Capitolul 10: Așezarea
************
În pacea zilei, sub cerul senin, pe apa care sclipea argintiu, navele, cu zeii greci pictați la prora și cu pânzele umflate pe jumătate de vânt, înaintau încet, ca și când căpitanii lor s-ar fi temut de ceva. Trecuseră de râul Jianca, sau Parapanca – limpede, subțirel și zglobiu, sosit dinspre nord și care, înainte de a se vărsa în Dunăre, forma, în mijlocul unei îngrămădiri de stuf, un verde estuar -, și nu li se întâmplase nimic, dar tot erau precauți. Se aflau pe un teritoriu străin, încă necercetat și, deși știau, în urma contactelor de la Marea Neagră, că geții erau oameni pașnici și blânzi, încercau să nu se lase surprinși și navigau prudent, dorind să evite, îndeosebi, atacul neașteptat al altor triburi de năvălitori.
Dar atât peste câmpiile întinse pe țărmul getic, cu bălți și cu mlaștini, cu grinduri, cu șesuri și cu pajiști mari, dincolo de care se înălțau copaci, cât și peste terenurile nisipoase, împestrițate cu desișuri de sălcii și plopi ale ținutului trac, de pe celălalt mal, liniștea era la fel de mare, străpunsă doar de ciripit de păsări, și proprietarii de nave, de pe puntea primului vas, îmbrăcați elegant, cu tunici lungi, din stofă bună, încălțați cu sandale, cu bărbile tunse scurt, cochet și ascuțit, ca niște fâșii păroase aplicate pe lângă urechi, cum era moda în țara lor, cărunți amândoi și fără arme, au privit cu subînțeles către căpitan: era întocmai ceea ce își doriseră, un climat prielnic pentru comerț.
Totuși, geții văzuți pe pășuni, cu turme de oi și cu cirezi de vaci, spre pădurile adânci din zare – înalte, compacte, ascunse, spre nord, vag de niște dealuri, negre sub soarele acelui început de vară -, erau prea puțini ca să-i îngrijoreze, așa încât, mereu circumspecți, mereu cu gândul la afacerea lor, și-au întors, cu toții, privirea către țărmul trac.
Despre traci știau de foarte mulți ani, de la iscoade și din auzite, că se așezaseră în ținutul de la sud de Dunăre – venind, desigur, tot din Asia Mică -, laolaltă cu niște triburi ilire, de care însă apoi, după ce au ocupat teritoriul, și și-au construit locuințe, s-au despărțit. Altminteri, tracii erau roșcați sau blonzi – așa cum își închipuiau că arătau și zeii lor -, aveau ochii albaștri și practicau poligamia, cumpărându-și soțiile – pe care le considerau asemenea unor proprietăți materiale, vânzându-le, dacă erau nemulțumiți de ele, sau lăsându-le moștenire altui bărbat -, de la părinții lor; nu le scuteau însă de munca la câmp, luându-le la arat și la secerat cu ei, iar în încăierări, când erau încolțiți, și apropiați de-ai lor riscau să fie prinși, îi ucideau, pentru a nu fi capturați de dușmani.
În rest, vorbeau aceeași limbă ca geții, greu de pronunțat pentru greci, se înarmau cu lănci, cu scuturi tari și cu pumnale mici și umblau în veșminte foarte uzate de lucrul la șes; dar, la război, unde luptau atât călare, cât și pe jos, își acopereau corpul cu o tunică, peste care îmbrăcau o mantie lungă în diferite culori, în picioare încălțau un fel de „ghete” din piele de cerb, iar pe cap purtau blănuri flocoase de vulpi, deosebindu-se, prin asta, total de geți, care, chiar și în conflictele intertribale se prezentau în portul lor: cu opinci, cu ițari, cu cămașă albă, foarte lungă și largă, dar strânsă încrețit la brâu, cu un „laibăr” pe deasupra și, uneori, cu o căciulă din blană de miel pe cap.
În totul lui însă malul trac, mai înalt pe alocuri decât cel opus, dominat de coline moi, împădurite, de pajiști îndepărtate, scorojite de soare și de zvelte tufișuri părea însă parcă și mai pustiu decât ținutul getic și negustorii, înțelegând că lipsa de animație din preajma Dunării era premeditată, pentru a nu atrage hoardele de năvălitori, și-au întors din nou privirea către Câmpia Română, tocmai la timp pentru a zări cum timonierul, la un ordin al căpitanului, care își nota ceva pe un fel de hartă, începea să orienteze vasul către un canal din stânga, în vreme ce mai mulți marinari, îndrumați de secund, cățărați pe parâme, rectificau velatura.
În fața lor se vedea bine un ostrov înalt, cu țărmul abrupt, potopit de păduri de anini și de plopi, cu plaje mici, spălate de valuri și cu înguste cărări printre luminișuri, la nordul căruia canalul larg, pe care nava comercială tocmai intra, urmată de masivul vas de război, se vărsa, tumultuos, într-un alt braț al Dunării, sosit lin din amonte și întins, mișcător, de-a lungul unui mal pietros, negru și îmburuienat, dincolo de ai cărui copaci înalți, deși ca o perdea, probabil că se afla o așezare.
