Capitolul 8: Trădarea
************
Pe data de 10 ianuarie, în anul 49 î.Hr., experimentatul general roman Iulius Caesar, înțelegând, în sfârșit, că miza confruntării politico-militare în care se angrenase nu consta în onoarea, nici în averea, ci în însăși viața sa, a privit granița dintre capitala Republicii și provinciile situate în jur, le-a poruncit legiunilor sale să traverseze – printr-un loc neidentificat până azi – râul numit Rubicon și, prin această manevră, intrând în oraș, a declanșat la Roma, avându-l ca adversar pe Pompei, războiul civil, zăpăcindu-i și nedumerindu-i și mai mult pe Burebista și pe consilierii săi, care, urmărind desfășurarea ostilităților, nu știau ce să mai creadă.
Pe data de 17 martie, tot în anul 49 î.Hr., generalul Pompei, speriat de armata potrivnicului său, care se apropia vertiginos de poziția lui, a abandonat metropola romană și s-a refugiat, cu oștire cu tot, în mare grabă, la Brundisium, în Grecia, unde, începând deja să concentreze soldați, spera să obțină forțe mai mari decât ale rivalului său, să se întoarcă în Italia și să o recucerească.
Dar, în prima ciocnire dintre armatele celor doi mari comandanți de oști – consemnată pe data de 2 august 49 î.Hr., la Ilerda, în Spania -, cele șapte legiuni de elită ale lui Pompei au suferit o severă înfrângere în fața trupelor militare aliniate de Caesar, și acesta ar fi trebuit să constituie, pentru Burebista, cel dintâi semn că nemilosul Caesar îi era superior militar adversarului său.
Burebista însă, dimpotrivă, a considerat că tocmai deoarece avea un mare potențial militar Caesar reprezenta un pericol pentru regatul său – întrucât, fiind atât de sigur pe el, nimic nu l-ar fi împiedicat să atace Geto-Dacia oricând ar fi dorit -, așa încât, consultându-se din nou cu sfetnicii săi, a decis să îl sprijine militar pe Pompei, din partea căruia, după ce el însuși i-a comunicat, prin mesageri, că e dispus a îl ajuta, a primit, la Sarmizegetusa, o solie secretă. Iar ca urmare, din porunca lui Burebista, în primăvara anului 48 î.Hr., funcționarul grec Acornion din Dionysopolis, foarte probabil știutor de carte, s-a deplasat în taină la Heraklea Lynkus, din Macedonia, unde se retrăsese Pompei, l-a contactat pe generalul roman și, în schimbul făgăduinței de a încheia un tratat de pace, solicitată de monarhul de la Sarmizegetusa, prin care suveranul roman era invitat să recunoască existența statală a Geto-Daciei – sau o „realitate politică și militară” – în centrul și în sud-estul Europei, i-a oferit alianța getă, încredințându-l că va fi sprijinit cu arme și cu oșteni.
Dar, pe data de 9 august 48 î.Hr., în bătălia decisivă de la Pharsalos, din Tesalia, legiunile lui Caesar au zdrobit forțele armate ale lui Pompei, determinându-l pe conducătorul lor, pentru a scăpa cu viață, să se refugieze în Egipt, la Alexandria, unde însă, la data de 28 septembrie a aceluiași an, Pompei a sfârșit asasinat de către un ofițer superior, din porunca regelui Ptolemaios XIII, iar în urma acestei crime, la Roma, ca semn al biruinței, Caesar a devenit cel dintâi dictator.
Or, în reședința sa de la Sarmizegetusa, Burebista, luând cunoștință de evenimente, împreună cu sfetnicii săi, a căzut pe gânduri, deoarece a priceput încă de la bun început că, pe o cale sau alta, Caesar aflase, desigur, de propunerea sa de a-l sprijini militar pe Pompei și, de bună seamă, socotindu-l, de acum, un inamic, va căuta să îl pedepsească.
Și, într-adevăr, peste nici patru ani, când și-a consolidat puterea, Caesar, folosind ca pretext pregătirea unei vaste campanii împotriva Imperiului parților, a masat în Macedonia, cu intenția nemărturisită, dar observabilă, de a trece apoi frontiera în Geto-Dacia și de a-l sancționa pe Burebista, o imensă armată, formată din 16 legiuni și din 10 000 de călăreți, toți soldați de elită, toți foarte bine plătiți, toți înarmați exemplar.
