(Continuare)
Procesul de spiritualizare a cuantelor – sau de impregnare a lor cu Sfântul Duh -, a fost, precum Biblia afirmă în mod repetat, unul eminamente verbal, sau efectuat prin Cuvânt. Iar experiențele unor cercetători de la Universitatea din Sydney, Australia, desfășurate recent, prin intermediul cărora s-a reușit, în premieră istorică, să se stocheze, pe un cip computerizat, informații bazate exclusiv pe lumină, însă sub formă de unde sonore, confirmă aserțiunea din textul biblic.
(Potrivit propriilor exprimări, respectivii savanți au transformat fotonii în sunet ca și când ar fi izbutit să capteze un fulger în chip de tunet, iar performanța lor, în afara importanței în tehnologia comunicațiilor, pe care, desigur, o va avea – deoarece, în teorie, s-a aproximat că, în viitor, computerele vor procesa informațiile sub forma fotonilor, și nu a electronilor, ca în prezent, obținându-se astfel ordinatoare fotonice cu un potențial de funcționare de 20 de ori mai rapid decât al celor convenționale, ajungând la viteza luminii și neproducând căldură -, e extraordinar de însemnată deoarece oferă o vagă idee despre modul în care ar fi putut Conștiința Supremă – sau imaterialul Atotziditor -, atunci, la Facerea lumii, să opereze transferul de informații către Creația sa: adică nu în alt fel decât prin cuvânt. Sau, poate, printr-un fenomen asemănător sonoluminiscenței – un proces enigmatic prin care bulele de gaze dintr-un lichid supus acțiunii ultrasunetelor emit lumină -, care, științific, încă nu a fost explicat).
Astfel, „încărcând” undele de probabilitate și cuantele cu Sfântul Duh – sau dotându-le cu inteligență -, Dumnezeu a realizat două acțiuni majore: a indus viitoarelor particule materiale, constituente ale Universului vizibil, o serie de
proprietăți, sau de caracteristici – dintre care sunt cunoscute nonlocalitatea, incertitudinea, entanglementul și efectul tunel -, dar, poate și mai important, le-a conectat la sursa de informații, existentă în Oceanul Primordial, asupra căreia, firește, controlul exhaustiv îl deține el. (Faptul de a pretinde că Dumnezeu a indus undelor de probabilitate, sau cuantelor, sau câmpurilor electric și magnetic un soi de conștiință, sau inteligență, sau „o parte” din Sfântul Duh e, desigur, doar un mod de exprimare, deoarece – conform convingerilor științifice ale lui David Bohm, Bernard d”Espagnat, Florian Nicolau, Menas Kafatos și Robert Nadeau, dar și ale altor savanți, care susțin că există o „realitate subcuantică” -, aproape sigur, procesul de spiritualizare a viitoarei materii a avut loc la un nivel mai profund, dincolo atât de fotoni, cât și de undele de probabilitate, dar și de câmpurile fizice, respectiv în „substanța primordială”, aceea imaterială și necreată, unde însă, deocamdată, mintea umană nu are acces).
Iar afirmația că, într-adevăr, lumina (adică „materialul” din care e confecționată lumea), sau componentele sale, se comportă atât ca particulă, cât și ca undă, a fost demonstrată în mod irecuzabil, încă o dată, pentru a nu mai exista nici un dubiu, de savanții de la Școala Politehnică Federală de la Lausanne (EPFL), care, recent, au realizat prima fotografie din lume atestatoare a acestui fapt.
Concret, slujindu-se, teoretic, de „efectul fotoelectric” descris de Albert Einstein (care se produce atunci când o lumină ultravioletă atinge o suprafață metalică, provocând o emisie de electroni, după ce a călătorit sub formă de undă), fizicienii – conduși de domnul Fabrizio Carbone – au îndreptat un puls de lumină laser către o nano-sârmă metalică, determinând lumina să se deplaseze de-a lungul nano-sârmei sub înfățișare de unde.
