Capitolul 9: Grecii
************
Între timp, în ținutul pietros de la Marea Egee, grecii, așezați acolo doar de câteva sute de ani, dăduseră naștere, ca printr-un miracol, unei civilizații înaintate, fără egal în lume, strălucitoare și fascinantă, extinsă atât în insulele aride, cât și pe toată coasta de miazănoapte, deșertică și nisipoasă, a Asiei Mici.
Nu se știe dacă își mai aminteau de vechii pelasgi – creatorii primei culturi avansate de pe acele meleaguri -, pe care, încă de la început, îi exterminaseră sau îi asimilaseră; cert e însă că profitaseră de experiența lor și, într-un interval cronologic restrâns, dar fast, întemeiaseră cele mai moderne și mai celebre orașe-cetăți ale civilizației lor, între care localitatea Micene, de pildă – sau capitala unei mulțimi de țări mai mici, înzestrată de ahei, după înființarea ei de dinainte de anul 1 400 î.Hr., cu comori jefuite din insula Creta -, sau orașul Milet, ctitorit tot de ahei, și tot cam prin secolul 14 î.Hr., dar ocupat masiv de ionieni în secolul 12 î.Hr., sau marile așezări urbane Atena, sau Teba, sau Argos, sau Tirint, sau Pylos, sau Corint întreceau prin grandoare și prin opulență imaginația oricărui om obișnuit.
Luxul și lăcomia însă generaseră grave inechități sociale, așa încât, pentru a putea trăi într-un stat în care pământul cultivabil era puțin, iar grâul, lemnul și mineralele, atâtea cât se produceau, creau beneficii doar aristocraților – sau clasei conducătoare -, poporul grec, neputând supraviețui dintr-o economie închisă între propriile ei frontiere – sau autarhică -, s-a silit să-și îmbunătățească traiul printr-o întreprindere extremă și disperată, înființând, cu uriașe eforturi, puncte comerciale, sau colonii, destinate schimburilor negustorești – și constând în a oferi amatorilor, pentru cereale și piei, sau încărcături de minereu, vin și untdelemn, sau obiecte de lux, fabricate din plin în ținutul lor -, pe teritoriile altor populații, de la sud, de la nord, de la est și de la vest, mai apropiate sau mai îndepărtate, toate însă numite de ei, cu dispreț, „barbare”.
Dar viața într-o colonie, pe un pământ străin, printre oameni needucați, violenți, bănuitori și primejdioși, nu era deloc ușoară; de aceea, în afară de negustorii avizi de câștiguri mari, de criminali dornici de a scăpa de pedeapsă, de nebuni și de aventurieri, coloniștii se recrutau foarte greu, fiind racolați, de obicei, dintre membrii diverselor facțiuni elene angrenate în lupta pentru putere, învinși de adversarii lor, dintre cetățenii foarte săraci, care nu mai aveau ce pierde – riscând, dimpotrivă, dacă rămâneau în țară, să fie vânduți ca sclavi, împreună cu toți ai lor, pentru datorii neachitate -, sau dintre cei mulți și asupriți, pentru care, doborâți de deziluzii, existența devenise un chin.
În pofida conținutului ei feroce însă, colonizarea poseda un aspect instituționalizat și, agreată de conducători, era finanțată ori de către autoritățile țării, ori, cel mai adesea, de un „fondator” particular – numit „oicist” -, care, în schimbul cheltuielilor făcute până atunci, cu închirierea de corăbii comerciale – când, firește, nu erau ale lui -, cu angajarea de personal navigant și cu racolarea de coloniști, urma să se despăgubească la instalarea în noul ținut, atât prin câștigurile rezultate din negustorie, cât, mai ales, prin onoarea de a denumi colonia după numele său, dar și de a fi acceptat de către însoțitori ca șef, sau ca „suveran”.
De aceea, pentru a preîntâmpina un eșec fatal, înainte de a porni cu coloniștii către noile ținuturi, oicistul trimitea acolo, tot pe cheltuiala sa, un fel de prospectori, sau de oameni care aveau misiunea de a stabili rutele comerciale, dar, îndeosebi – odată ajunși la țintă -, de a culege informații despre țara unde urma a se înființa colonia, interesându-se, cu precădere, despre bogățiile acelor pământuri, despre resurse, despre disponibilitatea autohtonilor de a face negoț cu ei și, desigur, despre pericolele la care se expuneau.
