Capitolul 3: Asimilările
************
Teoriile lui Nicolae Densușianu, ale Marijei Gimbutas și ale lui Vere Gordon Childe, formulate în vremuri, în împrejurări și în regiuni diferite, conțin, desigur, numeroase deosebiri; însă, întrucât se bazează pe promovarea genezei civilizației europene în Valea Dunării, au un fond comun și, din pricina aceasta, când numeroși arheologi și istorici celebri, precum Harald Haarmann, Marco Merlini, Joan Marler sau Sorin Paliga, au aderat la ideile Marijei Gimbutas și ale lui Vere Gordon Childe, susținându-le entuziaști, ei au cauționat, de asemeni, și ipotezele lui Nicolae Densușianu.
Prin aprofundarea concepțiilor lor, prima concluzie desprinsă a fost că străvechea cultură din Valea Dunării, acoperind un teritoriu imens, a corespuns în mare măsură civilizației Vinca – Turdaș, supranumită și cultura Turdaș – Vinca, sau cultura Turdaș, care, conform specialiștilor, datează din perioada 5 700 î.Hr. – 4 500 î.Hr., sau 5 300 î.Hr. – 4 700 – 4 500 î.Hr. și a luat ființă, crescând apoi impetuos, pe teritoriul Serbiei de astăzi, al Bulgariei, al României, al Bosniei, al Muntenegrului, al Macedoniei de Nord și al Greciei.
Era o cultură avansată, existentă tot în „epoca de piatră”, ca și Starcevo – Criș, ale cărei principale caracteristici au derivat din industrie, din țeserea intensă a stofelor de in și de lână și – pe fondul dezvoltării cunoștințelor de metalurgie -, din confecționarea, din aramă, a instrumentelor considerate cele mai vechi din lume; dar, mai ales, proveneau din începerea utilizării de simboluri scrise, care avea să-i deschidă umanității perspective nebănuite.
(Primele însemne scrise de pe Pământ s-au descoperit la Tărtăria, în județul Alba din România și constau în simboluri grafice, incizate pe trei tăblițe de lut, cărora arheologul clujean Gheorghe Lazarovici, după ce a stabilit că datează din jurul anului 5 300 î.Hr., le-a atribuit, descifrându-le textul, informații despre corpul uman feminin și despre perioadele agricole, concluzionând totodată că, reprezentând cea mai veche formă de scris din lume, sunt anterioare cu aproape două milenii atât scrierii egiptene Harappa, cât și scrierii sumeriene).
Dar, mai ales, în pofida părerii arheologilor – care cred greșit că, pătrunzând în sud-vestul României, cultura Vinca – Turdaș, întâlnind vechiul conținut al culturii Starcevo – Criș, a fuzionat cu acesta, aducând la ființă o nouă cultură, caracteristică și distinctă -, cultura Turdaș, asimilată rapid de străbuna cultură pelasgă, înflorită în acele ținuturi de un mileniu sau două, a contribuit la dezvoltarea civilizației autohtone, determinându-i pe localnici ca, simultan cu „înghițirea” formei, să îi preia și fondul, concretizat în industria prosperă a țesăturilor sau în fabricarea în masă a instrumentelor „perfecționate” din cupru.
Convingerile religioase însă (dar poate și alte manifestări spirituale) au rămas pelasge, transmise oral, din generație în generație, așa cum – poate – strămoșii comunităților indigene și le formaseră (sau le recepționaseră de la cineva), încă de dinainte să treacă Dunărea, venind de pe țărmul arid al Mării Egee.
Iar cea mai adecvată dovadă o reprezintă lăcașul de cult de la Căscioarele, cu vârsta de aproape 8 000 de ani, care, construit ca un templu, nu departe de Dunăre și conținând două coloane de lemn relativ înalte, împresurate de pereți pictați cu spirale roșii și verzi, pe un fond alb-gălbui, întruchipau – în opinia lui Mircea Eliade – „Copacul cosmic”, sau „Axa lumii”, sau spațiul pe unde spiritul uman avea acces la Divinitate -, sau o concepție religioasă provenită, cel mai probabil, din revelații primite de preoți, sau din temeiurile viitoare ale mitologiei -, ceea ce nu s-a identificat niciodată și nicăieri în cultura Vinca – Turdaș.
În afară de lăcașele de cult însă, pelasgii sedentari posedau un set de legi – emis, poate, de regele Saturn, amintit de Nicolae Densușianu, sau chiar moștenit de la patriarhul întemeietor Peleg -, vechi (potrivit părerilor de mai târziu ale cercetătorilor) tot de circa 8 000 de ani, care, menite să le reglementeze și să le îmbunătățească viața, trădau, totodată, o mare familiaritate cu resorturile formării și funcționării lumii.