Pe data de 15 martie a anului 44 î.Hr. însă – sau, conform uzanțelor latine, în „Idele lui Marte” -, la Roma, o conjurație a senatorilor republicani, condusă de C. Cassius Longinus și M. Junius Brutus, i-a curmat viața, pe neașteptate, lui Caesar și, în urma asasinatului, se părea că, în Geto-Dacia, lipsite de promotorul lor, amenințările vor dispărea și lucrurile se vor liniști.
Dar cei 10 000 de călăreți și ostașii celor 16 legiuni romane, concentrați în tabere de instruire, încă așteptau în Macedonia, pregătiți în orice moment să năvălească în spațiul danubiano-carpato-pontic și Burebista, pentru a preveni un dezastru posibil a se declanșa oricând, i-a convocat din nou, la Sarmizegetusa, pentru a se sfătui, pe marele preot Deceneu, pe consilieri, pe aristocrați și pe generali. De data aceasta, considerând că va putea valorifica într-un fel experiența acumulată de militarii săi în timpul asediului de la Singidunum, împotriva scordiscilor, i-a chemat la ordin atât pe Diurpaneu, cât și pe ceilalți mari comandanți de oști participanți la bătălie, printre care, mai mult decât probabil, se aflau și părinții viitorilor monarhi geto-daci, cunoscuți, mai târziu, de posteritate sub numele de Comosicus, Dicomes, Scorilo și Cotiso.
Iar la marele Sfat al țării, evident că nu s-a vorbit decât despre iminența unui atac roman, care putea fi declanșat atât pe uscat, din Macedonia, cu cavaleria și cu pedestrașii, cât și pe apă, pe Dunăre, coborând cu corăbiile cu infanteriști până la râul Argeș, în apropiere de Argedava de la Popești, iar de acolo, înaintând pe țărm, creându-și posibilitatea de a nimici, deopotrivă – pentru a-i îngrozi pe geți – și cetatea, prea puțin apărată acum, după retragerea lui Burebista în munți, și satele întărite din jur, dar apoi, progresiv, și celelalte regiuni ale regatului.
De aceea, în final, foarte îngrijorat, marele rege i-a poftit pe toți să își înfățișeze strategiile de apărare, hotărându-se, după ce i-a ascultat atent, să opteze pentru planul lui Diurpaneu, care, în esență, consta în urmărirea atentă a trupelor romane încă de la sosirea în țară, indiferent cum se producea apariția lor, pentru a nu angaja bătălia unde își propuseseră supușii Romei. Însă, conform părerii sale – a adăugat marele rege, privindu-i pe toți -, ori pe unde s-ar fi ivit – respectiv pe fluviu, sau pe uscat, foarte probabil prin vestul sau sudul țării -, trebuia a fi așteptați cu oștiri poziționate în lunca Dunării, ascunse de relief, în vreme ce, concomitent, la Argedava – unde era de bănuit că se vor îndrepta legiunile -, urma să se concentreze o altă oaste. Iar când romanii se vor aștepta mai puțin, ambele armii vor năvăli asupra lor, în același timp și îi vor prinde ca într-un clește.
Dar, întrucât nu știau cu certitudine pe unde va sosi inamicul, era de trebuință să se fortifice tot malul Dunării, să se dubleze numărul străjilor de pe uscat și, pretutindeni în satele de pe posibilul traseu al cotropitorilor, să se maseze oști, fie chiar și în tabere improvizate, apoi să se verifice dacă, într-adevăr, poruncile s-au îndeplinit întocmai.