Or, având atribuții atât de complexe, de regulă, „prospectorii” erau selectați tot dintre negustori, care, în afară de dorința legitimă de a prospera, pentru a nu falimenta, dădeau dovadă, deopotrivă, și de un mare curaj, și de o certă ingeniozitate, fiind capabili atât să-i înfrunte, cu arma în mână, pe pirații împânziți, în acele timpuri, pe toate mările din regiune, cât și să-i convingă de justețea demersului lor colonial – blând sau brutal, după caz -, pe indigenii în al căror ținut ajungeau.
Pe de altă parte, din moment ce expediția se planifica din timp – mai ales dacă fondarea coloniei se realiza pe spezele orașului-stat -, autorităților nu le mai păsa de riscurile întâmpinate de coloniști, așa încât, după ce se încredințau, în urma unui control, că toți viitorii expatriați erau sănătoși, dar și că aveau atâția bani încât să se poată întreține în noua țară cel puțin un an, călătorii, supravegheați de oicist, se îmbarcau pe navă, căpitanul poruncea să se ridice ancora, vâslașii se încordau, vasul ieșea din port și, de atunci, de cele mai multe ori, nimeni nu-i mai vedea niciodată pe pasageri.
Pe drum – pe care, de altfel, marinarii îl cunoșteau foarte bine, căci nave aheene străbătând Marea Neagră, apoi, pe cursul Nistrului, de pildă, dar și al Niprului, pătrunzând mai departe în interiorul ținutului nordic, până către Odesa, existaseră încă din mileniul 2 î.Hr. -, oicistul avea puteri depline, ca un rege asupra supușilor săi, și se folosea de ele reamintindu-le, atât coloniștilor, cât și mateloților că, dacă se vor răzgândi, și vor schimba traseul, vor fi sancționați exemplar.
Nici fondatorul, nici prospectorii și nici migranții nu erau oameni răi; însă la vremea aceea, cu puțin înainte de anul 800 î.Hr., când a început marea colonizare greacă, pentru cetățenii obișnuiți situația în mirificele orașe-stat se prezenta ca îngrozitoare: în doar câteva zeci de ani, marii aristocrați izbutiseră să concentreze în posesia lor mai tot pământul – pentru care micii proprietari, dorind să și-l răscumpere, se împrumutau, de la aceiași nobili, cu dobânzi exorbitante, dar, nereușind a-și mai plăti datoriile, erau, din pricina asta, ori vânduți ca sclavi, ori transformați în „lucrători în dijmă” pe propriul teren (confiscat acum de creditori), pentru doar a șasea parte din recoltă -, așa încât, pentru a se redresa, nu le mai rămânea decât o speranță: să plece unde vedeau cu ochii și să-și încerce norocul în alte zări.
Și totuși, nu erau singuri în nenorocirea lor, deoarece, fără să vrea, li se adăugau și tinerii dezmoșteniți, victime ale legii grecești – care prevedea că averea părintească va fi moștenită, în întregime, doar de întâiul născut, pe partea masculină -, dar și „jucătorii”, pontatori pe șansă, și țăranii săraci, și meșteșugarii ruinați de creditori, toți mânați pe apele mării, pe ploi și pe furtuni, de un singur imperativ: să supraviețuiască.
În noul ținut, pe malul pustiu, dar înalt și pietros, bun pentru acostat, de cele mai multe ori, de îndată ce marile corăbii cu pânze trăgeau la țărm, și cei 50 de vâslași ridicau ramele deasupra apei, primul care cobora, maiestuos, pe sol, pătruns de solemnitatea clipei, era oicistul, urmat de topometri și de topografi, și abia apoi de familiile de coloniști, în număr de câteva sute.
Pe pământ se regrupau, priviți, poate, cu o mirare ostilă, sau doar curioasă, de către indigeni – în timp ce, pe corabie, vâslașii ieșeau pe punte, iar căpitanul și ceilalți marinari scrutau împrejurimile -, apoi, de asemeni, întâiul lucru pe care îl efectua fondatorul era să îngroape, în țarina din fața lor, pe locul unde avea să se înalțe viitorul oraș, o brazdă de pământ cu iarbă, încă reavănă și mirositoare, adusă din țara lor.
Apoi se executau măsurători, se organiza o tragere la sorți și fiecare colonist primea un lot de teren, nici mai mare, nici mai mic decât al vecinilor săi, unde urma a își construi atât depozitele și prăvălia, cât și locuința.