Au poziționat apoi un val de electroni de-a lungul respectivei sârme și, cum undele de lumină de pe structura metalică sunt compuse din particule numite fotoni, când electronii s-au ciocnit de protoni, fie au încetinit, fie au accelerat. Atunci, cu un microscop ultrarapid, savanții au fotografiat momentul și locul unde s-a efectuat schimbarea de viteză a electronilor, observând – și producând probe în sensul acesta – că lumina se prezintă atât ca undă, cât și ca particulă.
Inducându-li-se proprietăți cuantice de referință, tot atunci, în ziua întâi a Creației, viitoarelor particule constituente ale Universului material li s-au acordat, de fapt, „legile de funcționare”, pe baza cărora, nu cu mult mai târziu (când forța nucleară tare, forța nucleară slabă, electromagnetismul și o formă de presiune greșit interpretată ca gravitație – sau, cu alte cuvinte, amintitele legi – au început să se manifeste), avea să funcționeze lumea. (Și, de asemeni, ca și în cazul spiritualizării propriu-zise a luminii, e de presupus că au fost dotate cu legi, sau cu principiile de ființare întâi particulele componente ale Oceanului Primordial și ale Pământului, prezentarea procesului în modul acesta gradat fiind doar o consecință a „normelor narării biblice”, sau a unor minime reguli de succesiune stilistică).
Or, pentru a putea respecta aceste legi – sau pentru a avea capacitatea de a li se supune -, constituentelor universului material li s-au conferit acele fantastice particularități, care nu aveau să fie cunoscute de oameni (deși religiile îi înștiințaseră despre existența lor încă din vremurile primordiale), decât odată cu descoperirea fizicii cuantice.
Așa încât, în sensul acesta, inseparabilitatea cuantică, sau entanglementul (luând-o ca pe un prim exemplu), și-a găsit în mod strălucit confirmarea la University of Glasgow, din Scoția, unde cercetătorii, știind că fotonul este particula elementară responsabilă pentru toate fenomenele electromagnetice, dar dorind – sub comanda domnului Paul-Antoine Moreau -, să obțină patru imagini ale unor fotoni aflați într-o stare de inseparabilitate cuantică în timpul a patru tranziții de fază diferite, au generat o pereche formată din doi fotoni, plasați, cu ajutorul
unui cristal de borat de bariu și a unui laser, într-o stare de inseparabilitate cuantică.
(Lungimea de undă a fasciculului laser care a trimis fotonul incident prin cristalul de borat de bariu s-a cifrat la valoarea de 355 nm, iar lungimea de undă a fotonilor inseparabili cuantic care au ieșit din respectivul cristal a însumat 710 nm).
Apoi, cu ajutorul unei camere foto, fizicienii au constatat că ambii fotoni au suferit aceeași tranziție de fază, chiar dacă al doilea foton nu a trecut printr-un filtru de fază.
O altă proprietate indusă cuantelor de Dumnezeu, prin intermediul Sfântului Duh – care, probabil, a impus legile divine însuși „interiorului” în care s-a instalat -, constă în ceea ce, mulți ani mai târziu, descoperit fiind de domnul Heisenberg, a căpătat denumirea de „principiul incertitudinii”, și care din punct de vedere fizic descrie proprietatea unui electron, propagat prin spațiu sub formă de undă, de a interacționa într-un punct cu o particulă, dând naștere astfel, conceptual, dualismului undă-corpuscul.
În cazul fotonilor și al electronilor, sau chiar al atomilor, în cadrul fenomenului de „colaps al undei”, unda dispărând din spațiu, „facilitează” misterios apariția corpusculilor materiali. Dar în ce „zonă”, sau „dimensiune” se află particula pe măsură cu unda se propagă încă nu știe nimeni, și tocmai această nelămurire constituie principiul incertitudinii, sau caracteristica descoperită de Heisenberg.
Dumnezeu a dotat însă undele de probabilitate, sau cuantele – sau acel ceva încă necunoscut, situat la un nivel atât de profund al iluziei materiale încât umanității îi e imposibil să îl localizeze -, acordându-le proprietăți din pricina cărora, în prezent, în pofida eforturilor depuse de cercetători, fenomenelor manifestate li se cunosc doar efectele, cauzele care le produc rămânând obscure.