Nicăieri nu se vedeau urme clare de locuire; dar insulele de pe albia principală a Dunării, pe care negustorii le zăreau foarte bine – acum, când nava pătrundea pe canal -, cu frunzișuri strălucitoare, de dincolo de ostrovul înalt din fața lor (despre care de-abia urmași de-ai urmașilor urmașilor lor aveau să afle, peste multe sute de ani, că erau insulele Mocanu și Mocănașu, dintre brațele Ara și Smârda – sau Sfântul Gheorghe -, de lângă Malu Roșu, în spatele cărora încă se mai ghiceau, datorită configurației fluviului, și alte ostroave, până mai sus de Gostinu, dar și mai departe), și pășunile mici dintre arinișuri, și potecile sumare, și aspectul de fort al masivilor arbori de pe malul cel negru constituiau tot atâtea semne că acolo palpita o viață intensă, organizată, care era întocmai ceea ce le trebuia: un ținut virgin, cu așezări locuite, în care, pentru a avea succesul scontat, să nu fi călcat picior de neguțător.
Însuflețiți, i s-au adresat căpitanului și i-au cerut părerea. Dar omul, preocupat de manevrele executate de mateloți, susținuți de vâslași, se uita concentrat în lungul canalului larg pe care intrase vasul, al cărui șenal navigabil părea foarte aproape de mal – și asta era foarte bine, deoarece le permitea să acosteze foarte aproape de țărm, la adăpost de furtuni, dar și de atacuri neprevăzute -, cercetând cu luare aminte copacii masivi din dreapta lor, dincolo de care puteau începe drumuri către localități, dar, de asemeni, era foarte posibil și să se afle luptători înarmați, așteptându-i și pregătindu-le o ambuscadă, și nu le-a răspuns decât mai târziu, când vasul de război a pătruns și el pe canal: da, dacă dincolo de copaci se aflau numai geți, care nu mai făcuseră comerț decât ocazional, cu produse alimentare, aveau toate șansele ca mărfurile lor deosebite, de un lux izbitor, fabricate la Marea Egee, să-i cucerească încă din prima zi.
Au ținut drumul drept, privind mereu cu atenție locurile pe unde treceau: plaja îngustă, abia observabilă, întinsă pe sub malul înalt din dreapta – dinspre presupusele localități -, curată și aproape pietroasă, foarte bună pentru a suspenda vasul pe ea și a-l călăfătui, sau repara, liziera de copaci de pe țărm, cu lemn de esență tare, indicat atât pentru focurile de la bucătărie, cât și pentru a cumpăni corabia într-o anumită poziție, dacă va trebui verificată, capătul dinspre nord al canalului, care însă nu se zărea, malul din stânga, pe unde, din pricina smârcurilor și a arboretului, era foarte puțin probabil a se ivi cineva; brațul pe care navigau ducea spre Marea Neagră – sau în sens opus celui pe care tocmai îl părăsiseră -, și lucrul acesta, de asemeni, îi încânta, deoarece însemna că încet, dar sigur, pătrundeau către miezul ținutului. Cum cu apă pentru băut se puteau aproviziona din fluviu, dacă, atunci când îi vor contacta pe geți, vor găsi pe cineva să le vândă miei, sau viței, sau iezi, sau pește sărat ori afumat, pentru hrană, și cereale, și piei, și miere, și unt să-și încarce nava și să se întoarcă la Pontul Euxin, apoi la Marea Egee, asta nu se mai numea noroc, asta devenea, pur și simplu, un semn al sorții, prin care zeița Demeter Camina le dădea de înțeles că era alături de ei.
Deodată, de după un ieșind ca un cot, umbrit de stejari și de fagi, pe apele line s-a ivit întâi o monoxilă, apoi încă una, și căpitanul navei, atent, i-a cerut echipajului să își micșoreze viteza, pentru ca vasul de război din spate, înțesat cu infanteriști marini, aflați sub punte și în cabine, să se apropie de ei. În același timp, negustorii au tresărit – dar nu speriați, ci curioși, puțin nerăbdători -, iar persoanele cuibărite în bărci, mici și neînsemnate, din pricina distanței, au părut a se mișca și a striga ceva spre mal. Pe urmă însă s-au liniștit, continuând să vâslească lent, dar nu pentru a traversa, ci pentru a descrie un semicerc. Iar când enorma navă comercială, de patru sute de tone, cu jumătate din pânze strânse, și cu mateloții mișunând pe punte, s-a apropiat și mai mult de cot, s-a văzut bine ce se întâmpla: bărbații din monoxile – geți, după îmbrăcăminte -, ajutați de încă doi, din alte două bărci, întindeau un năvod. Pe mal însă, pe sub marii copaci, în lumina fierbinte a soarelui ridicat chiar deasupra lor, între niște căruțe cu boi dejugați – în dosul cărora se mai vedeau coșuri mari, din nuiele, azvârlite pe jos, dar și căngi, și topoare, și alte lucruri -, se zărea bine, pe măsură ce vasul trecea de intrând, un grup de vreo duzină de oameni, toți pletoși, toți bărboși, toți îmbrăcați în alb, cu cămăși, cu ițari și cu brâie roșii, sub care unii aveau pumnale, desculți, câțiva, dar cei mai mulți cu opinci, care, cu un capăt al năvodului întins pe apă de ciracii lor ținut pe brațe, când au observat vasele sosind încet pe Dunăre, s-au oprit și, drepți, nemișcați, dar nu înfricoșați, ci doar nedumeriți, au început să le privească.
