Capitolul 4: Mitologia
************
Teama, nesiguranța și lipsa de preț a vieții nu-i împiedicau însă pe oameni ca, între două atacuri devastatoare întreprinse asupra așezării lor – de călăreți din același neam, cel mai adesea -, să își refacă locuințele arse – de obicei, pe aceeași vatră, întrucât era foarte primejdios a încălca teritoriul unui trib vecin -, să-și ridice saivane și stâne pentru animale, să iasă din nou la arat și la semănat, să facă negoț, să-și confecționeze unelte, să mănânce, să doarmă și să-și întemeieze familii.
Tot ritmul acesta de trai le era dictat, deopotrivă, de instinct și de împrejurările exterioare și nu i se puteau împotrivi.
Pe de altă parte, deoarece despre cultura Gumelnița se știu foarte puține lucruri, nici despre mariajul încheiat de pelasgi atunci, cu șase, sau cu șase mii și jumătate de ani în urmă nu se cunosc amănunte. Însă, dând credit naturii umane, care – exceptând impactul produs de tehnologiile noi – a rămas neschimbată până în ziua de azi, e de presupus că la baza căsătoriilor se aflau întâi sentimentele împărtășite reciproc de părtași, apoi, ca în toate timpurile, combinațiile realizate din interes, puse la cale, cel mai frecvent, de părinți și, în sfârșit, răpirile partenerelor fără consimțământul lor.
Însă, oricum s-ar fi întâmplat, căsătoria – sub orice formă s-ar fi înfățișat – a existat și, prin repetiție, pe durata multor mii de ani, deși efectuată succesiv de zeci de generații, a dat naștere unui ritual, care s-a impus, devenind peren.
În urma căsătoriei veneau pe lume copiii, a căror apariție, petrecându-se cam în același fel, a oferit și ea prilejul creării unui tipic anume, prefăcut și acesta, cu timpul, în ritual.
De aceea nu e greșit a afirma că, în afară de sentimentul ciudat al apartenenței reale la altă lume, imaterială, cu care se nășteau – având, desigur, tot timpul, la maturitate, senzația nelămurită că, totuși, universul fusese creat de „cineva” -, oamenii preistorici au asociat dintotdeauna marile cicluri ale vieții lor – sau căsătoria, nașterea și moartea -, despre care se convinseseră că nu le puteau înlătura, cu existența – fiindcă se întâmpla mereu – unei voințe exterioare conștiinței lor, sau a unei fatalități.
Or, cum de această fatalitate le era imposibil, orice ar fi făcut, a se debarasa, în cele din urmă, încredințându-se că însăși acea voință oarbă îi obliga a trăi numai și numai sub imperiul ei, au renunțat să i se împotrivească, încercând, în schimb, întâi să și-o imagineze, apoi, pentru a se familiariza cu ea, să și-o apropie și, punând-o în relație cu lumea în care viețuiau – sau cu Cerul și cu Pământul -, chiar să o controleze.
Așa a luat ființă, din reminiscențe spirituale moștenite de la strămoșii sosiți în nordul Dunării de la Marea Egee, din urmările provocate în mintea oamenilor preistorici de repetarea periodică a anumitor fapte – care, mai târziu, prin implicarea preoților sau a sacerdoților au devenit ritualice sau ceremoniale – și din dorința de a-și explica unele sentimente și fenomene, mitologia pelasgă.
Conform specialiștilor, mitologia reprezintă un ansamblu relativ coerent de mituri, cuprinzătoare ale unor elemente sacre, sau de întâmplări, de asemeni declanșate de forțe fabuloase sau de zeități; în ultimă instanță însă se dovedește a fi tot o caracteristică spirituală nativă, specifică rasei omenești și, de aceea, deși cercetătorii au apreciat că mitologia s-ar fi născut, pentru fiecare grup uman în parte, între „mezolitic” și sfârșitul „neoliticului”, mult mai rațional e a se acredita ideea că germenii ei sunt încorporați, încă de la venirea pe lume, în însăși structura conștiinței umane.