Așa se întâmplă cu „efectul tunel”, care, conform oamenilor de știință, rezultă din „capacitatea unui obiect cuantic de a străbate o barieră de potențial la scară atomică”.
Încercând să explice acest fapt tulburător, fizicienii au opinat că funcția de undă asociată unei particule nu se anulează în zona barierei, ci, în cele mai multe dintre situații, se atenuează într-o manieră exponențială.
Apoi, dacă la ieșirea din barieră funcția de undă nu devine matematic nulă, există posibilitatea ca respectiva particulă să traverseze bariera potențial. Iar probabilitatea de traversare depinde – potrivit acelorași cercetători – de existența unor stări cuantice accesibile pentru particula în chestiune în ambele părți ale barierei, precum și de suprafața ocupată de barieră. Dar nimeni nu are autoritatea de a confirma dacă așa se întâmplă cu adevărat.
O caracteristică importantă, sau chiar esențială, indusă atunci, la început, prin intermediul Sfântului Duh, viitoarelor „cărămizi” ale realității (care Duh s-ar fi putut insinua în sarcina electrică, de pildă – aceea despre care fizicienii nu știu „de unde vine”, însă au certitudinea că nu poate fi nici confecționată și nici distrusă), constă, pur și simplu, în capacitatea luminii de a interacționa cu materia.
Procesul poartă denumirea de electrodinamică cuantică și definește matematic toate fenomenele cuprinzătoare ale particulelor încărcate electric care interacționează prin schimbul de fotoni, reprezentând omologul cuantic al electromagnetismului clasic. Sau, altminteri spus, electrodinamica (sau EDC) poate fi descrisă ca o teorie perturbativă a vidului cuantic electromagnetic.
În afară de aceste caracteristici, Dumnezeu i-a mai acordat luminii – indiferent de forma ei de manifestare: undă de probabilitate, sau energie, sau corpusculi materiali -, un anumit tip de memorie, aptă de a percepe fidel
informațiile (parte sosite din apă, parte din mediul înconjurător), dar și un fel de voință, sau chiar de conștiință, determinând-o atât să preia informația (sosită, în definitiv, de la Conștiința Universală), cât și să o proceseze și, prin urmare, să se autoorganizeze, așezându-se – sub formă de particule materiale – „singură” la locul ei într-un oarecare sistem.
Astfel încât faptul că elementele primare ale luminii – respectiv cuantele și câmpurile fizice, dar și ceea ce se află „îndărătul” lor -, au suferit un proces intens de spiritualizare – realizat în intimitatea existenței însăși, sau a ființării -, sau de încărcare a lor cu inteligență, sau de dotare cu Sfântul Duh, e cât se poate de adevărat, precum Biblia o afirmă cu claritate: „Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11: 3).
Lumina creației, deci, a fost o lumină inteligentă, impregnată cu Sfântul Duh, constituind, concomitent, atât suport pentru viață – sau viitoare materie solidificată -, cât și Minte vie, sau Conștiință vie, racordată – ca și apa, de altfel, sau Oceanul Primordial – la Rațiunea Supremă. Iar ceea ce le unește e informația – sau, altfel formulat, modul, sau „codul” prin care Dumnezeu își propagă voința în Univers.
Or, faptul că particulele elementare sunt capabile să se recunoască reciproc de la distanță (în special electronii), și că fac între ele schimb de informații este susținut cu tărie de fizica modernă. Dar – au adăugat savanții -, aceste procese fizice atât de intime nu ar consta numai în stimularea electrostatică a interacțiunilor specifice, ci, conform unor considerații susținute teoretic de atomistul francez Jean-Emile Cheron, transferurile energetice informaționale
dintre electroni s-ar datora existenței unei radiații cu totul deosebite a acestora, pe care el a denumit-o „radiație electromagnetică neagră”.