Uneori însă autohtonii, proprietarii de drept ai pământului însușit de greci, se împotriveau acestei practici, și protestau, și atunci coloniștii, făcând uz de arme, le aplicau corecții sângeroase, pentru a-i înspăimânta, apoi continuau spolierea cu și mai mare zel. Iar ca lucrurile să fie clare, și băștinașilor să le piară cheful de a se mai răzvrăti, noii veniți îi adunau, forțându-i să îi asculte și, pentru luare aminte, le impuneau și un tribut. Când însă indigenii refuzau să cedeze, și își apărau pământul luptând cu arma, coloniștii, înarmați, la rândul lor, și dispunând de o tehnică superioară, îi atacau și îi zdrobeau, iar pe cei rămași în viață îi transformau în sclavi.
Așa încât, o expediție de colonizare într-un ținut străin nu se încheia decât într-un singur fel: după ce terenul de lângă țărm se împărțea, deasupra brazdei grecești cu iarbă, adusă din Elada, se ridica un lăcaș de cult, unde coloniștii urmau a se închina și a se prosterna, mulțumindu-le pentru bunătate propriilor zei, din țara lor – fără a bănui măcar că aceia erau pelasgi -, apoi, pe terenul golaș de primprejur începeau să apară întâi mici colibe, înălțate la repezeală, din pari și din chirpici, pe urmă locuințe mai mari, împresurate de prăvălii, de magazii și de spații de depozitare și, în sfârșit, în câteva zeci de ani, pe măsură ce la cheu ancorau tot mai multe vase, cu fanionul elen fluturând la catarg, și locul se umplea cu hamali și cu sclavi, împovărați cu mărfuri, maiestuoase zidiri de piatră, cu coloane și cu frontoane, mândria dintotdeauna a stilului arhitectonic grec.
Acum, pauperii coloniști de odinioară erau înstăriți, și nu rareori, elegant îmbrăcați, slujiți de sclavi și cu trăsuri trase de cai focoși, se plimbau, importanți, însoțiți de familii, pe largile faleze de pe țărmul mării. Dar, cu toate acestea, având negustoria în sânge, cu cât erau mai bogați, cu atât ar fi vrut să mai prospere încă, așa încât, în răstimpurile dintre sosirile a două nave comerciale, în loc să se odihnească, sau să se ocupe de altceva, ei tot timpul făceau prospectări, trimiteau emisari, se gândeau și calculau, propunând noi și noi rute negustorești, către alte piețe, poate mai generoase decât acelea pe care le stăpâneau.
Așa au descoperit, odată cu trecerea vremii, fie aventurându-se de-a lungul fluviilor – pe Rhone, pe Dunăre, pe Nipru sau pe Don -, fie cutreierând toată Asia Mică, apoi Iliria, apoi Panonia, apoi centrul și nordul Italiei, pentru ca, în final, din Gallia – sau din actuala Germanie – să ajungă tocmai în Iutlanda, din Danemarca – noi debușee pentru comerțul lor, reușind nu numai să se îmbogățească pe ei, și pe ai lor, ci să și revigoreze economia în declin a țării, făcând din Grecia, în cel mai scurt timp, unul dintre cele mai prospere state ale antichității.
Prin urmare, stârnite de acel iureș grozav provocat de dorința de a se îmbogăți, încă din prima decadă a „epocii de fier”, din Milet, sau din Corint, sau din alte porturi, au început a pleca aproape continuu spre Marea Neagră – sau spre „Pont”, cum era zona cunoscută atunci -, dar și spre alte zări, numeroase și încăpătoare corăbii de mare tonaj, încărcate cu țesături, cu faimoase covoare de Milet, cu ulei de măsline, cu vase, cu vin, cu podoabe, cu arme și cu obiecte de lux, care, purtate cu ușurință pe apă de 30, sau de 40, sau de 50 de vâslași, în mai puțin de trei sau de patru luni se întorceau cu sare, cu pește, cu grâu, cu metale, cu chihlimbar și cu sclavi – sau, pentru gusturi mai fine, cu fildeș, cu parfumuri și cu abanos din Egipt -, toate vărsate ca dintr-un corn al abundenței către orașele-stat de pe coasta Mării Egee.
Luxul însă își avea prețul lui și, pentru a-l armoniza cu particularitățile vremii – care constau, în principal, în devastatoare atacuri ale piraților asupra corăbiilor comerciale -, autoritățile elene au hotărât ca, din moment ce activitățile de import-export erau atât de profitabile, navele negustorești, încărcate cu mărfuri, pornite către piețele din alte țări, să fie escortate, obligatoriu, de cel puțin un vas de război cu pinten, transportator de infanteriști marini.