Pe de altă parte, Burebista cunoștea, încă de pe când locuise la Argedava, și portul, și așezarea Giurgiu, căreia îi văzuse, în treacăt, valurile mari de pământ de la periferiile de sud și de nord și șanțurile de apărare; însă nu era deloc mulțumit, deoarece localitatea Giurgiu, fiind, în primul rând, un important punct comercial, dar și un „burg” de frontieră, era de așteptat ca negustorii romani să o fi prezentat deja, în detaliu, superiorilor lor militari, prin rapoarte secrete, în care le semnalaseră, îndeosebi, părțile vulnerabile ale micului târg, iar aceasta, neîndoios, constituia un argument suficient de bun pentru a determina o debarcare masivă a infanteriștilor marini în acea regiune. Așa încât, potrivit părerii sale, înțelept era ca așezarea Giurgiu să se fortifice iar, în cel mai scurt timp, cu noi valuri de lut – care, eventual, să împresoare și portul -, iar dacă era posibil – și dacă, desigur, dușmanii se vor înființa acolo -, o primă ciocnire cu armata romană să aibă loc chiar pe țărmul Dunării, în vremea debarcării, pentru a o demoraliza. În vederea acestei eventualități însă era necesar ca și Diurpaneu să îmbunătățească adăposturile militare de pe Dealul Lagărului, renovându-le și perfectând serviciul de aprovizionare dar, mai ales, mobilizând ostași din împrejurimi, pentru ca, în momentul atacului, să îi aibă la îndemână, ca forțe de rezervă.
Părea un plan excelent și, întrucât fusese apreciat de Burebista însuși, toți l-au aprobat, începând apoi a estima cât timp le va trebui pentru a executa fortificații în zonele lor, și a calcula când va fi posibil ca suveranul – care, de asemeni, s-a angajat a-i controla personal, pentru a nu avea surprize – să vină, însoțit de gărzi, să inspecteze lucrările și să se pronunțe.
Apoi consilierii s-au ridicat și, întrucât, înainte de a ajunge pe propriile domenii, îi aștepta un drum lung, au fost poftiți la masă. Trecând prin fața lui Burebista, să se încline și să-i mulțumească, cei mai mulți au găsit de cuviință să se aplece scurt, cu capul descoperit, făcând o reverență demnă și să rostească, potrivit obiceiului: „Măria Ta!”. Numai Diurpaneu, oprindu-se în fața tronului domnesc, l-a privit ager pe monarh în ochi – amintindu-i parcă, prin atitudinea sa, că, odinioară, fuseseră și vecini de moșii, și prieteni – și, zâmbindu-i supus, l-a încredințat că el va încheia pregătirile în mai puțin de o lună, cât se convenise, deoarece, ca primul expus unui atac roman, își punea mari nădejdi în sistemul său defensiv.
Pe drumul de înapoiere către Frătești însă zâmbetul i-a pierit de pe chip, s-a închis în sine, a tras perdelele de pânză albă ale rădvanului și, preocupat, întunecat, înconjurat de soldați călări, mângâindu-și în neștire barba, nu a mai adresat nici un cuvânt, nimănui, până când, ieșind din Codrii Vlăsiei și apucând-o pe un drum stricat, mărginit de plopi, cineva, în sfârșit, l-a anunțat că au ajuns acasă.
Nici atunci însă nu a spus nimic; rigid, încordat, puțin încovoiat, a străbătut holurile cuprins de gânduri, fără a observa slugile din jurul său, care, spășite, se zoreau a-i fi utile, și-a salutat soția, uitând s-o sărute, s-a spălat, s-a odihnit un sfert de ceas apoi, dând porunci din biroul său, unde poftea a nu fi deranjat de nimeni, l-a chemat pe administrator, sau pe scordiscul refugiat cândva în ostrovul Mocanu și numit în funcția de intendent.
Bărbatul, înalt, roșcat, cu părul și cu barba tunse de un frizer ambulant, îmbrăcat ca un get, dar, în loc de ițari, purtând pantaloni albaștri, cumpărați de la greci, a intrat sobru în cabinet și, stând în picioare – precum stătea și Diurpaneu, de altfel – și-a ascultat stăpânul foarte ceremonios, privindu-l însă nu cu deferență, nici cu îndatorare, ci cu o uriașă, cu o indescriptibilă recunoștință, căci abia acum, când își mai revenise din șoc, și începuse să se gândească a-și reface viața, înțelesese pe deplin că, dacă păstorii lui Diurpaneu nu l-ar fi salvat, și generalul însuși nu l-ar fi acceptat la curtea lui, s-ar fi prăpădit neștiut de nimeni, fugar și hăituit, ca un animal.