Concret – a explicat savantul francez -, constituind un domeniu energetic propriu fiecărui electron prin însăși închiderea în sine a radiației respective, această „microzonă energizată” specifică i-ar permite electronului să emită fotoni virtuali – și anume „fotoni negri”. Emisiile ar putea să se producă în toate direcțiile sau, la intervenția anumitor factori, numai într-o singură direcție. Electronul – consideră domnul Jean-Emile Cheron – „este liber să-și aleagă după voie semnul spinului unei perechi de fotoni negri”, căci deși nu are sarcină electrică, fotonul este generator de câmp electromagnetic alternativ de foarte mare frecvență.
Aceluiași fenomen, vizând capacitatea luminii – sau a energiei, sau a undelor de probabilitate, sau a necunoscutului de dincolo de fotonii constituenți – de a înmagazina informații, i-au acordat credibilitate cercetătorii Christian Hubrich, Georg Heinze și Thomas Halfmann, de la University of Darmstadt, din Germania, care, emițând un puls de lumină și izbutind să „oprească” apoi acea lumină timp de aproximativ un minut, au descoperit, permițând luminii să se deplaseze din nou, o metodă de a păstra informația conținută în interiorul fotonilor. (Tehnica folosită se numește „transparență indusă electromagnetic”). Or, stocând energia pentru un timp, și apoi eliberând-o, au observat că lumina utilizată în experiment a păstrat aproape perfect informația deținută de propriii fotoni, dar și că se poate stoca atât energia impulsului de lumină, cât și informația din pulsul de lumină, concluzionând că lumea, sau „observatorul”, interacționând cu un sistem cuantic, determină inevitabil decoerența, sau colapsarea funcției de undă.
Pe de altă parte, informația cuantică este utilă și diferită de informația clasică atunci când sistemul – în acest caz: fasciculul de lumină – se află într-o stare
de superpoziție cuantică sau este inseparabil cuantic cu altceva. Procedura „transparenței indusă electromagnetic” păstrează informațiile cuantice deoarece, făcând experimente de inseparabilitate cuantică între un foton „stocat” și un altul „nedepozitat”, se descoperă că inseparabilitatea cuantică dintre cei doi fotoni se păstrează, acest tip de „înmagazinare” fiind, practic, atât de „permisiv” încât, nereprezentând chiar o măsurătoare, îngăduie stării cuantice – sau informației cuantice – să se mențină.
În prezent, informația este procesată, de către computere, sub formă de electroni. Însă, potrivit unui experiment efectuat de o echipă de fizicieni condusă de profesorul Gerhard Rempe, directorul Institutului de Optică Cuantică Max Planck, care a realizat, pentru prima dată în istorie, o rețea cuantică elementară bazată pe interfețele dintre atomi și fotoni, e posibil ca, în viitor, stările cuantice să poată fi transferate mult mai performant decât prin intermediul rețelelor numite clasice.
(Rețeaua propusă de fizicienii conduși de profesorul Gerhard Rempe se constituie din două noduri, fiecare având capacitatea, prin comunicarea realizată de un singur foton aflat într-o deplasare de-a lungul unui cablu de fibră optică, cu o mărime de 60 de metri, de a trimite, a primi și a stoca informații.
În ceea ce privește prototipul, atomi izolați de rubidiu au fost „închiși” în cavități optice alcătuite din două oglinzi puternic reflectorizante, plasate foarte aproape una de cealaltă – după ce, mai întâi, folosind fascicule laser, echipa a plasat un atom cvasi-permanent în cavitate -, observându-se că un foton care intră în cavitate este reflectat între cele două oglinzi de câteva mii de ori, intensificând astfel interacțiunea dintre atom și foton. Și astfel s-a realizat că, în același timp cu emisia controlată a fotonilor din atom, în sistem s-au transferat informații codificate de la un foton la altul, demonstrându-se că stările cuantice pot fi trimise prin această metodă mult mai eficient decât prin mijlocirea rețelelor clasice).