Deoarece însă înzestrarea și întreținerea unor trupe militare în mod regulat costa enorm, o oarecare dificultate a apărut când a trebuit să se decidă cine va suporta noile cheltuieli. Autoritățile orașelor-stat însă, atrase ca de un magnet de uriașul câștig rezultat din comerț, n-au stat prea mult pe gânduri și, dorind enorm a securiza rutele negustorești, au inițiat taxe noi, pe care, cu aceeași grabă, explicând că banii nu puteau fi plătiți decât de cei cărora le mergea cel mai bine – ca dovadă stând însuși faptul că, de oarecare timp, datorită veniturilor exorbitante aduse de negustorie, în Corint, de pildă, impozitul anual pe cap de locuitor fusese anulat -, le-au pus pe umerii noilor îmbogățiți din negoț, sau ai comercianților.
Negustorii însă, integrați în sistem, deja achitau, în cuantumuri considerabile, taxe pentru staționarea în porturi, precum și pentru circulația mărfurilor pe marile străzi ale orașelor, așa că au reacționat violent, protestând și cerând ca respectivele taxe să cadă în sarcina proprietarilor de nave, cărora oricum le intrau o mulțime de bani în buzunare fără să facă prea mult efort.
Însă și proprietarii de nave s-au răzvrătit – mai ales că, printre ei, se aflau și multe rude sau cunoștințe ale legiuitorilor -, așa că, în cele din urmă, pentru a nu-i stârni împotriva lor pe comercianți, dar pentru a nu-i supăra nici pe marii proprietari de vase, precum, îndeosebi, pentru a nu se atinge nici de colosalele venituri ale aristocraților, nobilii din comisie au hotărât ca plata taxelor pentru întreținerea vaselor de război cu pinten, a infanteriștilor marini și a mateloților, să le revină cetățenilor supranumiți și „teți”, sau, cu alte cuvinte, celor mai săraci și mai prăpădiți oameni din statul grec.
Într-o societate sfâșiată însă de cumplite dezechilibre materiale, măsura – în afara imenselor dificultăți ivite cu prilejul colectării unor taxe enorme de la niște indivizi săraci -, nu a condus decât la sporirea tensiunilor existente deja în comunități.
În plus, ea s-a adăugat, nedorit, unui val accelerat de decadență a moravurilor și a mentalității societății grecești, care, de o bună bucată de vreme, amețită parcă de opulență, și de posibilitățile oferite de un trai luxos, uitase de orice principiu moral și, ca într-un vârtej, se afunda tot mai mult într-o viață nedemnă, plină de petreceri și de desfrâu, sfârșită, invariabil, în orgii cu caracter erotic, pigmentate cu perversiuni, cu extravaganțe și înveselite cu chefuri cu lăutari, care, foarte curând, au devenit principala preocupare a oamenilor foarte bogați.
Or, cum în orice colectivitate umană modelele comportamentale se impun de către elite, în foarte scurt timp, influențată de desfrâul aristocraților – care nu se mai dădeau în lături de la nimic, își aduceau țiitoare în casă, lângă soții, se dezbrăcau și petreceau aproape goi, dar, mai ales, se dedau la practici homosexuale -, populația greacă a prins și ea gustul unui dezmăț fără margini și, în tot atât de scurtă vreme, negustorii, proprietarii de nave, marinarii, ostașii, străinii sosiți în porturi, sau în orașe au început să se distreze atât de deșănțat, cu băutură, cu muzică și cu prostituate, încât parcă intraseră în anul morții.
Iar în toată această nebunie, un cuvânt greu de spus, ca toți oamenii cu bani, l-au avut comercianții, care, simțind cei dintâi că, în afară de a-i îndestula erotic și gastronomic, petrecerile îi puteau îmbogăți și mai mult, n-au pierdut timpul și, foarte operativi, racolând femei ușoare, au mai adăugat afacerii lor încă un element: prostituția, sau amorul plătit, pe care, evident, în cooperare cu proprietarii de nave, l-au introdus întâi în porturi, unde au înființat tripouri, bordeluri și spelunci, luate numaidecât cu asalt de amatori.
Așa încât, aproape pe neobservate, din inițiativa aristocraților, dar cu contribuția tuturor structurilor societății, în Grecia antică – unde, de altminteri, prostituția, fiind considerată mai mult o deprindere igienică, n-a fost privită niciodată ca o decădere, sau ca o degradare -, a început să bată masiv, ca un taifun, „un vânt de decadență” (cum s-a exprimat, multe sute de ani mai târziu, un scriitor), cuprinzând sub rafalele sale, de-a valma, o asemenea mulțime de oameni, de toate vârstele încât, surprinse, autoritățile nu numai că nu au interzis activitățile cu profil erotic, dar chiar le-au încurajat, declarând, prin reprezentanți, că dragostea tarifată, practicată încă din adolescență, fortifică organismul, menținându-l sănătos și viguros.