Pe negustori, care, pricepând că nepăsarea aparentă a indigenilor reprezenta, indubitabil, o manifestare de prietenie – fiindcă, dacă s-ar fi speriat, sau ar fi pus ceva la cale, de bună seamă că s-ar fi risipit, alergând către ai lor -, liniștea lor i-a entuziasmat și, numaidecât, i-au cerut căpitanului ca, trecând de cot, să ancoreze lângă malul pietros, cu plaja strâmtă, și să coboare bărcile pentru acostare.
Pășind apoi pe țărm, neînarmați, însoțiți doar de trei sau de patru sclavi, cu mostre de mărfuri asupra lor, și îmbrăcați ca și stăpânii, dar mai sărăcăcios, s-au oprit pe terenul de dincolo de plajă, către copaci și, privind încurajator către autohtoni – care, de altfel, scoseseră năvodul din apă și, nehotărâți, dar tot netemători, se uitau când către nava comercială, când către marele vas de război cu pinten, pregătit și el să acosteze -, le-au transmis prin semne că îi așteaptă, fără să știe că, prin gestul lor, în ziua aceea de început de vară, au stabilit locul în care, peste sute de ani, urma a se înființa portul Giurgiu.
La îndemnul lor, îndată dintre geți s-a desprins un zdrahon – un om înalt, încă foarte tânăr, voinic, agil, cu părul castaniu revărsat pe umeri, cu barba deasă și ondulată, neînarmat, ca și negustorii, doar cu cuțitul înfipt din obișnuință la brâu -, care, părând a fi șeful tuturor celorlalți (un fel de ataman, de care ascultau cu toții), a început a se apropia de ei, cântărindu-i din ochi. Și, pe măsură ce venea energic, călcând ferm pe pământul tare, cu iarba roasă, nu-i slăbea din priviri nici pe negustori, nici pe sclavi, nici pe căpitanii celor două corăbii, iviți la parapet, împreună cu alții, ca și când ar fi știut că în clipele acelea, în lunca joasă a Dunării, la mai puțin de o mie de pași de promontoriu, se întâlneau exponenții a două civilizații.
Grecii erau spilcuiți, destul de curați, înveșmântați cu tunici din țesătură de in, roșii, fără modele, lungi până mai sus de genunchi, prinse, pe unul din umeri, cu agrafe sau cu fibule, aveau centuri de piele, iar peste tunici purtau mantale largi, tot din stofă bună, lăsate să cadă liber pe lângă corp. Pe cap își puseseră pălării foarte tari, cu boruri mici, și probabil că, pe sub faldurile marilor mantale, de obicei, când nu se aflau în misiuni delicate ca aceea de azi, ascundeau spade sau alte arme.
Civilii de pe nave – sclavii, personalul navigant, dar și alți câțiva bărbați, probabil iscoade sau specialiști în diverse domenii -, la fel, purtau cu toții tunici și sandale cu talpa groasă (renunțând la mantale din pricina căldurii, spre deosebire de negustori, care, voind să impună, înțeleseseră să se înfățișeze cât mai fastuos), iar bărbile și părul, de asemeni, ca și comercianții, le purtau tunse scurt, ajustate frecvent din foarfeci.
Dintre forțele militare, pe punte, acum, ieșiseră doar ofițerii, dar și în portul lor se remarcau, ca o permanență, aceleași tunici, peste care, desigur, în cazul unei confruntări, îmbrăcau platoșe mari, sau, pe dedesubt, cămăși cu zale, în timp ce pe cap își puneau coifuri; însă faptul că nici aceștia, ca și negustorii, nu aveau arme asupra lor – lănci, spade, pumnale, ghioage -, dovedea că veniseră cu intenții prietenoase și, deși geții de lângă căruțe începuseră a se apropia și ei încet de comercianți – cum, probabil, aveau poruncă de la șeful lor -, cel care părea a fi ataman, sau conducător, pășea către greci cu și mai multă nădejde.
La rândul lor, nici negustorilor nu le displăceau autohtonii; zdraveni cu toții, în floarea vârstei, destul de albi la chip, cu pletele mai mult castanii decât blonde, cu mișcări măsurate, dar, mai ales, fără arme la ei – fiindcă se vedea de la distanță că își lăsaseră topoarele lângă căruțe -, le făcuseră o asemenea bună impresie încât aproape că deveniseră siguri că se vor învoi; însă ei erau comercianți, iar mai presus de risc, neîncrederea și bănuiala făceau parte din profesia lor și, de aceea, nu își îngăduiau să se relaxeze, zâmbind pe dinafară, însă încordându-se ca într-un spasm pe dinăuntru.