Tot conform celor mai noi cercetări s-a dovedit că informația pe baza căreia este structurată materia – aceeași materie despre care savanții au recunoscut că posedă inteligență, și care, în prima zi a Creației, consta doar din pământ și apă -, se prezintă ca ordonată. Cu alte cuvinte, analizând orice structură moleculară, dar și aranjamentul atomilor constituenți, s-a conchis ferm că structura materiei este extrem de organizată, nefiind haotică și, deci, făcând imposibilă eventualitatea de a fi apărut din întâmplare.
O structură riguros ordonată, dar și inteligentă, posesoare a unor reguli de funcționare, nu poate căpăta ființă în lipsa unei acțiuni premeditate, executate, în mod voit, de o forță inteligentă, la rândul ei. Or, cum inteligența presupune viață, sau conștiință, e clar că acela care a dat naștere totului – adică tuturor structurilor materiale organizate -, e o entitate celestă, eternă și necreată – adică Dumnezeu.
Pe de altă parte, cum, datorită echivalenței dintre energie și materie, totul este lumină – căci fotonii se pot transforma oricând, sub acțiunea unui observator, în particule materiale (cu aportul decisiv al Conștiinței neparticipative, însă) -, rezultă că lumina, apărută, ca „material de construcție”, la porunca lui Dumnezeu, se află la baza a tot ceea ce există în Univers, inclusiv a vieții, căreia, conținând spiritul divinității în sine (sau pe Sfântul Duh), îi servește obiectiv ca suport.
De fapt, materia, ca atare, nici nu există cu adevărat, fiind doar „lumină solidificată”, în vreme ce nici lumina, la rândul ei, nu e doar o structură „cristalizată și precipitată”, ci un real agent al lui Dumnezeu – un agent care, conform ultimelor cercetări din domeniul fizicii cuantice, este capabil (în afară de a „da materiei chip”), să memoreze date, dar să le și transporte.
Atunci însă, la început, în ziua întâi, când Dumnezeu a cerut ”Să fie lumină!”, universul – atât cât era, proaspăt și nemodelat, încă difuz și ud, cețos și întunecat – încă vuia și hăuia, și se contorsiona, zbuciumat de ciocnirea dintre materie și antimaterie.
(Referitor la co-ființarea, nestingherită, a „Cerurilor spirituale” – adică a unei alte dimensiuni a realității, unde, cel mai probabil, locuia Dumnezeu – și, desigur, unde locuiește încă –
împreună cu îngerii săi -, laolaltă cu Universul material, s-au avansat deja teorii, dintre care mai apropiată, poate, de adevăr e concepția dualității existenței.
În această teorie dipolul vortex reprezintă un model fizic pentru unitatea dialectică „particulă – antiparticulă” prin care se face schimb de corpusculi general cunoscuți – de tipul fotonilor – între Universul primar, format din Pământ și din Oceanul Primordial, și Universul complementar, constituit din antimaterie – sau, altminteri spus, particulele elementare ar alcătui o „punte de legătură” între cele două lumi, configurând un cadru conceptual abstract, cuprinzător nu a două Universuri paralele, ci a unui Univers cvadridimensional dual, „centrat” sau fixat pe axa timpului.
Or, în cazul acesta, proprietățile particulelor elementare vor reflecta, ca „în oglindă”, proprietățile antiparticulelor corespunzătoare, confirmând că între cele două lumi, în care corpusculii universali implicați pătrund (sau ies) printr-un pol și dispar (sau sosesc) prin celălalt pol, cu sensuri de mișcare opuse, există un raport de genul dipol vortex).
Dumnezeu însă ar fi putut crea materia – respectiv Pământul plat, reavăn și „netocmit”, moale, ascuns ca o insulă în întuneric, în mijlocul Oceanului Primordial, imobil și nelămurit, „bătut” doar de lumina din care urma să fie desăvârșită lumea, și de aura Celui Preaînalt -, nu numai prin interacțiuni violente, cu emisii de raze gama, și de lumină ultravioletă și, poate, prin intermediul unor procese încă necunoscute, datorită cărora lumea abia născută se contorsiona și se zbuciuma, ci – conform rezultatelor unui experiment efectuat de fizicienii de la Massachusetts Institute of Technology (sau MIT) din SUA -, exclusiv din fotoni, pe care nu ar fi fost necesar decât să îi combine.