(Conform textelor păstrate, întâia lege suna așa: „Dincolo de curgerea timpului și de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu și Veșnic, din care vin toate și prin care ființează toate cele ce sunt. Totul și nimicul sunt suflarea Sa, golul și plinul sunt mâinile Sale, mișcarea și nemișcarea sunt picioarele Sale, nicăieri și peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină și tot ce vine din lumină prinde viață și ia făptură”.
Iar alta se înfățișa așa: „Lungul și scurtul au același mijloc; cercul mic și cercul mare, globul mic și globul mare pe același punct se sprijină; nevăzutul și văzutul același loc îl ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înțelepți este cel care o pricepe”).
Despre templul de la Căscioarele, cu coloanele sale goale în interior, modelate în jurul unor trunchiuri de arbori, Marija Gimbutas a aproximat că ar avea 7 000 de ani vechime (estimarea domniei sale diferind, totuși de aprecierile altor cercetători), presupunând că așezarea care îl conținea, nu prea mare, dar prevăzută cu ziduri și cu șanțuri de apărare, ar fi putut adăposti circa 1 000 de locuitori.
Despre Legile Belagine însă – sau, poate „Pelagine”, deoarece au fost inițiate de către „pelasgi” -, nu se știe nici cine, nici în ce scop (exceptându-l pe cel disciplinar) le-a creat; însă, însuși faptul că ele au existat, și că au rezistat mii de ani, fiind cunoscute, cu vremea, și de alte popoare, probează că, foarte probabil – așa cum a afirmat Nicolae Densușianu -, pelasgii aveau, ca formă de organizare, un mare stat, sau un imperiu – deoarece statele și imperiile nu se pot constitui în lipsă de legi -, dar, mai ales, că posedau o clasă conducătoare, capabilă să elaboreze legi, formată, cel mai probabil – cum s-a întâmplat în toate societățile, din toate timpurile – dintr-o structură avută, sau aristocratică; iar dacă au existat aristocrați și conducători, evident că, împreună cu ei au trăit și preoți, sau sacerdoți, dar, îndeosebi, și o mare masă de oameni simpli, componenți ai populației imperiale, care, în primul rând, trebuia strunită prin legi.
Cercetările efectuate la Malu Roșu, pe șantierul arheologic, de către specialiștii Adina Boroneanț, Traian Popa și Adrian Doboș, sub conducerea lui Emilian Alexandrescu, între anii 1992 – 1996 nu au evidențiat, în nici un fel, că populația „aurignaciană” din zonă ar fi suportat, la vremea ei, autoritatea exercitată de un monarh, sau chiar de un conducător cu un rang mai mic, principe (deși, mai târziu, „suveranul” unui trib pelasg avea să se numească „razd”), sau orice alt tip de șef al unei alcătuiri sociale; însă, prin analogie cu epocile de mai apoi, care toate atestă, în orice fel de comunitate, prezența necesară a unui lider, e mai mult decât probabil că accesul la suprafețele cu cereale și cu legume, sau către stânele din ostroave și adăposturi era ferm reglementat de un cârmuitor.
Așa încât, când populația de la Malu Roșu a devenit supranumerică și, în mod trebuincios, s-a extins, înființând așezările de la Slobozia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Frătești, e limpede că a transferat cu ea, în noile locuri, același gen de organizare. De aceea, ținând cont că apariția micilor formațiuni înarmate, dar necoordonate, destinate mai mult unei protecții individuale și momentane schimbase încă fizionomia unor asemenea societăți, nu e deloc eronat să se creadă că structura comunităților pelasge, la timpul acela, începea să semene cu aceea a unei țări, dominate însă de anarhie.
(Dar, chiar și în aceste condiții, e foarte probabil să fi existat, undeva în Munții Carpați – potrivit lui Nicolae Densușianu – un monarh absolut al acelui mare regat, sau imperiu, a cărui autoritate însă, în Câmpia Română și în lunca Dunării, să se fi propagat mai slab).
Conform arheologilor, în mileniul 6 î.Hr. – sau tot cu 8 000 de ani în urmă – o altă cultură, provenind tot din Asia Mică, prelucrătoare a aramei, utilizatoare a unor topoare de piatră și a unor unelte de silex și creatoare a unei ceramici amestecate cu nisip fin și cu scoici pisate, a pătruns, prin Dobrogea, în lunca Dunării, unde și-a construit locuințe de tip bordei, asemănătoare cu niște grote și și-a înălțat în apropiere adăposturi pentru animale și cuptoare pentru topit minereul de cupru.
Mai târziu, acea cultură a primit numele de Hamangia; și ea însă a fost asimilată total de pelasgii existenți în zonă – sau de membrii ex-culturii Starcevo – Criș -, iar faptul a contribuit, ca și în cazul „înghițirii” culturii Vinca – Turdaș, la dezvoltarea – prin adăugarea de elemente noi – civilizației autohtone.