Când Diurpaneu a încheiat de explicat, administratorul s-a înclinat, a ieșit, i-a convocat la el pe mesageri și i-a trimis îndată, călări, la conducătorii din vecinătate, cu porunci de mobilizare, pentru un eventual război, de la însuși Măria Sa, Burebista. Pe câțiva dintre ei, îndeosebi, care aveau misiunea de a nu-i slăbi pe generali până când nu-i vor vedea mărșăluind în fruntea unor șiruri lungi de recruți, spre Dealul Lagărului, dar și de a înștiința serviciul de aprovizionare, trimițându-i pe responsabili întâi la cancelaria lui Diurpaneu, i-a muștruluit îndelung, repetându-le ordinele de câteva ori. Apoi a coborât la bucătărie și, de acolo, a expediat-o la Diurpaneu, în cabinet, pe o foarte tânără femeie încă, foarte atrăgătoare, cu tenul alb, cu părul gălbui ca spicul de grâu, cu ochii albaștri, cu gura cărnoasă, cu pieptul proeminent, zveltă și cu ținuta dreaptă, înaltă, înveșmântată cu ie de pânză albă, înfrumusețată cu alesături, cu fustă, cu catrință și cu maramă, foarte viu colorate, și cu opinci în picioare, angajată de către stăpân, în chip de răspuns dat rugăminții unor aristocrați scăpătați de la Slobozia, a căror fiică era, ca mai mare peste bucătărese, încă de când acesta se întorsese de la Sigindunum.
Oamenii aflați la curte – funcționarii, argații și sclavii, cameristele și celelalte femei din gospodărie – nu știau că persoana aceea tânără, cu un zâmbet plăcut, cu o figură deschisă, cu un aer de nevinovăție și cu ochii strălucitori era ibovnica, sau țiitoarea lui Diurpaneu. Doar administratorul scordisc și soția stăpânului bănuiau ceva, însă amândoi își țineau gura cu strășnicie, intendentul pentru că nu-l interesa, și fiindcă aventura nu știrbea cu nimic sentimentele sale față de binefăcătorul său, iar nevasta deoarece era încredințată că, dacă ar fi protestat, soțul și domnul ei, la vârsta lui, de șaizeci și doi de ani, când deja aveau copii mari, mai degrabă ar fi renunțat la ea, care îmbătrânise și se urâțise, decât la țiitoare.
Dar femeia cea tânără, care, probabil, suspecta și ea că atât intendentul, cât și stăpâna, aflaseră de relația ei cu Diurpaneu, nu părea afectată de situație, împăcându-se foarte bine cu soarta ei. Blândă, surâzătoare, voluntară și ocrotitoare în fața stăpânului său, corectă și autoritară cu celelalte femei, de la bucătărie, dar și din casă, ea dădea, pe de o parte, în raporturile cu Diurpaneu, impresia că îl iubea dezinteresat pe bărbat, fiind capabilă a sacrifica orice pentru el, însă față de personal, pe de alta, degaja tot timpul un aer de solemnă rezervă, sau de toleranță abia mascată, sau de vag și greu perceptibil dispreț.
Atitudinea ei echivocă însă nu îl înșela pe Diurpaneu, care, ca un bărbat vanitos și viguros ce era avusese, de-a lungul vieții, nenumărate legături trupești, atât cu sclavele și cu slujnicele aflate la curte, cât și cu țărănci, sau cu doamne din înalta aristocrație de primprejur, sau cu târgovețe de mai de departe. De aceea, lucid, în rarele momente când se ostenea să priceapă ce se întâmpla cu femeia, el presupunea, ca toți bărbații, că fiica nobililor din Slobozia spera să-i rămână apropiată până când, poate, soția și doamna sa va răposa, iar atunci, văduv fiind, el însuși o va alege pe ea, în locul moartei, și-i va reda, în felul acesta, statutul aristocratic pierdut. Sau poate că – își mai spunea, dar cu prea puțin interes -, ea nu dorea altceva de la el decât cadourile pe care, din când în când, după o noapte petrecută în doi, el i le dăruia bucuros, pentru ca, în cazul că el ar răposa cel dintâi, și nu soția sa, ea să își poată reface viața. Sau, pur și simplu, se purta așa, duplicitar, deoarece, fără nici un calcul, îl iubea firesc, pasional, fără a aștepta nimic de la el, însă nici așa nu-i păsa; trufaș, venal, obișnuit să-și satisfacă absolut orice poftă, la nevoie cu forța, Diurpaneu era convins că tot ce dorea i se cuvenea și, prin urmare, nu-și mai punea întrebări.