În plus, nu uitau nici o clipă enormele diferențe dintre popoarele lor: geții erau doar niște „barbari”, sau niște inși primitivi, trăitori într-o comunitate lipsită de legi, sub domnia instinctelor și a bunului plac, în vreme ce ei, copii ai celor mai celebre divinități și răsfățați ai sorții, proveneau din statul cel mai civilizat din lume, ai cărui membri, încă din secolul 14 î.Hr. – sau cu 600 de ani mai înainte -, colonizaseră, prin violență, alungându-i de acolo pe lelegi, pe carieni, pe misieni și pe lidieni, una dintre lungile coaste ale Asiei Mici, pentru a popula apoi, cu propria lor seminție, Samos-ul, și Chios-ul, și Efes-ul, și Smirna, și pentru a întemeia în acele locuri, 400 de ani mai târziu, orașele-stat numite Milet, sau Mius, sau Priene, sau Colofon, sau Teos, sau Lebedos, sau Clazomene, sau Foceea, sau Eritreea; aveau propriul lor alfabet, știau să scrie și să citească, se închinau în temple, înălțau osanale, de-a dreptul, zeițelor Hera și Demeter Camina, cultivau, la Olimpia, încă alți o sută de zei, erau conduși de regi, dar, mai ales, posedau, în orașele-cetăți din ținutul lor, o organizare politică și socială fără egal pe Pământ, în care deciziile se luau în Sfatul țării și în Adunări ale poporului, așa încât, înfierbântați și gâtuiți parcă de acele incredibile realizări, nu-și puteau reprima un sentiment de superioritate. Însă, privindu-l pe falnicul get cum se apropia decis de ei, în vreme ce sclavii, la un semn discret, au început a întinde pe iarbă covoare, și a înșirui pe ele, spre uimirea autohtonilor care veneau din urmă, vase și podoabe, și instrumentar medical, și candelabre de lux, s-au silit să își alunge pornirea, păstrând doar surâsul mieros.
În fața lor, pământeanul s-a înclinat politicos, uluindu-i cu manierele lui și, după ce a rostit câteva cuvinte de neînțeles pentru greci, arătând către lucrurile înșirate pe jos, la picioarele celor patru sclavi, a adăugat, punându-și mâna pe piept: „Gheorghe”.
„Giorgios” ?! a întrebat, a încuviințare, unul dintre negustori, clătinând încet din cap, în semn că pricepea, dar getul l-a întrerupt și, tot senin și amabil, l-a corectat: „Gheorghe, nu Giorgios. Gheorghe”.
Negustorul a zâmbit mai larg, înclinându-se, la rândul lui – urmat, în aceeași clipă și de însoțitorul său -, apoi, indicând către colegul său, a spus limpede: „Panaitakos”. Pe urmă, atingându-se evaziv pe manta – din pricina căreia asudase ușor -, a adăugat: „Constantinos”. Și, în sfârșit, parcă recapitulând, a repetat, făcând aceleași mișcări: „Panaitakos; Constantinos”. (Însă, arătându-l din nou pe get, s-a încurcat și a roșit): „Gor…gios”… „Gorgos”… Apoi, hotărât, a rectificat: „Giorgios!”.
Getul a râs, dar, înțelegând că negustorului îi venea mai ușor să-l numească „Giorgios”, nu l-a mai corectat ci, arătând din nou către lucrurile orânduite de sclavi pe jos, apoi către căruțele din spatele său – unde trei sau patru oameni rămăseseră să strângă năvodul, în timp ce ceilalți se apropiaseră, în sfârșit de ei, împietrind de admirație în jurul lor, cu ochii holbați către obiectele de pe covoare -, a rostit din nou cuvintele de mai înainte, de neînțeles pentru greci, de data aceasta arătând și către Dunăre, și către coșurile azvârlite pe lângă care, pe sub marii copaci, și către drumul întins pe marginea malului, care, probabil, undeva mai sus cotea și ducea spre așezare.
Grecii l-au privit cu seriozitate, au cumpănit, s-au sfătuit între ei, au mai cerut lămuriri, arătând către năvodul pus într-una dintre căruțe, apoi deodată au înțeles și s-au luminat la chip: „Giorgios” era pescar – sau poate, datorită faptului că el însuși se desemnase a vorbi cu ei, șeful tuturor acelor oameni -, dar și negustor, ca și ei, însă făcând comerț pe uscat. Și, bucuroși, printr-o mulțime de semne, dar și prin cuvinte răzlețe, rostite rar și apăsat, intervenind în discuție când unul, când celălalt, i-au explicat că, precum se vedea, erau neguțători, veniseră cu gânduri pașnice, pentru a-și vinde marfa, dar și pentru a cumpăra animale și cereale în schimb, pe care urma să le ducă în țara lor. Și au adăugat că i-ar fi recunoscători dacă ar consimți să le vândă el însuși – sau, poate, cineva dintre ai lui – ceva miei, sau iezi, sau viței, pentru hrană și, de asemeni câteva butoaie cu pește sărat sau afumat.
Pescarul a înclinat din cap, confirmând că a înțeles, și că va da dispoziții să fie serviți întocmai, dar se vedea pe fața lui că încă mai avea nedumeriri și grecii, bănuind că îl îngrijora vasul masiv de război, pe puntea căruia secundul, căpitanul și ofițerii nu se clintiseră de lângă parapet, i-au explicat, cât au putut mai bine, că nava se afla cu ei doar pentru a le asigura securitatea.