Din punct de vedere arheologic însă, noțiunile „cultură” și „civilizație” nu sunt clar definite, așa încât diferențele firești dintre ele rezultă mai mult din contradicția termenilor decât din adevărurile relevate de probe; de aceea, cum, din perspectivă istorică, civilizația a desemnat, cel mai adesea, „o cultură mai răspândită și avansată” (dând, de altfel, naștere considerentului, aflat în opoziție, că anumite culturi regionale erau caracterizate de primitivism), se impune a se efectua o deosebire netă între o civilizație – sau între un ansamblu de așezări închegate, urbane de regulă, dar cu „prelungiri” rurale, destinate agriculturii, mineritului, comerțului și unor procese de fabricație, ocupat de populații ierarhizate, dominate de o elită conducătoare, acaparatoare atât a resurselor din mediul înconjurător, cât și a altor făpturi umane – și niște efemere colectivități tribale, nomade și necentralizate, reprezentante ale unei culturi mai „înapoiate”.
Comunitățile pelasge din lunca Dunării însă aveau, la sosirea culturii Hamangia, deja aproape două mii de ani de existență, așa încât – poate fiindcă trecuseră de mult de faza „neolitizării”, începută la sosirea lor din Asia Mică, despre care a scris Colin Renfrew, parcursă, în plină „revoluție a neoliticului târziu”, de mai multe triburi -, n-au întâmpinat nici un impediment în a „înghiți” niște colectivități umane proaspăt apărute.
De aceea arheologilor, multe mii de ani mai târziu, studiind artefactele, nu le-a mai rămas decât să afirme, în concordanță cu dovezile, că, într-adevăr, fazele timpurii ale culturii Hamangia, descoperite la nordul Dunării, se sincronizează perfect cu evoluția culturii – sau civilizației – Starcevo – Criș, precum și Boian, confirmând că s-au întâlnit cândva, și că, în urma contopirii, cultura Hamangia, asimilată de către pelasgi, nu e decât o manifestare a marii civilizații autohtone, particularizată însă de unele caracteristici locale.
Pe de altă parte, se prea poate ca membrii comunităților culturii Hamangia să fi păstrat influențe preluate de la strămoșii lor anatolieni, și să le fi adus cu ei, la nord de Dunăre, din Asia Mică (de unde, deși nu se știe cu siguranță, se presupune totuși că au venit, certificând aserțiunea lui Amermann și a lui Cavalli-Sforza referitoare la dispersarea unor populații din Orientul Apropiat, din pricina creșterii demografice).
În afara îndoielilor însă e faptul că, având la cunoștință, ca toate triburile din preistorie, că Dunărea era cea mai sigură și mai rapidă cale de a interacționa cu alte comunități, atât comercial, cât și cultural, componenții societății Hamangia, temerari și curioși, dar și împinși de nevoie, au urcat frecvent pe fluviu, în ambarcații ușoare, pentru a face negoț cu pelasgii întâlniți în amonte.
Și e de imaginat că, văzând portul oamenilor de la Gostinu, de la Braniștea, de la Malu Roșu sau de la Slobozia, și luând contact cu ei, încet, pe neobservate, s-au contaminat cu ideile lor, impresionați, poate, de organizarea lor, sau de concepțiile religioase, așa încât apropierea i-a determinat ca, în cele din urmă – mai ales când înseși triburile hamangiene și-au întins taberele pe lângă așezări pelasge -, să devină și ei asemeni lor, adoptându-le portul, preluându-le ritualurile, imitându-le munca și, în final, învățându-le limba (care, deși provenea dintr-un ținut comun, se deosebea, totuși, ușor de a lor).
Asimilarea altor culturi de către civilizația pelasgă nu s-a produs însă nici la intervale regulate de timp, nici conform vreunui calendar special, ci pe măsură ce triburile străine au pătruns pe teritoriul de la nord de Dunăre – uneori mai rar, alteori mai frecvent, adesea concomitent mai multe etnii – și s-au așezat acolo, pentru a se sedentariza.
Așa s-a întâmplat cu cultura Dudești, care, cu aproximativ 7 500 de ani în urmă, a luat în stăpânire teritorii pe lângă București, în partea de sud a Munteniei, însă și în jurul Olteniței, aproape de Dunăre, la Radovanu, la Popești – Vasilați și la Căscioarele, unde membrii ei au cultivat pământul, au crescut animale și au produs o ceramică decorată cu incizii și cu pliseuri fine, sau cu vagi excizii.