Când însă a văzut-o sosind în cabinetul său, curată, frumoasă, gingașă, cu ia parfumată și albă precum zăpada, a simțit un fior plăcut și abia s-a stăpânit să nu-i atingă fața. Și-a revenit însă numaidecât și, liniștit, impozant, cu barba tivită cu fire albe, subțire în cămașa lungă de in, peste al cărei brâu purta un fel de laibăr (doar când se ducea prin vecini, sau la Sarmizegetusa îmbrăca un caftan înflorat, cumpărat de la greci, ca însemn al dregătoriei sale), grav, cu glasul apăsat, i-a încredințat ce avea de făcut, fără a se sfii să o prevină că, dacă se va afla ceva din ceea ce vorbeau acum, sau ea se va abate de la îndeplinirea poruncilor lui, nici ea nu-i va mai vedea pe ai săi, nici ei nu o vor mai întâlni vreodată. Și, pentru a nu-și transforma sfatul într-o amenințare, ci a-i da, mai degrabă, un aspect de combinație, în care, intim, o includea și pe ea, i-a mai oferit niște cadouri, vârându-i un inel pe deget și agățându-i o pereche de cercei în urechi, toate strălucitoare, din aur pur, înnobilate cu pietre scumpe.
Femeia, bucuroasă, recunoscătoare și răsfățată, cu obrajii arzând, mai frumoasă și mai mișcată ca niciodată, i-a sărit, fără nici o rezervă, de gât, l-a îmbrățișat, l-a strâns la pieptul ei, asigurându-l că era a lui, și că nu-i va ieși din cuvânt, făcând întotdeauna doar ceea ce îi va porunci stăpânul inimii ei, iar Diurpaneu, împăcat, i-a vârât mâna pe sub maramă și a mângâiat-o încet pe păr.
La data convenită în Sfatul țării, careta lui Burebista, trasă de doi cai focoși, cu hamurile întărite cu ținte și însoțită de oșteni călări, înarmați ca de război, cu lănci, cu spade și cu cămăși cu zale, a intrat în Frătești, trecând săltând pe ulițele pline de praf, sub privirile lacome, dar și înfricoșate, și admirative, ale femeilor și ale copiilor.
La întâia răscruce, printre haite de câini, a întâmpinat-o un alai domnesc, trimis de Diurpaneu, care, îngenunchind, l-a poftit pe măritul rege să aibă bunăvoința de a se lăsa călăuzit către locuința generalului său. Iar în curtea reședinței conducătorului local, îngrijită ca de sărbătoare, cu slugile și cu funcționarii înșirați ceremonios în fața înaltelor clădiri de lemn, cu acoperișuri de țiglă și cu ferestre de sticlă (lucru considerat foarte distins pe vremea aceea), însuși Diurpaneu, înclinându-se adânc, i-a urat marelui stăpân „bun venit”, rugându-l apoi, ca și în zilele când se vizitau reciproc, să-l urmeze, împreună cu gărzile sale, în sala de consfătuiri.
Burebista a încuviințat și, cu mișcări precise, însoțite de zăngănit de arme, oștenii au descălecat, iar el a coborât din rădvan, intrând în urma lui Diurpaneu, care îl invita cu temenele în încăperile largi, spațioase, curate, mobilate pragmatic cu dulapuri și cu paturi de lemn, peste care tronau statuete de bronz, cumpărate de la negustorii romani și greci, aflați în port.
Dar, deoarece era încă înainte cu mult de prânz, iar suveranul, frământat de grijile marilor confruntări la care se aștepta, se grăbea, voind să vadă „cu ochii lui” că totul era pus la punct, a refuzat să intre în sala de mese și, împreună cu Diurpaneu și cu garda regală, însoțiți însă de un grup de bărbați înarmați, de la curte, au ieșit preocupați și au pornit către coline.