Getul însă părea tot nelămurit, arătând ca și când ar mai fi vrut să întrebe ceva și n-ar fi îndrăznit, și negustorii, în sfârșit, au priceput: îl nedumereau mișcările lor reținute, nervoase, și lăcomia lubrică, nerușinată, cu care priveau prin jur, ca și când ar fi căutat cu disperare ceva, precum și nerăbdarea chinuitoare ascunsă în întregul trup și, într-un târziu, închipuind forme foarte elocvente din mâini, i-au mărturisit că, fiind de atâta vreme pe apă, și ei, și însoțitorii lor, simțeau nevoia unor femei.
Lămurit, Gheorghe, pescarul a râs din nou, scurt și subit, ca și când s-ar fi ușurat, și a dat din mâini, făcând un semn nedeslușit, care putea însemna că preocupările negustorilor greci l-au amuzat, apoi, vreme poate de o jumătate de ceas, a continuat să discute cu ei, atât prin gesturi, cât și prin vorbe, stabilind cele ce urmau să întreprindă.
Iar spre după amiază, când căldura era în toi, mica plajă de sub întinsul mal a început să se anime: întâi au sosit oamenii pescarului – sau atamanului – Gheorghe, cu căruțele pline cu animale sacrificate, cu piei, cu pește și cu cereale, apoi, timizi la început, dar din ce în ce mai îndrăzneți după doar un sfert de ceas, o mulțime de geți, numai bărbați, negustori ocazionali și ei, sau simpli amatori, care, anunțați de angajații lui Gheorghe, s-au năpustit să vadă corăbiile cu ochii lor. Și, îndată, deoarece grecii, încântați de primul contact, s-au făcut comozi, lăsând personalul navigant și soldații să coboare pe mal, locul a devenit foarte strâmt față de mulțimea lor și plaja s-a umplut de zarvă, căci geții, deși nu cunoșteau moneda, cumpărau cu toptanul la schimb – vânând, îndeosebi, pahare cu picior, vase de aur și de argint, podoabe, unelte și arme -, iar negustorii greci și supușii lor nu mai conteneau cu stabilirea echivalențelor, încărcând, evident, aerul de mare larmă.
Așa i-au găsit, mai târziu, doi străjeri călări, sosiți din partea „razd”-ului local, să vadă ce se întâmplă: erau doi haidamaci cât toate zilele, bărboși și fioroși, înveșmântați ca toți geții, dar cu cămăși cu zale pe ei și cu lănci în mâini, care, mai mult întrebându-l pe Gheorghe, pescarul, aflat alături, au dorit să știe ce e cu navele și cu negustorii, apoi, fără a mai rosti un cuvânt, au plecat.
Uimiți și debusolați, grecii s-au uitat către Gheorghe și, deși se așteptau la vizita unor reprezentanți administrativi, și chiar și-o doreau, pentru a-și clarifica situația, totuși, năuciți de un asemenea comportament, nu au priceput ce însemna un atare gest. Ce se întâmpla?! Trebuia să plece, sau să se păzească?! (Și ei înșiși se îngrozeau când rosteau asemenea vorbe, căci, dacă, prin purtarea lor, solii administrației le-ar fi sugerat că sunt nedoriți, atunci, de bună seamă, ar fi fost siliți a-i pasa chestiunea, spre soluționare, comandantului forțelor militare de pe marele vas de război).
Însă Gheorghe, pescarul, i-a liniștit, asigurându-i că nu era decât o formalitate: străjile „razd”-ului nu puteau spune nimic, până când stăpânul însuși nu lua o hotărâre. Apoi i-a încredințat că amândoi oamenii conducătorului local se vor întoarce, și abia atunci le vor comunica decizia stabilită de „razd”, de aristocrații din sfatul lui, de marele preot și de generali.
Dar în negustori pătrunsese spaima – nu atât că vor fi atacați, pentru că erau obișnuiți cu lupta, ci mai mult din pricină că, dacă nu se vor înțelege cu autoritățile regionale, li se va compromite comerțul -, așa încât, fără a mai lua în seamă eforturile lui Gheorghe, pescarul de a-i calma, au stăruit într-atât ca acesta să îi conducă la locuința „regelui” său, pentru a-i face un dar, încât, în cele din urmă, atamanul s-a învoit, punându-le el însuși la dispoziție una dintre căruțele sale, și acceptând a fi însoțiți, în afară de câțiva geți, nu de soldați, ci de cei patru sclavi.
Era tot mai cald și negustorii, care, deși își dezbrăcaseră mantalele, transpirau copios, s-au bucurat ca de o izbăvire când, la doar două sute de pași de locul de acostare, căruța, condusă de Gheorghe, a luat-o la dreapta, intrând pe un drum cu șleauri, însă umbrit de copaci. Dar, mai înainte, privind în lungul canalului, peste tufe și peste arbuști, au zărit, în mijlocul firului argintiu al apei, o insulă mică, năpădită de buruieni, dincolo de care, pe celălalt mal, pe o vastă câmpie, mărginită de copaci stingheri, pășteau niște oi, și s-au mirat de ciudățeniile acelui ținut, fără să știe – sau fără a avea vreo posibilitate să știe – că acolo, peste mai bine de un mileniu, o altă națiune străină, considerându-se „stăpâna lumii”, urma să construiască o mică fortăreață.