Arheologii nu pot preciza de unde au sosit, în nordul Dunării, componenții acestei culturi, nici ce limbă vorbeau, nici ce alte caracteristici aveau; prin urmare, e posibil atât ca ei să fi venit din Asia Mică – devenită, din cauza suprapopulării, un adevărat centru de răspândire a civilizației -, cât și să fi provenit din triburile autohtone, pelasge, departajate de comunitățile-mamă tot din pricina supraînmulțirii.
Cert e însă că ele au existat, și că au fost „înghițite” total de marele popor pelasg cam în același timp în care, în vestul, în sud-estul Munteniei și în partea de nord-est a Bulgariei erau asimilați de indigeni purtătorii culturii Vădastra – veche, de asemeni, de circa 7 500 de ani și dezvoltată apoi vreme de un mileniu -, mari crescători de bovine și cai, folosite la tracțiune.
Întrucât ambele culturi – respectiv Dudești și Vădastra – au lăsat posterității vestigii și artefacte cu caractere regionale, diferite atât de alte produse ale vremii lor, cât și de obiectele de mai înainte, istoricii și arheologii au ezitat să le recunoască ferm a fi autohtone, generând impresia că ar aparține unor triburi complet deosebite de cele existente atunci la nordul Dunării.
Însă, în realitate, culturile Dudești și Vădastra -fie sosite atunci din Asia Mică (și mai puțin probabil din altă parte), fie nereprezentând decât derivații ale comunităților autohtone -, s-au dovedit doar „mici aperitive” pentru poporul pelasg, care, în cursul anilor, le-a asimilat total, din culturile lor, cu caracteristici cu tot, nelăsând decât amintiri.
Sau, altminteri spus, diferențele identificate de către arheologi între vestigiile și artefactele provenite de la diverse culturi preistorice de la nord de Dunăre nu se datorează creării lor de către populații aparținând mai multor etnii, ci faptului că, locuind separat unele de celelalte, triburile pelasge (oricărei culturi ar fi aparținut) își particularizau lucrările în funcție de forța lor creatoare. Dar, desigur, și împrejurării că, după ce o comunitate mai mică se integra – de obicei prin căsătorie, dar și prin coabitare – într-una mai mare, trăsăturile culturale ale populației majoritare deveneau preponderente.
De aceea, deși, în definitiv, vestigiile și artefactele descoperite la nord de Dunăre au aparținut unuia și aceluiași popor – aflat însă în curs de asimilare a culturilor regionale existente în sânul lui -, e foarte firesc ca ele să prezinte deosebiri – așa cum, de pildă, multe mii de ani mai târziu, cultura oltenească avea să se înfățișeze distinct, diferită de cea moldovenească.
În plus – cu toate că istoricii și arheologii încă tac în această privință, din lipsă de dovezi -, se poate presupune că, măcar într-o formă incipientă, crescătorii de cai și de bovine ai culturii Vădastra cunoșteau și utilizau – din moment ce aveau animale de tracțiune – ceva mai mult decât un mijloc de transport asemănător cu targa. Iar dacă ei se serveau de vreun „strămoș” al carului, negreșit că, prin intermediul neguțătorilor, invenția s-a răspândit în toată Câmpia Română.
Așa încât, în cele din urmă, „înghițirea” culturilor neolitice, la nord de Dunăre, de către poporul pelasg, confirmă, în primul rând, ipoteza lui Colin Renfrew – întărită, în forma ei ideatică simplă, de teoria lui Nicolae Densușianu -, și anume că populația originară a sosit, în lunca Dunării, cu 9 000 de ani în urmă, din Asia Mică -, dar, totodată, cauționează și opiniile unei serii de specialiști, precum Gordon Vere Childe, Vladimir Dumitrescu, Kurt Horedt și, parțial, Dumitru Berciu, care, acceptând proveniența anatoliană a culturii Starcevo – Criș, au estimat, totuși – argumentând că, la nord de Balcani, strămoșii sălbatici ai grâului par a nu fi crescut niciodată – că o parte a migranților sosiți în lunca Dunării, de unde apoi s-au răspândit în toată Europa Occidentală, ar fi venit din nordul Africii.
Rezerva lor însă a fost spulberată de profesoara Viorica Enăchiuc, care, recent, în urma unor cercetări efectuate în localitatea Dridu, în punctul arheologic „La Metereze”, asupra unor așezări, a unor necropole și a unor schelete umane a demonstrat că, acum 10 000 de ani, oamenii acelor locuri – indigeni, precum o indicau osemintele – au dezvoltat preocupări agricole întocmai ca semenii lor din Asia Mică, la aceeași vreme.
Ceea ce, chiar dacă nu arată că grâul sălbatic a crescut la nord de Balcani – deși, cum tot arheologii au observat, vidul de informații nu oferă certitudini, ci semnalează doar lipsa analizelor de specialitate -, confirmă totuși că, știind să facă agricultură, oamenii culturii Dridu – veche de zece mii de ani -, posedau anumite cunoștințe caracteristice, aduse, cel mai probabil – în temeiul unei logici simple -, la nord de Dunăre, din Asia Mică, de unde erau originari.
