, reacțiile exoterme nu conteneau -, uriașe cantități de magmă, transformate în lavă, umplând spațiul de fum, de emisii de gaze, de flăcări, de sunet și de lumină. Dar, totodată, sub incidența imenselor ape ale Oceanului Primordial, care clipoceau deasupra, erupțiile au
favorizat și creșterea concomitentă, enormă, atât a temperaturii, cât și a presiunii, eliminând, în vidul colcăind de fluctuații, și în întunericul vârstat de lumini, cantități impresionante de aburi.
În același timp, lava – sau magma inițială, transformată acum într-un „sistem multicomponent, stabil la temperaturi de peste 6 500 de grade Celsius, format dintr-o fază lichidă (asimilată cu compoziția unei topituri de silicați), o fază gazoasă (constituită din elemente volatile) și o fază solidă”, sau materia fundamentală din care, prin răcire, se nasc rocile magmatice (sau plutonice) din adâncime -, se revărsa în valuri, pierzând, în acel proces, o parte din substanțele volatile și creând roci vulcanice sau efuzive (spre deosebire de rocile intruzive, care vin la ființă prin consolidarea magmelor în cuprinsul scoarței).
Tot atunci, în interiorul Pământului, în timp ce reacțiile exoterme nășteau topituri, care se consolidau, bulele imense de gaze sub presiune, formate constant, au condus către constituirea acelor cavități subterane cunoscute sub denumirea de „peșteri” (sau de „caverne”, sau „grote”).
Definite ca peșteri primare, acele goluri s-au alcătuit concomitent cu rocile care le adăposteau, fiind preponderente, îndeosebi, în rocile vulcanice și în calcare. (În afară de peșterile-geode mai există și peșterile de contracție, create, în aceleași roci vulcanice, prin restrângerea magmelor în curs de răcire, care lăsau spații goale, dar și tuburile de lavă, formate în locurile unde, tot în rocile vulcanice, curgerea lavelor fluide încetase, generând un alt spațiu gol).
Din perspectivă umană, erupțiile sunt însă vizibile doar la suprafața Pământului, unde lava fierbinte, împrospătată mereu, țâșnește continuu din con, ridicând temperatura din jur, iscând aburi și fum, flăcări și lumini colosale, și împroșcând în apropiere corpuri incandescente și roci efuzive.
O rocă efuzivă e riolitul, care, ca toate substanțele din categoria lui, are un echivalent în subteran, printre rocile intruzive, fiind similare prin compoziția chimică, dar diferite prin aspectul cristalelor. Astfel, în urma fenomenului de consolidare atât a magmelor, cât și a lavelor, pe Pământul primordial s-au constituit roci plutonice și roci vulcanice, toate alcătuite din faze minerale solide cristalizate sau amorfe (sau vitroase-sticloase, ori „roci hialine”), a căror masă este sticloasă în întregime și lipsită de cristale, iar exponentele lor cele mai reprezentative sunt piatra ponce și obsidianul.
Rocile amorfe sticloase se compun – ca și în cazul vâscozității mari a lavei -, prin concentrația ridicată de silicați, ca urmare a unui proces foarte grabnic, datorită răcirii bruște lava nemaiavând timp să se cristalizeze și, în
consecință, rezultând structura amorfă sticloasă. În cazul unei grosimi mai mari a stratului de lavă, se pot forma, uneori, și texturi porfirice, sau cristale în masa rocii cu structură sticloasă. De asemenea, roca are posibilitatea, în anumite condiții, să se transforme, în perioade îndelungate de timp, din constituența amorfă într-o formă porfirică cristalină.
Piatra ponce nu a contat la Facerea lumii decât ca auxiliar. Obsidianul însă, care e o rocă vulcanică amorfă, sticloasă, fără o structură granulară distinctă a mineralelor, cu un procent maximal de 3 % apă, alcătuită prin răcirea rapidă a lavei (la o răcire mai lentă formându-se o variantă de rocă sticloasă cu luciu de smoală, numită în limba germană „Pechstein”), a fost, datorită calităților lui fenomenale, esențial.
Când conține un procent ridicat de silicați, în concentrație, uneori, de până la 70 %, obsidianul, a cărui culoare depinde de natura impurităților din structura sa și de gradul lor de oxidare, se clasează, categorial, în familia riolitului, fiind considerat un echivalent al granitului.
De obicei, rocile cu un conținut mare de silicați au o culoare deschisă. (Granitul, de pildă, care e o rocă foarte dură, de 6 – 7 unități pe scara Mehs, rezistentă la compresiune și la intemperii, identificat ca fiind materia primă atât pentru piramidele antice, cât și a templelor, a mausoleelor, a pietrelor funerare și a monumentelor mortuare, posedă nuanțe multiple, în funcție de componența structurii sale). Obsidianul însă apare frecvent în culori închise – din pricina impurităților fine de hematit și de magnetit din constituența sa -, de un verde intens, întunecat, până la negru-tăciune, mai rar roșcat, prezentându-se ca o rocă dură, care, rivalizând cu cremenea, dovedește certe calități așchietoare. Dar, mai ales, se înfățișează ca un material deosebit, care, prin șlefuire, poate fi întrebuințat ca oglindă.
La lumină însă obsidianul, deși negru, sau auriu, sau argintiu, capătă o tentă deschisă, în vreme ce, la umbră, toate variantele par negre ca noaptea.
Cu toate că, grație conținutului său ridicat de silicați, obsidianul este o rocă dură, el, prin sporirea procentului de silicați (însă, probabil, și prin alte
metode, deocamdată „cognoscibile” doar prin analogie), mai poate fi încă „durizat”, sau „întărit”, căpătând proprietăți „superioare”.
În sensul acesta, cercetătorii de la Laboratorul de Geofizică al Institutului Carnegie – sau, în definitiv, un gen de „fenomenologi”, sau de savanți activi, atenți la interacțiunea dintre teorie și experiment, pentru a încerca să conecteze procesele complexe observate experimental (sau să le integreze) cu (în) teoria fundamentală – au descoperit o nouă formă a carbonului, caracterizată prin putința acestuia de a suporta presiuni la care până acum doar diamantul a rezistat.
Noul mineral, deoarece nu posedă o structură cristalină, a fost definit ca amorf, fiind obținut (dintr-o formă de carbon sintetizată încă din anii 1950) prin supunerea la o presiune de 600 000 de atmosfere. Dar, spre deosebire de diamant, de pildă, a cărui structură tinde să se fragmenteze de-a lungul organizării interne, el conține o densitate distribuită egal, rezistând – ca nici un alt material cunoscut în prezent, exceptând diamantul – la o presiune de 1,3 milioane de atmosfere.
Or, dacă fizicienii contemporani – care au declarat că acest experiment deschide calea „unor noi aplicații în ceea ce privește cercetările în sfera presiunilor mari”, conducând, în final, către obținerea unor noi clase de „materiale ultramoderne și foarte dure” – au repurtat un asemenea succes științific, e de presupus că ușurința cu care Dumnezeu, atunci, la începutul lumii, a creat un mineral rezistent, pentru a confecționa din el firmamentul, a fost cu atât mai mare.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!