N-au mers însă mai mult de cinci minute, când, la o răscruce de drumuri, de unde nenumărate cărări duceau, printre copaci, atât spre nord, către „culoarul stepei”, cât și către toate celelalte zări, ca niște raze (pentru a ajunge, probabil, deopotrivă, la Slobozia, la Remuș, la Frătești, la Daia, la Gostinu, la Braniștea și la Oinacu), auzind gălăgie în fața lor, și dorind să știe ce se petrece, grecii, aflând că treceau pe lângă „târg”, sau pe lângă „obor” și voind neapărat să-l vadă – întrucât de cum s-au lămurit, și-au făcut socoteala că, dacă negustoria de pe malul apei le-ar fi lâncezit, ar fi putut, tot atât de bine, să facă negoț și în „târg”, sau în „obor” -, Gheorghe, atamanul, a cârmit din hățuri și numaidecât, fără a coborî, au pătruns pe un fel de tăpșan, împresurat de arbori, împrejmuit doar de niște țăruși și de niște tufișuri, dar plin de care cu boi, de căruțe cu cai, de bărbați, de femei, de vite, de grămezi de cereale, de baligi, de nutreț mestecat, de forfotă și de zumzet de voci.
Au privit puțin la mărfuri, au asistat la tocmeli, apoi Gheorghe, pescarul a dat să întoarcă. Panaitakos însă, care privea ca fascinat către o zveltă negustoreasă, cu ie, cu fustă, cu catrință sau cu fotă și cu maramă, cu ochii albaștri și cu părul bălai, l-a apucat de braț și l-a rugat să mai stea, tocmai în clipa când femeia, zărindu-i și ea, le-a zâmbit și s-a apropiat de ei.
„Ce poftesc jupânii?” i-a întrebat, explicându-le că ea avea la vânzare ouă, găini și făină de mei. Gheorghe însă a pufnit în râs – fără să priceapă, de altfel, de ce grecii se uitau la negustoreasă ca hipnotizați -, și a lămurit-o că oamenii erau străini de așezarea lor, sosiți la Dunăre cu o navă comercială și cu un vas de război, că nu doreau decât să vadă târgul și că nu știau o boabă din limba lor.
Ea nu a mai zis nimic, dar i-a mai privit, câteva secunde, pe greci drept în ochi – în vreme ce și ei se uitau țintă la fața ei -, și abia când Gheorghe, atamanul, în sfârșit a întors căruța, a mai întrebat: „Unde au acostat?”. „Pe malul de sub stejari, lângă cotul apei, în partea de dinspre târg”, i-a răspuns vizitiul în treacăt, apoi a îndemnat.
Locuința „suveranului” – sau a conducătorului, de orice fel ar fi fost -, se afla foarte aproape de târg, între alte cinci sau șase case, toate cu ogrăzile mici, parcă năpădite de pomi, de șire de paie și de acareturi, printre care alergau după treburi atât femei, îmbrăcate ca toate getele, cât și bărbați, probabil argați la curte. Era o clădire lungă, înaltă, dar fără etaj, cu acoperiș de șindrilă, cu uși și cu ferestre făcute de meșteșugari, la poarta căreia, îndărătul unui zid ponosit de apărare, întins către nord până se pierdea în tufișuri, doi străjeri, văzându-l pe Gheorghe, pescarul sosind cu oaspeți, au strigat către un slujitor, poruncindu-i să se ducă la „razd” și să-i dea de veste.
De-a lungul uliței – care semăna mai mult a drum de țară, prost, prăfuit și plin de hârtoape, așternut către Dunăre pe sub liziere de plopi și de salcâmi, părând ștrangulat, gâtuit de frunzișuri -, de-o parte și de alta, la fel, dreptunghiulare și înghesuite, cu curțile mici, înțesate de vegetație, se mai aflau și alte case, tot atât de lungi, tot cu acareturi și tot împrejmuite, în ogrăzile cărora trebăluiau argați; iar și mai departe încă, spre „coridorul stepei”, sau în calea năvălitorilor, spre Coasta Viilor – alte și alte case, poate vreo trei, sau patru sute, ceea ce negustorilor greci le-a sugerat că se aflau într-un fel de cartier regal, sau administrativ, care, deși nu arăta nici pe departe ca mărețele clădiri de piatră din țara lor, inspira totuși respect prin pragmatismul lui. Îi mira doar că, în afară de câini, nu vedeau animale și păsări mai multe prin curți; nu știau că puhoaiele de oi, și marile cirezi de vaci, și imensele turme de porci se aflau, păzite de îngrijitori, ori pe vastele câmpii din jurul așezării, ori în amenajările de pe ostroave.
Apoi un aprod, rugându-i, prin intermediul lui Gheorghe, atamanul – care, prin semne, slujea ca tălmaci -, să-i lase pe sclavi într-o odăiță de lângă intrare – unde, îndată, o femeie, îndemnându-i să se așeze, a pornit către bucătărie, să le aducă o tavă cu de-ale gurii -, i-a poftit în cancelaria luminăției sale, iar ei, trecând, pe rând, printr-un fel de coridor, apoi prin altă odaie, strâmtă, curată și aproape goală, s-au mirat din nou, izbiți de simplitatea rustică a mobilierului: un pat de lemn, cu saltea probabil umplută cu paie, o masă pătrată, câteva scaune, toate de lemn, pe jos podea de lut, câteva obiecte de îmbrăcăminte, câteva vase, două mari lăzi prin colțuri, un fel de rastel pentru arme, ca un dulap și cam atât. Dar și-au revenit când conducătorul local, înveșmântat aproape la fel ca atamanul, însă mai vârstnic și mai voinic, cu părul spicat și cu barba sură, întâmpinându-i, în cancelaria sa – care, de fapt, arăta ca orice altă încăpere, atâta doar că, în mod surprinzător pentru greci, avea un pupitru lângă dulapul cu arme, unde, pesemne, în orele de lucru, ședea un fel de diac, însemnând socotelile reședinței regale pe piei argăsite, de vițel sau de ied -, le-a zâmbit prietenos și, din dosul unei mese înalte, goale, i-a poftit să se așeze.