Prin mileniul 6 î.Hr., sau poate 5 î.Hr. populația pelasgă din spațiul danubiano-carpato-pontic se statornicise deja, acela fiind momentul, probabil, când marele imperiu pelasg la care se referea Nicolae Densușianu în „Dacia preistorică” ajunsese la apogeul înfloririi sale.
Tot cam pe atunci însă un număr de triburi aparținând culturii Dudești s-au desprins din așezările-mamă, de lângă București și, printr-o masivă mișcare internă, s-au răspândit în întreaga Muntenie, de la Dunăre până la Carpați, asimilând total câteva grupări umane, sosite din Cehia și din Slovacia, care, ajunse în România dinspre nord-vest, se stabiliseră printre pelasgi.
Membrii triburilor nou sosite s-au remarcat, pe vremea aceea – cu 7 000 de ani în urmă, sau în „neoliticul mijlociu” – prin decorarea ceramicii, incizată în benzi de linii paralele și, de aceea, au primit denumirea de purtători ai „culturii liniare”. Imediat însă – deși interacționaseră pasager și cu alți reprezentanți ai civilizației Starcevo – Criș, sau ai pelasgilor – au fost „înghițiți” de cultura Dudești, și astfel, din contopirea lor, s-a născut cultura Boian, una dintre cele mai prolifice colectivități din Câmpia Română, care, dezvoltându-se vertiginos, a acaparat curând tot malul sudic al Dunării, toată zona de la nord de Balcani, tot nordul fluviului și întreaga Transilvanie de sud-est.
Arheologii au numit-o cultura Boian, dar, de fapt, era o rezultantă a culturii Starcevo – Criș, peste care s-au suprapus – pentru a fi asimilate apoi – alte mai modeste culturi, din uniunea lor reieșind tot pelasgi, ai căror reprezentanți au întemeiat, în premieră, în lunca Dunării și în toată Muntenia, până la Marea Neagră, așezări foarte bine organizate, uneori fortificate, unde făceau agricultură, creșteau animale, își confecționau unelte – printre care topoare cu găuri pentru cozi -, dar fabricau și arme, precum și podoabe de cupru.
Tot ei au pictat cu grafit, înfrumusețându-și vasele produse din lut, dar, mai ales, au înființat primele „tell”-uri – sau cele dintâi „coline artificiale”, construite pe același loc de mai multe generații umane -, din spațiul danubiano-carpato-pontic, inaugurând o tradiție care avea să dureze mai multe milenii.
Din punct de vedere arheologic însă, geneza culturii Boian încă e controversată, specialistul Eugen Comșa, de pildă, afirmând că faza Bolintineanu a acestei culturi a luat naștere în sud-estul Munteniei, în vreme ce omologul său, Sebastian Morintz, pretinde că s-ar fi înființat în nord-estul aceleiași regiuni. În pofida acestui fapt însă, în cele din urmă, referitor la alte aspecte, aceiași arheologi – cărora li s-au alăturat și alții – au căzut de acord că respectiva cultură a aparținut „neoliticului mijlociu”, fiind, parțial, contemporană cu cultura Hamangia, și că în cadrul ei oamenii au produs ceramică neagră – cu canelurile și cu pliseurile preluate probabil din culturile Vinca, Dudești sau Hamangia -, dovedind astfel că încă își mai aminteau de originile lor balcano-anatoliene, sau de locurile străbătute în cursul marii migrații spre nord -, dar contribuind și la îmbogățirea manufacturii lor cu elemente locale – precum lipirea toartelor cu barbotină, sau acceptarea ornamentelor liniare, sau fabricarea ceramicii prelucrate cu pleavă, inspirată de cultura Dudești și, poate, Starcevo – Criș -, ceea ce, în definitiv, a demonstrat că, deși au adoptat unele influențe străine, în adâncul ființei lor, totuși, membrii acestei culturi au rămas pelasgi.
În lunca Dunării, oamenii preistorici ai culturii Boian trăiau retrași, preferând singurătatea, așa încât prima așezare a respectivei culturi a fost descoperită pe o insulă a lacului numit „Boian”, în sudul Munteniei, de unde, cu peste 7 000 de ani în urmă, pentru a se ști în siguranță, membrii comunității nu plecau decât rar, probabil pentru a se îngriji de animale și pentru a lucra pământul.
Însă cultura Boian, atât de prolifică și de originală, nu s-a constituit din populații noi, ci, formată majoritar din pelasgi – sau din triburile civilizației Starcevo – Criș, făuritoare, între timp, a noi manifestări culturale -, a reprezentat doar produsul firesc al exploziei demografice din Câmpia Română, generatoare nu a unei noi etnii, ci, exclusiv, a unei expresii avansate a vechii civilizații pelasge, îmbogățită cu experiențele tuturor culturilor asimilate.