De aceea – fără să se ajungă la formele extreme ale prostituției de pe vremea lui Solon, legendarul legiuitor elen, care, peste aproape 200 de ani, avea să înființeze, inițial în porturi, dar apoi în orice loc din oraș, primele bordeluri de stat, numite „dicterion” – deservite de femei foarte tinere, alese dintre sclave, dintre văduvele sărace și dintre rezidentele străine în căutare de lucru -, proprietăți ale unor oameni bogați, cunoscuți ca „pornoboscerons”, beneficiare ale „privilegiului inviolabilității”, supravegheate de funcționari plătiți din banii publici, dar cu prețuri atât de scăzute încât oricine le putea frecventa -, amorul plătit a devenit rapid una dintre cele mai importante componente ale ale vieții private din Grecia antică.
Așa încât, când, cam pe la anii 800 î.Hr., metalurgia fierului – descoperită în Asia Mică, în secolele 14 – 13 î.Hr. și extinsă apoi, prin intermediul triburilor migratoare și al negustorilor, și în alte părți ale lumii -, începea a pătrunde vertiginos în spațiul danubiano-carpato-pontic – adusă de comercianți ori peste Caucaz, pe așa-zisul „drum cimerian” din ținuturile de la nord de Marea Neagră, ori, pornind de-a dreptul din Elada, prin Marea Egee și prin valea Dunării -, pentru a se răspândi pretutindeni în Câmpia Română, atât negustorii greci, cât și prospectorii, dar și infanteriștii marini aflați pe vasul lor de război cu pinten, și marinarii de pe corăbii sperau, intrând pe alte teritorii, să aibă șansa de a întâlni comunități cu moravuri asemănătoare, pentru ca, debarcând, să-și continue traiul cu care erau obișnuiți.
Iar așteptările le-au fost răsplătite, deoarece, deși la Pontul numit de ei „Euxin” – sau „primitor, ospitalier” -, indigenii nici nu aveau bordeluri, nici nu practicau în public asemenea moravuri, se găsiseră, totuși, comercianți autohtoni, avizi de câștig, care îi înțeleseseră și, contra unor mărfuri, le prezentaseră numaidecât câteva sclave din împrejurimi.
Acum însă, navigând în amonte, spre inima Câmpiei Muntene, pe o vreme frumoasă, cu soare mult și cu aer cald, dar și cu un vânticel de la est umflat în pânze, nu mai aveau siguranța că vor fi la fel de norocoși și, de aceea, cu toate că de dinainte, pe maluri, le apăreau mereu țărmuri împădurite, cu crânguri largi, cu alunișuri și cu ogoare, în marginea cărora se zăreau căruțe, mânate de mogâldețe îmbrăcate în alb, se simțeau încordați și neliniștiți, aproape emoționați, ca în preajma unui examen.
Pe valurile susurătoare ale marelui fluviu se aflau, înaintând încet, în ritmul impus de vâslași, doar două corăbii: una comercială – proprietatea a doi oameni de afaceri prosperi din Milet, care, cooperând cu oicistul rămas, momentan, în țara lor, pentru a recruta coloniști, îndeplineau și oficiile de prospectori -, iar cealaltă, cu punte și cu cabine, totuși, dar tot atât de suplă și de masivă, militară, cu pinten, încărcată cu infanteriști marini, care însă nu se vedeau; în schimb, se zăreau bine, atât pe prima navă, cât și pe cea de-a două, căpitanii și secunzii, alături de timonier, care, privind peste umerii celor doi sau trei civili de lângă ei, se uitau în toate părțile și parcă încercau să adulmece vântul.
Pe malul din stânga însă, în ținutul trac, nu se observau decât tufișuri, și coline verzi, și vag acoperișuri incerte de stuf sau de rogoz; iar pe malul din dreapta, mai jos pe alocuri, și mai întins, dar vârstat și el de copaci înalți, de răchitișuri, de bălți și de ogoare, aceleași mogâldețe înveșmântate în alb, stând nemișcate pe pajiști, printre turme de oi, sau trebăluind pe ogoare. Însă, chiar dacă ar fi zărit ceva deosebit, tot nu ar fi luat în seamă, deoarece, deși erau cu ochii deschiși, și priveau ca să vadă, în minte gândul le fugea mereu către albele, grațioasele și ademenitoarele năluciri cu chip de femei, întâlnite în bordelurile din orașele lor, care îi bântuiau.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!