Se făcuse târziu, după amiază și, de aceea, la primirea onoraților oaspeți nu au mai asistat, ca de obicei, nici sfetnicii regali, nici aristocrații din împrejurimi și nici marele preot, deoarece, a-i chema la curte, fie și în graba mare, ar fi necesitat o groază de timp; în schimb, i-au cinstit cu prezența lor slujbașii care, puțin mai devreme, veniseră la navele lor, și despre care abia acum grecii au înțeles că erau generali. Dar, mai ales, s-a învrednicit a participa la întrevedere însuși fiul cel mare al suveranului local, care, când a observat strălucirea pietrelor prețioase de pe mânerul spadei argintii, de oțel, adusă de greci în dar, laolaltă cu teaca, înfășurate într-o țesătură – care, la vremea aceea, precum știau cu toții, din auzite, numai în Elada și în Orient se puteau lucra -, a scos o exclamație de admirație și ochii au început a-i sticli.
Apoi lucrurile au decurs ușor: smeriți, negustorii greci l-au rugat pe „razd” să aibă bunătatea de a le îngădui să construiască o schelă în port, pentru a face comerț în ținutul lui, iar „regele”, bucuros, a încuviințat, asigurându-i atât că le va percepe un tribut foarte mic – în mărfuri, desigur, pe care urma a li-l comunica slujbașii săi, a doua zi -, cât și că îi va ocroti și că îi va feri de primejdii ori de câte ori va fi nevoie.
La plecare, pe uliță, înainte de a îndemna bidiviii și a-i mâna către port, Gheorghe, atamanul a arătat cu biciul în lungul drumului, spre adâncul ținutului, către o casă la fel ca toate cele din jur – cu ograda îngustă, cu multe acareturi, cu grajduri, cu remize, cu magazii, cu șire de paie, cu pomi fructiferi, cu viță de vie și cu câini primprejur -, și le-a explicat, cu mândrie, că îi aparținea. Negustorii greci, încântați de afacerea abia încheiată, de la care așteptau un câștig enorm, i-au înțeles orgoliul firesc de proprietar și i-au răspuns, cu multe cuvinte, ceva pe limba lor. Atamanul însă nu a priceput, și atunci comercianții, hurducați de căruță, i-au explicat, printr-o mulțime de semne și cu voce tare, că numele său (care le era, cine știe de ce, aproape imposibil de reținut în forma lui autentică), în limba greacă, despărțit în silabele componente – respectiv „gheo”, sau – în traducere – „pământ”, și „ergon”, sau „muncă”, însemna „lucrător al pământului”. Însă Gheorghe, pescarul, mânând caii prin praful drumului, cu sclavii tăcuți așezați în dric, în urma lor, tot nu a înțeles.
A doua zi, când negustorii greci au coborât de pe navă, însoțiți de sclavi și de secund, pentru a le arăta ce aveau de făcut, primele ființe pe care le-au zărit pe țărm, încă de pe când se aflau în barcă, au fost trei sau patru femei indigene, îmbrăcate cu ii și cu fuste, încălțate cu opinci și înfrumusețate cu fote sau cu catrințe și cu marame, toate tinere, toate surâzătoare, cu negustoreasa cu părul bălai și cu ochii albaștri în mijlocul lor, și cu un fel de genți împletite la picioarele lor, numite „papornițe”, pline cu ouă, cu vase de lut cu felii de brânză și cu găini. Alimentele aveau, probabil, rostul de a indica scopul pentru care frumoasele negustorese se înființaseră atât de devreme în port. Însă zâmbetele și privirile lor, și mișcările aproape nerușinate, puțin lascive, și glasurile cu care le adresau comercianților și însoțitorilor lor cuvinte „barbare”, de nepriceput, spuneau altceva și grecii, de îndată ce au pășit pe mal, înțelegând, s-au apropiat mișcați de ele, tremurând și vorbind răgușit, le-au dăruit cam tot ce aveau asupra lor, în pungile cu podoabe de sub veșminte, apoi, împreună, s-au pierdut în tufișuri, pe sub marii copaci.
Mai târziu, s-a aflat că ar fi fost văduve sau muieri alungate de soți – sau, poate (mai puțin probabil) sclave fugite de pe undeva, dar ce erau, totuși, cu adevărat, nici nu s-a descoperit, nici nu a interesat pe nimeni, așa încât, în foarte scurt timp, lumea s-a obișnuit într-atât cu prezența lor, în port sau prin împrejurimi, încât abia dacă nu le-ar mai fi văzut – mai ales că, de la o vreme, au început să apară și altele – s-ar fi mirat. Atunci însă, în ziua aceea, ivirea lor a constituit o foarte plăcută surpriză, și grecii, mulțumindu-le încă o dată zeilor lor, parcă radiau de satisfacție alergând când către sclavii aflați printre mărfuri, când către ostașii și meșteșugarii însărcinați să facă schela.