Prin urmare, în lunca Dunării, datorită înmulțirii fulminante a populației, care a condus către mișcări de triburi, precum și a informațiilor colportate de negustori, sosiți tot mai frecvent pe fluviu, pe de o parte, pentru a face față unor eventuale agresiuni, vechile așezări de la Malu Roșu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Braniștea și de la Gostinu – conform dovezilor arheologice – s-au întărit, iar pe de alta, în regiunile unde membrii comunităților sporiseră atât de mult încât terenurile din jurul așezărilor, necesare supraviețuirii, deveniseră deficitare, părți însemnate de populație s-au desprins din societățile-mamă, întemeind, tot în zona de luncă, dar mai departe de vatra inițială, noi localități – ca la Oinacu, de pildă.
Potrivit cercetătorilor însă, cultura Boian, în timpul exercitării ei, s-a remarcat prin răspândirea unei invenții deosebite, care avea să revoluționeze viața tuturor triburilor din preistorie, de pe tot cuprinsul lumii – și anume, prin răspândirea roții.
Nu se știe sigur unde a luat ființă roata; dar cea mai veche dovadă a acestei descoperiri fabuloase se află pe un vas de ceramică, numit Bronocica, găsit în Polonia, în 1974, pe care există un desen „zgâriat”, sau imprimat al unor căruțe cu patru roți, încadrat de linii cu aspect de copaci sau de valuri de apă.
Vasul însă, datând din anul 3 400 î.Hr., aparține culturii „ceramicii liniare”, sosite în Câmpia Română din Cehia și din Slovacia și asimilată de poporul pelasg – sau de cultura Dudești, care însă nu era decât o formă de manifestare a civilizației Starcevo – Criș -, așa încât, presupunând că artiștii „culturii liniare” au desenat ceea ce au văzut, e limpede că roata și carul au căpătat ființă în spațiul danubiano-carpatic, foarte probabil după ce, în realabil, oamenii preistorici au experimentat forme mai rudimentare ale invenției lor, precum discurile retezate din trunchiuri de arbori, sau scândurile cu o suprafață ovală, îmbinate cu trei traverse.
(Următoarea dovadă a inventării roții, reprezentând, de asemeni, niște căruțe cu patru roți, datează cu 200 de ani mai târziu decât vasul de Bronocica și provine din Irak, aparținând, evident, sumerienilor).
Oricum ar fi luat ființă însă, apariția roții a schimbat fundamental traiul oamenilor din lunca Dunării, căci, acum – după ce, desigur, s-a inventat și carul -, drumurile comerciale nu se mai efectuau doar pe apă, ci și pe uscat. De asemeni, recolta era adusă acasă cu mijlocul de tracțiune abia scornit, iar deplasările către carierele de piatră de la Frătești, pentru a căuta minereu, sau pentru a aduce nisip în comunități, necesar olăritului, se făceau tot cu carul.
De altfel, datorită poziției sale „strategice” conferită de dealurile din apropiere, de cele două ape curgătoare, de cariera de piatră din preajmă și de marile păduri de la nord, precum și de lunca Dunării, aflată la sud, așezarea Frătești s-a dezvoltat mult mai rapid decât alte localități din câmpie, probabil prin inserții de triburi noi, ajungând ca, în ultima etapă a culturii Boian, numită Spanțov, și plasată cronologic în prima jumătate a mileniului 5 î.Hr., să le depășească pe toate celelalte prin bogăția de locuințe de suprafață, de boi, de vaci, de capre, de oi și de câini, dar și de arme și de unelte, precum topoarele de piatră, sulele de os sau greutățile de lut ars pentru plasele de pescuit sau pentru războaiele de țesut.
Nici la Malu Roșu însă nu se trăia dificil, proximitatea bălților și a ostroavelor oferindu-le comunităților, oricât deveniseră de numeroase, un mare avantaj alimentar.
La Slobozia, în schimb, la Braniștea, la Oinacu și la Gostinu, pentru că localitățile se aflau mai aproape de Dunăre, printre măguri, printre arinișuri și printre privaluri, necesarul de hrană se asigura, îndeosebi, din pescuit, produsele agricole și zootehnice fiind direcționate către negoț.
Or, o asemenea existență organizată, desfășurată, probabil, ori sub conducerea unui monarh – cum a afirmat Nicolae Densușianu -, ori, poate, a unor „principi” sau a unor „razdi”, ori a unor „șefi” locali – a făcut posibilă, în câteva sute de ani, apariția unei alte culturi – sau, mai exact, a unei forme de manifestare, mai avansată, a aceluiași popor pelasg -, denumită de literatura de specialitate „cultura Gumelnița”.