Iar pe Dealul Lagărului, sub cerul gol, fără nori, dar și fără soare, pe coama despădurită a imensului dâmb, împresurată, spre nord, de mari copaci, apoi, pretutindeni, de valuri mari de pământ și de șanțuri de apărare – unde, în curtea cazărmilor solide de lemn, contingente de ostași înarmați, comandate de instructori maturi, așteptau în careu, aliniate, îmbrăcate ca toți geții de rând, dar fioroase și hotărâte -, s-a mai liniștit, înțelegând că, într-adevăr, Diurpaneu avusese dreptate: un atac prin surprindere, în timp ce inamicul se îndrepta către inima țării, i-ar fi derutat pe romani, și poate chiar i-ar fi zăpăcit într-atât încât să încline balanța victoriei de partea sa.
Îmbunat, s-a întors spre Diurpaneu, care se afla în dreapta sa, l-a privit mai destins, l-a felicitat pentru inițiativă, apoi, împăcat, s-a uitat înfiorat primprejur, către poalele negre ale Codrilor Vlăsiei, așternute ca un zid în zare, către zăvoaiele largi, înconjurate de arbuști stufoși, dinspre Dunăre, către drumurile strecurate pe sub înalte coroane de arbori și către șesul dinspre Bălănoaia, unde, înspre cariera de piatră, pe malul unui râu înspumat, se zăreau cirezi de vaci și turme de oi. Altă apă curgea chiar de sus, de pe colină, îndreptându-se subțire spre sud, însă locul în care pierea în luncă, de parcă ar fi înghițit-o pământul, nu se deslușea.
Apoi un diac, pregătit din timp, i-a înfățișat suveranului, privind încruntat într-un fel de catastif, cumpărat din port, pe care se aflau șiruri mici de cuvinte, scrise în limba greacă – dar pe care el le pronunța în graiul get – situația contingentelor mobilizate, informându-l meticulos câți ostași erau încorporați din Frătești, câți din Braniștea și câți din Gostinu – ceilalți, din Bălănoaia, din Daia, din Oinacu și din alte sate din jur, aparținând, conform unei înțelegeri locale, garnizoanei înființate la Giurgiu -, și Burebista, satisfăcut pe deplin, chiar a surâs, încântat și a ordonat să se pornească, în trap ușor, către micul târg.
La Giurgiu însă nu erau cazărmi; existau doar lucrări de apărare, constând din valuri mari de pământ și din șanțuri adânci, dispuse îndeosebi pe țărmul Dunării, dar și în zonele sensibile de la periferie, unde se ieșea din burg, iar ostașii, la fel de ordonați ca și aceia de pe Dealul Lagărului, se adunau zilnic, pentru instrucție, pe un tăpșan de pe promontoriu, întins, nisipos, năpădit de tufe și împresurat de copaci.
Nopțile însă și le petreceau pe lângă căruțe și între cai, sub niște corturi rudimentare, din pânză tare, într-o tabără militară așezată spre miezul localității, dincolo de târg sau de obor.
O insuliță verde, potopită de buruieniș, se zărea în apropierea terenului pentru instrucție, pe un braț al Dunării, în jurul căreia apa susura monoton, venind dinspre port și curgând spre sud, în timp ce în dosul aceluiași ostrov neînsemnat, departe, spre nord, se așternea, sub cerul gol, câmpia numită „culoarul stepei”.
Malul de pământ dinspre miazănoapte, întărit cu fortificații solide, se vedea foarte bine din port, așa că alaiul domnesc nici nu s-a mai deplasat până acolo. În schimb, Burebista, însoțit tot timpul, în afară de Diurpaneu, de oamenii acestuia și de propriile gărzi, de generalul din Giurgiu și de suita sa, care îl întâmpinase încă de la sosire, s-a uitat îndelung la navele ancorate în port – una grecească și trei romane -, către care, mișunând pe schelă, hamalii cărau saci cu grâu.