„La baza celei mai mari părți a materiei vizibile din jurul nostru stau interacțiunile dintre nucleele atomice, atomi și molecule”, au explicat
cercetătorii, conduși de profesorul Vladan Vuletic, în timp ce trimiteau un fascicul laser de intensitate mică printr-un nor de atomi de rubidiu, răcit în prealabil la temperatura de doar câteva grade peste zero absolut. Însă – au adăugat savanții -, deoarece masa de repaus a fotonilor este egală cu zero – deși tot ei sunt responsabili pentru fenomenele electromagnetice -, aceștia interacționează, din pricina asta, foarte slab unii cu ceilalți. În schimb, având viteza de deplasare echivalentă cu cea a luminii, aceiași fotoni, în cadrul experimentului, au ieșit din nor în grupuri de doi sau trei, realizând – deoarece nu au apărut în mod individual sau aleatoriu -, o formă de interacțiune între fotoni. Or, deși, în chip obișnuit, fotonii sunt lipsiți de masă, fizicienii au descoperit că „fotonii grupați”, ieșiți din nor, dobândiseră o masă egală cu o fracțiune din masa unui electron, căpătând, totodată o viteză de deplasare de circa 100 000 de ori mai mică decât a fotonilor individuali și, „ajutându-se” de propria inteligență, stimulată prin temperatura scăzută, dând naștere unei forme noi de materie, specială sau deosebită, formată doar din fotoni.
Care era însă rostul acestor prefaceri febrile, când pământul și apa încă erau îngemănate, când nu exista atmosferă, când spațiul era incert, și când doar întunericul umed, străpuns, pe alocuri, de jerbele luminoase ale reacțiilor dintre elemente, și de transformările la nivel cuantic, domina, masiv și ferm, universul material?
Unul monumental, unic și irepetabil: Dumnezeu, aducând la ființare Pământul, căruia i-a acordat însușirea de a se diferenția de oricare alt corp solid din Univers – dacă va fi existând vreunul -, perfectându-și rețeaua de informații și punându-și la punct sursa de energie – sau, cu alte cuvinte, asigurând Terrei condițiile de funcționare, crea, pur și simplu, premisele apariției vieții.
Prin cerința sa Dumnezeu însă nu s-a limitat doar la a-și pune la dispoziție „materialul” cu care urma să mai lucreze încă, ci, poruncind „Să fie lumină!”,
a determinat ca „peste fața adâncului” să apară nu fotoni luminoși, în chip de „substanță fizică”, sau de energie, ci lumina cunoașterii, sau a existenței, dispunând ca, din momentul acela, elementele întregului Univers material să se conecteze, prin toate cuantele lor, la rețeaua divină, la sursa de informații, sau la Mintea vie a Celui Preasfânt, devenind ele înseși conștiente și vii, inteligente, sau programate, pregătite în orice clipă ca, la o altă poruncă dumnezeiască, să se ordoneze în noi sisteme, așezându-se „singure” la locul lor – precum au observat fizicienii -, și să constituie noi și noi obiecte.
Cu alte cuvinte, nu deasupra Pământului a determinat Dumnezeu „Să fie lumină!” – căci el și îngerii nu aveau nevoie de vizibilitate în sens uman, iar oamenii încă nu existau -, ci – metaforic vorbind -, a „introdus lumina” în însăși „conștiința” fotonilor, în miezul intimității lor, sau poate și mai profund, în străfundurile ființei lor, unde a inoculat Sfântul Duh, știind că, în felul acesta, acordând cuantelor inteligență, își va pregăti condițiile de a aduce lumea din Întuneric – adică din ținutul Morții, sau din „locul unde nu se întâmplă nimic” -, la Lumina universală – adică la Ființare sau, și mai expresiv, la Viață.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!