Pe la prânz, când, ca și în ziua anterioară, arșița devenise copleșitoare, și geții sosiți cu care cu boi, cu piei, cu animale și cu cereale, suflau din greu, ștergându-se de nădușeală, cei doi generali s-au ivit din nou, tot încruntați, tot tăcuți și tot fioroși, călări pe caii lor mari, pentru a le comunica negustorilor ce s-a decis cu tributul.
Grecii i-au ascultat, s-au înclinat și n-au zis nimic; dar, înainte de a le mai oferi un dar pentru „razd” – un coif de argint, ornamentat cu incrustații, cu marginile „tivite” cu un metal aurit -, i-au rugat să descalece și să aștepte puțin, cât timp fierarii lor se vor ocupa de cai.
Nedumeriții, crunții generali au consimțit și, vreme de aproape o jumătate de ceas, cât meșteșugarii eleni au scos din lăzile lor niște bucăți de fier ca niște semicercuri – care, mai târziu, aveau să se numească „potcoave” -, apoi, după ce au îndepărtat fâșii subțiri din unghii, le-au fixat pe copitele cailor cu alte piese, ca niște bețe, dar tot de fier (care, mai apoi, aveau să se cheme „caiele”), și ei, și geții buluciți primprejur au stat cu răsuflarea tăiată, așteptându-se parcă la o catastrofă, căci nimeni, până atunci nu mai îndrăznise a face așa ceva, și încă animalelor a doi generali. Dar, după ce fierarii au terminat ce aveau de făcut, și i-au poftit pe militari să se urce în șei și să pornească în goană pe malul ierbos, aceștia, supunându-se, s-au întors atât de mulțumiți încât, când s-au înapoiat, au descălecat și, pur și simplu i-au îmbrățișat atât pe negustori, cât și pe meșteșugari, ca pe niște frați. Și, de atunci, nimeni nu s-a mai mirat nici când a văzut că grecii erau protejați de stăpânire, nici când pe alături treceau cai potcoviți.
Peste încă o zi, sau poate două, într-o dimineață, spre prânz, când, ca de obicei, incinta portului vuia de lume, și când schela era aproape gata, Constantinos, având trebuință de ataman – care însă nu se zărea pe nicăieri, lipsind, probabil, reținut de treburi -, a privit peste oamenii aflați printre căruțe și, mirat că nu îl vedea, și-a îndreptat ochii către negustoreasa cu părul bălai și a întrebat: „Dar unde e Giorgios?! Nu e cu voi?!”
„Giurgiu?!”, a îngânat, nedumerită, femeia, neînțelegând. „Care Giurgiu?! Ce vrei să spui?!”. Și, bănuind că ”Giurgiu” era numele cine știe cărei persoane, necunoscute, dar de care comerciantul grec avea nevoie, a început să strige întrebător: „Mă, care ești Giurgiu, mă?! Jupâne Giurgiu, care ești, mă?!”.
Grecul, auzind-o cum pocește un nume atât de simplu de pronunțat, a pufnit în râs. Însă geții de primprejur au preluat cuvântul de la negustoreasă, și l-au repetat atât de răspicat între ei, voind să ajute, până când un om mai în vârstă a părut că se dezmeticește și a rostit: „O fi atamanul, că pe el îl cheamă Giurgiu! Așa i-am auzit pe greci că-l strigă: Giurgiu!”. „El e!”, a răspuns altcineva. „El, și așa îi e numele: Giurgiu! Și eu i-am auzit pe negustori când vorbeau despre el!”.
Și, de atunci, rămânând stabilit că pescarul, sau atamanul, care lucra și stătea mai mult prin port, unde avea interese comerciale, se numea Giurgiu, pentru negustorii locali de la Slobozia, de la Remuș, de la Daia, de la Frătești, de la Braniștea, de la Oinacu și de la Gostinu a se înfățișa cu vite sau cu cereale în port, pentru a face negoț cu grecii, a devenit sinonim cu a „merge la Giurgiu”, așa luând naștere, dintr-o confuzie – creată, între o persoană și o regiune, de către un comerciant elen, o prostituată și mai mulți țărani -, numele acelei mici așezări de la nord de Dunăre, din marginea sudică a Câmpiei Române.
Or, peste aproape trei mii de ani, luând cunoștință despre un asemenea frecvent fenomen, deloc special, și pronunțându-se, competent, despre el, academicianul Iorgu Iordan avea să afirme, justificat și pertinent: „Toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări și fapte, mai mult ori mai puțin vechi și importante, care s-au petrecut de-a lungul timpului și au impresionat într-un fel oarecare sufletul poporului”.
Gheorghe atamanul însă – care, prin lipsa lui întâmplătoare într-o oarecare zi din micul port, unde se aflau un vas de război și o navă comercială, amândouă grecești, a oferit prilejul denumirii unei așezări (viitor oraș) -, n-a aflat niciodată de isprava lui și, chiar dacă a auzit, mai apoi, poate că nici măcar nu i-a venit să creadă, sau nu i-a păsat.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!