Pe țărm, printre dughene de lemn, trainice dar primitive, câțiva negustori, îmbrăcați deosebit, cu tunici colorate și cu mantale, și încălțați cu sandale, negociau cu geți bărboși, pletoși, nepăsători, cu cămăși albe, cu brâie roșii, cu ițari și cu opinci, cu pumnalele înfipte la cingătoare, printre care se vânturau femei ușoare, boite și înveșmântate frumos, făcând pe precupețele, și vâslașii de pe corăbii, și târgoveți, și țărani, umplând aerul cu o forfotă mare. Nimeni însă nu a dat nici un semn, văzând, în treacăt, un pâlc de oșteni și nobili mai bătrâni, îmbrăcați fastuos, că l-ar fi recunoscut pe Burebista.
Nici în târg nu era mai puțină zarvă. Pe ușile pielăriilor, ale curelăriilor, ale încăperilor cu harnașamente și ale altor ateliere meșteșugărești intrau și ieșeau mereu clienți, iar pe locul bătătorit din obor oamenii, îmbrăcați mai mult în portul get, dar împestrițați și cu haine cumpărate de la străini, fojgăind printre căruțe, printre vite și printre grămezi de cereale, într-un nor de praf, întrucât era o oră de vârf, aproape că se călcau pe picioare, strigând, întrebând și râzând.
De alături, din așezarea măruntă, risipită printre copaci, de-a stânga și de-a dreapta ulițelor prăfuite și strâmbe, de pe care se vedeau case de lemn sau din chirpici, cu acoperișuri de țiglă sau de rogoz, cu stoguri de fân în ogrăzi, cu țarcuri pentru vite și cu acareturi, ca și de pe drumurile pornite dinspre obor și întinse în toate părțile, spre satele mai îndepărtate, veneau mereu alte și alte căruțe, mânate de geți bărboși, taciturni și încordați.
Alaiul domnesc a trecut însă mai departe de târg, ocolind prin spatele hanului cel mai apropiat și, pe un loc mai înalt, foarte vast, adăpostit de salcâmi cu coroanele verzi, de unde, cu mare greu, dincolo de un povârniș cu movile îmburuienate, care era cimitirul, se zăreau crângurile și bălțile mici ale luncii, ca și pe Dealul Lagărului, un grămătic înfățișat la un semn al generalului – sau al fostului „razd” al regiunii -, slab, umil și cu obrajii rași, l-a înștiințat pe domnitor despre situația la zi a mobilizării.
Valurile de pământ și șanțurile de apărare însă, aflate dincolo de cimitir și de zidul înalt de salcâmi, către țărmul Dunării, nu s-au putut vedea.
Inspecția, deși proiectată din timp, și deși unele amănunte despre aprovizionare Diurpaneu i le-a dat lui Burebista pe geamul deschis al caretei, călărind alături de el, printre gărzi, a durat atât de mult încât s-au înapoiat la Frătești cu două ceasuri mai târziu de prânz, când toți erau răzbiți de foame. De aceea, de îndată ce oștenii au descălecat, iar domnitorul a coborât din rădvan, slugile le-au ieșit numaidecât înainte, cu vase cu apă și cu ștergare, apoi administratorul scordisc, îmbrăcat, ca de obicei, ca un get, dar, pentru o zi ca aceea, parfumat discret, i-a condus pe toți la masă, într-o sală mare, curată, cu lumina năvălind pe geamuri, unde Burebista, dând spada unui oștean rămas în spatele său, a ocupat locul cel mai de cinste, din capul mesei, Diurpaneu și soția sa s-au așezat în dreapta, marele preot de la Frătești a luat loc în stânga, iar ceilalți, aristocrați locali, cu nevestele lor, negustori, ofițeri, slujbași regali și ostași din gardă s-au înșiruit într-o parte și-n alta, până la capătul îndepărtat din fund, unde, pe peretele de lemn, se vedea o stampă, cumpărată din port, de la greci, cu o divinitate care semăna mai mult cu Zeița Mamă pelasgă decât cu Demeter Camina.
Câțiva slujitori de-ai lui Diurpaneu primiseră spadele, laolaltă cu coifurile, de la străjile regale și le așezaseră într-un rastel de pe zidul dinspre miazăzi; cămășile de zale însă, și hangerele mari de oțel, pe care, ca toți geții, oamenii suveranului le purtau la brâu, nu voiseră să le predea.