Cu toate acestea, deoarece un ansamblu de mituri înfățișează, indiscutabil, un fenomen cumulativ, compus dintr-o sumă de factori, nimeni nu a putut – și nici nu va putea – fixa momentul precis când s-a constituit mitologia unui anumit popor. O mulțime de cercetători în domeniu însă au estimat că s-ar fi format – se pare – în perioade de mari tensiuni psihosociale, corespunzătoare întrucâtva – potrivit aprecierilor lui Victor Kernbach, autorul volumului „Miturile esențiale” -, „etapelor de modificare structurală a condiției umane”, dar și că e păstrătoarea evenimentelor ancestrale și că, în final – așa cum avea s-o dovedească tradiția religioasă – a căpătat ființă prin revelații spirituale.
Prin urmare, mitologia pelasgă nu putea să se nască decât, în mod firesc, în intervalul scurs între plecarea primelor comunități umane din Asia Mică și sedentarizarea lor la nordul Dunării, după ce, desigur, s-au închegat ca popor și au început a avea preocupări spirituale.
Nefiind însă consemnate în scris, nici concepțiile mitologice pelasge nu sunt pe deplin cunoscute. (De altfel, din pricina grozăviilor care s-au abătut peste ei, pelasgii nu și-au imortalizat în scris nici legile date de monarhii lor, celebrele norme de conviețuire, numite „Belagine”, sau „Pelagine” supraviețuind doar prin intermediul altor populații). Totuși, datorită urmărilor pe care le-au avut, mai târziu, asupra altor mitologii, cărora le-au transmis influențe majore, s-a stabilit că, din punct de vedere mitic, noțiunile mitologiei pelasge constau în zei, imaginați ca avataruri ale Cerului, ale Pământului, ale Soarelui, ale Lunii și ale Stelelor, pentru ca mai apoi (deși, desigur, s-ar fi putut întâmpla și de la început), antropomorfizându-le, preoții, sau sacerdoții, închipuindu-și hierogamia dintre Pământ și Cer (bineînțeles, cu analogii din viața lor), să-și îndrepte privirea către o Zeiță Mamă, primordială, și către câteva divinități masculine celeste.
Dar specialiștii au mai observat, de asemeni, că, la nordul Dunării, un impuls decisiv asupra creării mitologiei pelasge l-a generat cultura viței de vie, care, prilejuind, prin finalitatea ciclului ei productiv, mari serbări câmpenești, stropite din abundență cu vin, le-a sugerat tuturor întâi credința într-un zeu protector, al sucului de struguri și al viței însăși, numit Dionysos, apoi convingerea că o astfel de divinitate, veselă, cheflie și opulentă, trebuia neapărat însoțită și de altcineva, care să o binedispună. Așa că l-au inventat pe fragilul Orfeu, poetul pelasg, sensibil și grav, pregătit întotdeauna să închine cuiva, cu lira sa, o odă sau un cântecel.
În consecință, într-o perioadă relativ restrânsă de timp, mitologia a pătruns în viața pelasgă și a impregnat-o total, ajungând, foarte curând, să se confunde – sau să constituie – (cu) un fel de alt plan al existenței, ca, în cele din urmă, să se transforme încet, dar sigur, în obiceiuri și în tradiții.
Iar tradițiile, oficiate de preoți – deoarece erau considerați „curați” la suflet – cereau, pentru a-i „îmbuna” pe zei, ca, pentru a asigura rezistența unei case recent construite, să se sacrifice, de către proprietar, în vreme ce se rosteau rugăciuni, un animal domestic, sau să se dea, ca ofrandă, fructe ori cereale, în timp ce la căsătoria unei perechi de tineri, sau la nașterea unui copil, se solicita psalmodierea de incantații la templu, la înaltele altare, repetând cu pietate numele Zeiței Mamă.
Pe măsură însă ce tradițiile s-au învechit, considerându-se, probabil, suficient de familiarizați cu ele pentru a fi ascultați de către zei, pelasgii, pragmatici, au început a înlocui animalele sacrificate la temelia casei – ucise până atunci ca jertfe aduse Zeiței Mamă -, cu simple imagini ale acelor vietăți, cusute, sau desenate pe un ștergar și înălțate apoi, prin intermediul unei prăjini, foarte sus, deasupra acoperișului.