Cultura Gumelnița – al cărei nume provine de la regiunea „Măgura Gumelnița”, situată pe malul Dunării, foarte aproape de viitorul municipiu Oltenița -, s-a dezvoltat în a doua jumătate a mileniului 5 î.Hr. și, conform specialiștilor, a fost „cea mai avansată civilizație din lume la acea vreme”, răspândită în toată Muntenia, în Dobrogea, în sudul Moldovei, în estul Bulgariei și către Marea Egee – sau, de altminteri, de-acolo de unde, cu multe mii de ani în urmă, veniseră strămoșii ei în aceste ținuturi.
Era o cultură a cărei economie se baza – ca și celelalte, de până atunci – pe creșterea animalelor, pe cultivarea plantelor, pe pescuit, pe vânătoare și pe comerț. Or, întrucât ocupațiile membrilor ei ofereau, datorită apariției carului, mai multe posibilități de dezvoltare individuală ca altădată – în raport, desigur, cu forța de muncă a acelor oameni, dar și cu ingeniozitatea, și cu norocul lor -, principala transformare petrecută în timpul evoluției acelei culturi a fost de natură organizatorică, atunci înregistrându-se scindarea societății în oameni bogați – dintre care se recrutau conducătorii, „aristocrații” locului, sau „fruntea obștii” și clerul – sau preoții, sau sacerdoții, sau vracii, sau tămăduitorii -, și oameni săraci, sau constituenții marii mase a comunității, care asigurau, de regulă, personalul întrebuințat la muncile zilnice.
Negustorii păreau a fi o clasă aparte, cumva intermediară, situată social între structurile avute; însă, dacă scăpătau, se integrau cu ușurință atât printre țărani, cât și printre pescari sau „meșteșugari” – sau printre producătorii ocazionali de podoabe, de arme și de unelte.
Or, sub aceste noi auspicii, la Malu Roșu, în lunca Dunării, oamenii, pentru că se înmulțeau mereu, au continuat să își construiască locuințe, din pari și din nuiele, întărite cu lut, acoperite cu stuf sau cu rogoz, cu ferestrele mici, cu pardoseala de bârne „lipită” cu un strat de argilă, tencuite atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară și cu pereții spoiți igienic cu var, prevăzându-le apoi cu șanțuri de apărare, sau cu valuri de pietre late de doi și chiar de trei metri și înalte până la nouă metri, însă folosința ostroavelor – dacă nu chiar proprietatea lor – a început a le reveni, în exclusivitate, conducătorilor și apropiaților lor, sau așa-zișilor „aristocrați”.
(De altfel, se pare că însușirea cu predilecție a anumitor bunuri reprezenta o expresie a nevoii de comoditate, sau chiar de „lux” pe care începea să o resimtă o anumită categorie umană, așa explicându-se, poate – printr-un fel de reproducere la scară -, apariția, în acele timpuri, a unor figurine de lut care înfățișau scaune cu spătar înalt, mese rotunde și fotolii cu brațe).
Muncile socotite ca mai puțin importante însă – ca măcinarea cerealelor, sau chiar a castanelor, aduse de copii din păduri – se lăsau, desigur, în seama celor mai puțin avuți, dar care, în urma unei înțelegeri, probabil, sau a impunerii prin violență, erau siliți a contribui cu ceva – cu un fel de bir – pentru a-i întreține pe conducători.
De asemeni, întrucât oamenii continuau să se îmbrace la fel ca în vechime – adică bărbații să poarte ițari, cămăși de in și sumane, iar femeile fuste, fote, catrințe și ii, precum și marame, toți încălțându-se cu opinci de piele și purtând cojoace -, atât la Malu Roșu, cât și la Slobozia, sau la Frătești, sau la Oinacu, sau la Braniștea, sau la Gostinu tot femeile se ocupau de țesut, lucrând cu fire vegetale sau lână, însă foarte probabil exceptându-le pe soțiile conducătorilor – și poate și pe ale „aristocraților” -, iar pentru întreținerea „curții” plătind, de asemenea, un fel de bir (ele, sau, și mai probabil, bărbații lor).
Cum însă nicăieri în localitățile luncii nu se produsese o reală diviziune a muncii, se pare că de confecționarea de arme, de unelte și de podoabe – în condițiile în care nu se cunoștea roata de olărit, vasele de lut fabricându-se rudimentar cu mâna, dar se descoperise plugul – se ocupau, exceptându-i pe conducători, firește, toți bărbații din așezări, în funcție de priceperea lor și de necesități, precum, de altfel, cu aceleași excepții, se îndeletniceau și cu agricultura, cultivând orz și grâu, secară și ovăz, și însămânțând fasole, sau punând dovleci, sau înființând livezi de pruni, de piersici, de cireși, de meri și de peri, sau tăind păduri și desțelenind coline pentru a planta viță de vie.