Apoi, la o bătaie din palme a intendentului, ușile s-au deschis și de jos, de la cuhnii s-au ivit slujnicele îmbrăcate frumos, cu fuste, cu catrințe și cu ii curate, purtând teancuri de blide pe brațe, împreună cu linguri albe de lemn, pe care le-au rânduit pe masă. Pâinea albă de grâu însă, rumenită pe vatră și cu miezul pufos, și brânza proaspătă, și purceii de lapte, copți grijuliu la cuptor, și puii fripți întregi le așezau, pe măsură ce le aduceau, pe o masă de lângă intrare, de pe coridor, de unde, în semn de prețuire pentru înalții oaspeți le lua, ajutată de intendent, care îi deschidea cu dexteritate ușa, și le punea pe masă, zveltă, mlădioasă și atrăgătoare, cu ochii albaștri și cu părul gălbui, întrezărit bine pe sub maramă, cu mijlocul subțire și cu sânii rotunzi, însăși femeia din Slobozia, mai marea peste bucătărie, care, alergând neobosită și zâmbind mereu, mângâietor și frumos, cu dinții albi, nu înceta să pășească prin încăpere, servindu-i mereu, supusă și blândă, pe toți.
Impresionat, Burebista a ridicat din sprâncene și s-a luminat la chip; dar nu s-a atins de bucate decât la un oarecare răstimp după ce omul din spatele său a gustat din ele, spunându-i că sunt curate.
După purceii de lapte, și după puii fripți au urmat prăjituri, însoțite de vin turnat în pocale, din ulcioare de lut, de aceeași splendidă servitoare și limbile s-au dezlegat; mai întâi au început să se spună banalități, apoi Burebista, obsedat de gândul său, a adus din nou vorba despre fortificații, despre militari și despre război, declarând încruntat că nu are să se liniștească până când nu va încheia un tratat de pace – asemeni celui devenit inutil acum, iscălit anterior cu Pompei – cu enervanta Republică Romană.
Deodată însă s-a schimbat la față, a înțepenit, a lărgit ochii, a căscat gura, parcă dând să mai spună ceva, și a încercat să se ridice; dar n-a mai putut și a încremenit cu capul sus, înălțat spre tavan, gâgâind, scuturat de un spasm, în vreme ce, în același timp, unii dintre oștenii din gardă au înțepenit și ei, începând să se zbată, iar alții, totuși, înfricoșați, au sărit în sus, repezindu-și mâinile către pumnale.
N-au mai avut însă nici răgaz, nici forță să facă nimic, deoarece, în aceeași clipă, în vreme ce două soții de nobili țipau îngrozite, cu mâna la gură, iar doamna lui Diurpaneu rămăsese încremenită, oamenii stăpânului casei, aflați după ușă, au năvălit înăuntru și i-au înjunghiat.
Totul a durat mai puțin de un minut; mai mult timp le-a luat slujitorilor lui Diurpaneu să care cadavrele într-o altă odaie, pe niște cergi, de unde – conform voinței proprietarului casei -, ostașii urmau a fi îngropați la Frătești, pentru a scuti osteneala și cheltuiala, în timp ce Burebista, totuși, trebuia transportat în munți, la Sarmizegetusa, ca să i se organizeze o înmormântare regală, potrivită rangului său.
Înspăimântați de acea întâmplare cumplită, căreia, fără voia lor, îi fuseseră martori, nobilii, marele preot, ofițerii, negustorii și ceilalți au plecat amețiți, abia mai văzând pământul pe care călcau, și abia mai suflând, fiindcă se așteptau la represalii. Dar nu s-a mai petrecut nimic, deoarece, deși urmele otrăvirii lui Burebista și a gărzii sale erau evidente, și o mulțime de oameni știau despre omor, atât Deceneu, care a preluat domnia, cât și ceilalți apropiați ai suveranului, au fost atât de mulțumiți că li s-a redat libertatea, și că au scăpat de risipa financiară, impusă de decedatul monarh în scop militar încât, întocmai cum a prevăzut Diurpaneu, nu numai că nu au cerut să se cerceteze cauzele suspectei morți, dar, dintr-un sentiment de solidaritate, chiar i-au transmis ucigașului recunoștința lor, apoi, împăcați, l-au cooptat, ca asociat, peste un regat distinct, la domnie.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!