Tot de pe vremea culturii Gumelnița datează înființarea cimitirelor organizate – probabil ca o expresie a respectului față de zeii suverani peste viață -, în care, executând, desigur, ritualurile impuse de mitologie, s-a început înmormântarea defuncților nu în grote, ca până atunci, ci în morminte, plasându-se alături de ei, pentru a-i însoți pe „lumea cealaltă”, statuete sau figurine de lut, în chip de prinos, zoomorfe sau antropomorfe, și obiecte posedate de decedați în timpul vieții. Și, în timp ce se săvârșea înhumarea, preoții rosteau rugăciuni și sacrificau animale.
Pelasgii din nordul Dunării însă se considerau un popor al vieții, și nu al morții, așa încât, de îndată ce mitologia a „căpătat rădăcini”, statornicindu-se, o serie dintre elementele sale au început a se infiltra mai mult în existența cotidiană decât în cultul morții, dând naștere astfel, în afara tradițiilor sau a obiceiurilor – care, după ce s-au fixat în mentalul comunităților, s-au transformat în folclor -, tot ca o expresie a spiritualității autohtone, unor tabieturi, sau unor obișnuințe, ca întrunirile periodice de la răscruce de drumuri, unde se bea, se chefuia, se juca la horă și se rosteau „strigături”.
Conform etnografilor, dar și istoricilor, cele mai vechi jocuri ale pelasgilor, transmise din generație în generație, în mod direct, întocmai cum au fost create, sunt „Ciuleandra” – un joc foarte ritmat, executat la horă, la celebrarea căsătoriilor și când se nășteau copii -, și „Călușul”, care însă – potrivit atât datelor oferite de Xenofon, cât și de istoricul român Romulus Vuia – ar fi reprezentat mai mult fondul sonor, extraordinar de sacadat, al unei instrucții speciale cu săbii și cu ciomege efectuate de tinerii războinici pelasgi, decât un prilej de relaxare.
În schimb, Theodor Sperantia avea convingerea că, deși, într-adevăr provenea dintr-un dans cu arme, destinat unui antrenament militar, „Călușul”, totuși, de origine getică, reprezenta imitația apariției Ielelor – sau a unor făpturi feminine supranaturale, născocite de aceiași pelasgi, cu puteri magice, foarte seducătoare, supranumite și Zâne, care, nefiind genii rele, se răzbunau doar dacă erau ofensate, sau dacă erau privite în timp ce jucau; tot pelasgii spuneau că Ielele sunt nemuritoare, acorporale, invizibile ziua, purtând veșminte vaporoase, sau translucide și posedând capacitatea de a levita.
„Călușul” însă, în cele din urmă, ar fi fost inspirat – prin intermediul Ielelor -, de o divinitate a vânătorii, numită Diana, tot de origine pelasgă, și s-ar fi jucat pentru a alunga demonii din societate și pentru a-i împiedica a îmbolnăvi pe cineva.
La Braniștea însă, la Oinacu și la Gostinu – dar poate și la Frătești, și la Slobozia, și la Malu Roșu -, în perioadele secetoase, cu arșiță mare, se reprezentau mai ales „Paparudele”, un joc derivat dintr-un cult posibil mai vechi, dionisiac, realizat ca o aluzie la adresa bacantelor și a satirilor, prin care tinere fete, pe jumătate goale, vesele și despletite, cu mijlocul încins cu bozii, implorau zeii să „adoarmă Soarele”, ca să vină ploaia și să ude pământul, în timp ce alți participanți, bărbați și femei, aruncau voioși, pe ritmuri muzicale, găleți cu apă rece pe trupurile lor.
„Paparudele” – cred cercetătorii contemporani – ar fi fost la obârșie „o incantație magică, posesoare, prin moștenire, a funcției primordiale a logosului” – sau a forței miraculoase a cuvântului -, care, ca și Ciuleandra, și ca și Călușul, închizând în ele însuși temperamentul pelasg, conservându-l peste milenii și integrându-l în mitologie, nu au reprezentat decât sămânța generatoare, de-a lungul timpului, a altor forme ale eternelor mituri – ca ”teatrul cu măști”, sau „Ursul” și „Capra” din vremea iernii -, dar și a eposului fabulos al unor popoare mai noi, precum poporul grec și poporul roman.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!