Era pace și prosperitate – cu o abundență de produse obținută, poate, ca urmare a faptului că, la războaiele de țesut, se foloseau tehnici noi, induse de greutățile de pământ întărite în foc, prevăzute cu găuri, iar la câmp arătura se executa cu plugul -, însă, din pricina deselor mișcări de triburi, nimeni nu se simțea în siguranță și, de aceea, confecționarea de statuete de lut, de os sau de corn, zoomorfe sau antropomorfe, și înălțarea de temple de lemn, cu altare, închinate Zeiței Mamă, căreia i se prosternau și i se rugau cu toții, deveniseră uzuale în toate așezările din lunca Dunării.
Un singur lucru rămăsese, principial, neschimbat, desfășurându-se întocmai ca la începutul lumii: iar acesta era comerțul, dezvoltat permanent de oameni așezați la casele lor, care, cu dricurile pline cu cereale, cu piei de animale, cu lână, cu pește afumat sau sărat, ori cu putini cu brânză, sau unt se îndreptau neîncetat spre munți, în mari convoaie, de unde se întorceau cu minereu de cupru, cu vase de lemn, cu bulgări de sare, cu arme și cu podoabe.
Alții, în schimb, monopolizaseră fluviul, trecând Dunărea pe plute de lemn, de asemeni încărcați cu mărfuri – sau pornind, cu monoxilele, în aval sau în amonte -, pentru a face negoț cu tracii, sau cu alte triburi și, la fel, pentru a se întoarce împovărați cu alte mărfuri.
Toți însă, cel mai probabil constrânși, îi dădeau un fel de bir conducătorului localității – sau, poate, al întregului ținut -, ori pentru a se bucura de sprijinul lui (deși e foarte puțin probabil), ori pentru a evita un conflict.
Conducătorii însă – care, desigur, acum mergeau în trăsuri, sau în rădvane, însoțiți de oameni călări, înarmați și primejdioși – erau preocupați mai mult să-și întărească autoritatea decât să-și protejeze supușii, așa încât, foarte adesea, încălcau teritoriile altor conducători, sau chiar le jefuiau, declanșând propriu-zis nu războaie, ci hărțuieli sângeroase, cu devastări de locuințe, cu furturi și cu incendieri, soldate cu morți și cu răniți.
Consecințele acestor răfuieli nesfârșite le suportau însă tot oamenii numiți „de rând”, care, deși abia scăpau cu viață dintr-o incursiune inamică asupra așezării lor – cum, în perioada interbelică, s-a presupus a se fi întâmplat într-un „punct” din satul Pietrele, în zona orașului Giurgiu, unde, în urma unui raid preistoric dușman, datat în mileniul 5 î.Hr., casele, uneltele și gropile cu cereale au ars cu totul, păstrându-și însă „fizionomia” sub formă de scrum -, erau siliți, după aceea, atât să-și refacă localitatea prădată, cât și să contribuie, probabil cu vite și cu grâne, la efortul de echipare și de întreținere a oamenilor angajați de monarh – sau de „razd” – pentru a-l apăra.
De aceea, deși, poate, autoritatea regală nu se extindea pe tot teritoriul imperiului – precum a explicat Nicolae Densușianu în cartea sa -, totuși, ținând cont că în acea perioadă s-au înființat primele „formațiuni” de luptă (desigur, timid la început, dar din ce în ce mai pregnant mai apoi, sub „egida” imperativelor vremii), constituite din slujbași regali, înarmați cu lănci, cu arcuri și cu topoare, călări pe cai, ipoteza lui Nicolae Densușianu referitoare la monarhia pelasgă – descrisă ca a fi început în mileniul 6 î.Hr. și constând într-un șir de domnii civilizatoare, pe parcursul cărora supușii au învățat să se „emancipeze” -, are toate șansele să se adeverească.
Mici grupuri de oameni înarmați cu lănci, cu arcuri și cu topoare însă, dar mai mult pedeștri decât călări, se constituiseră, probabil, în fiecare trib, pentru a proteja așezarea, când „razd”-ul și gărzile sale se aflau în alte părți, așa încât, în pofida bunelor intenții, foarte curând, interacțiunile pașnice dintre comunitățile din lunca Dunării, sau dintre pelasgi și dintre traci, ori dintre pelasgi și alte triburi – care, până atunci, constaseră în activități comerciale -, au început a fi înlocuite de ciocniri înarmate, de incendieri, de violuri, de răniri, de omoruri și de luări de prizonieri. Și, tot foarte curând – anunțând parcă epoca zbuciumată a „patriarhatului” – s-a umplut pământul de răutăți.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!