Capitolul 7: Pământenii
************
Ca urmare a masivelor mișcări de populații declanșate de deplasarea spre vest, apoi către sud, a triburilor kurganiene, pornite în căutare de noi pășuni, în lunca Dunării au sosit, în grupuri mari – probabil pașnice, dar hotărâte să ocupe noi teritorii prin orice mijloc -, întâi convoaiele cucuteniene, numeroase și îndârjite, care însă au găsit la Malu Roșu, la Slobozia, la Frătești, la Oinacu, la Braniștea și la Gostinu doar așezări în devălmășie, părăsite aproape, cu poate mai bine de jumătate dintre locuitori plecați în pribegie; iar cei care nu plecaseră încă, bănuitori și temători, se pregăteau să o facă.
Era „epoca bronzului timpuriu” – situată cronologic de arheologi cam între anii 3 500 – 2 200 î.Hr. -, când viața unui om nu valora nimic și când, pentru a se fura o cireadă de vaci, sau o turmă de oi, se treceau prin ascuțișul topoarelor toți locuitorii unei așezări și se incendia întregul sat. De aceea indigenii, aflând, de la străjile lor, de sosirea cucutenienilor, și-au încărcat avutul în care, atât cât au putut, și-au luat familiile și o parte din animale și au ieșit la hotar, în apropierea pădurilor celor mari de fagi și de stejari.
Cucutenienii însă erau tot pelasgi; înainte ca populația kurganiană să-i forțeze ca, parțial, să se disperseze – confirmând, în felul acesta, în bună parte, teoria antropologului american Ward Hunt Goodenough II, susținătoare a faptului că nu războinicii din stepele de la nordul Mării Negre i-au silit, în definitiv, pe pelasgii din Câmpia Română să migreze în Asia Mică și în Europa, ci triburile cucuteniene, presate de acești intruși -, ei constituiseră, în ținutul lor din Moldova, unde li se instalaseră strămoșii cu 5 000 sau cu 6 000 de ani în urmă, când – potrivit paleolingvistului Colin Renfrew – veniseră din Orientul Apropiat, localități cu aspect de orașe, cu până la 20 000 de locuitori, cu case dreptunghiulare, din lemn și din lut, cu pereți împletiți din nuiele, cu vetre pentru prepararea hranei, cu mai multe încăperi, uneori cu etaj, cu grajduri pentru animale și cu depozite pentru păstrat alimente; prelucraseră copios arama, din care făcuseră topoare și seceri, ace, pumnale, mărgele, pandantive, brățări și alte obiecte, crescuseră porci, dar și vite cornute, mari și mici, și cai și, mai ales, găini, și se ocupaseră de agricultură folosind din plin sfredelul, frecătoarea, brăzdarul și săpăliga; femeile țesuseră stofe atât din fibre de lână de oaie cât și din cânepă și cu toții se închinaseră Zeiței Mamă, sau Zeului Soarelui, fără însă să-și îngroape morții, ci incinerându-i, din motive necunoscute, cu locuință cu tot; de aceea acum, în fața unui ținut ospitalier, udat de mari cursuri de apă, cu pământ fertil și cu pășuni imense, care făgăduiau belșug, dar și cu păduri apropiate, bune pentru refugiu, își dădeau seama că, atâți câți erau – relativ puțini în comparație cu foarte numeroasa populație cucuteniană de dinainte de dispersare -, singuri n-ar fi putut niciodată să mai întemeieze o civilizație asemănătoare, capabilă atât să își asigure un trai prosper, cât și să se apere de năvălitori.
Prin urmare, întrucât vorbeau aceeași limbă ca a oamenilor îngroziți din fața lor, risipiți pe la poalele verzilor păduri – unde, urcați în care, stăteau cu o mână pe hățuri și cu alta pe mari bâte de lemn -, dar, mai ales, pentru că purtau, ca și aceia (ceea ce dovedea că posedau mari afinități), bărbații ițari și cămăși, cu brâie, cu sumane și cu opinci, iar femeile ii, fuste, catrințe și fote, precum și marame pe cap și, desigur, în picioare, opinci, le-au făcut semne prietenoase și au trimis mesageri către ei, rugându-i să aștepte și să se înțeleagă.
Evident, nu s-a știut și nu se va ști niciodată cum s-au învoit; dar se poate bănui că fugarii, înmuiați de termenii propuși – care, foarte probabil, implicau strategii de colaborare -, s-au întors în așezări, iar nou-veniții s-au stabilit alături, împărțindu-și pășunile, terenurile pentru agricultură și locurile pentru pescuit. Conducerea regiunii însă, de bună seamă, i-a revenit unui „razd” cucutenian – sau, poate, fiecare localitate s-a supus unui șef -, iar amenajările pentru oi și pentru vaci din ostroave, precum și stânele din cuprinsul câmpiei, de asemeni, au intrat sub stăpânirea pelasgilor sosiți din nord.
Comerțul, în schimb, s-a desfășurat ca și până atunci, atât pe apă, cât și pe uscat și, pentru că, în urma originalei fuziuni, populația sporise mult – o parte dintre cucutenieni chiar riscând, din pricina asta și trecând la sud de Dunăre, unde s-au așezat printre traci -, a înflorit fulminant.
Așa a luat naștere, în perioada „timpurie a epocii bronzului”, din amestecul pelasgilor sosiți din Moldova – sub numele de cultura Cucuteni -, cu pelasgii găsiți în Câmpia Română, cultura Glina, remarcată în premieră de către arheologul Ion Nestor, în 1926, într-un tell de lângă București, dar răspândită – conform celor 130 de așezări descoperite până acum – de la Porțile de Fier până la Mostiștea, spre est și de la Dunăre până la Carpații meridionali spre nord.
N-a fost o cultură spectaculoasă; ca și celelalte, de dinaintea ei, s-a caracterizat prin amplasarea așezărilor pe malul apelor – dintre acestea doar două fiind fortificate: una la Orbeasca de Sus, în județul Teleorman, iar cealaltă la Odaia Turcului, din județul Dâmbovița, unde specialiștii au găsit șanțuri de apărare -, prin folosirea unor pumnale triunghiulare de cupru, însă și a securilor, a topoarelor cu găuri de înmănușare, a dălților și a cuțitelor de bronz, precum și prin faptul că, deși populația cucuteniană, cu care a coabitat, își ardea decedații, membrii culturii Glina – potrivit „mărturiilor” din complexul funerar de la Căscioarele, din județul Călărași -, își înmormântau în continuare morții, în poziție chircită, cu diverse obiecte ceramice și cu statuete de lut ars depuse alături.
(Și e de presupus că, până când ritualul incinerării a început să predomine – așa cum a sesizat Vasile Pârvan, care a menționat că geții de mai târziu își ardeau defuncții -, cele două tipuri de ceremonial funerar au coexistat).
Dar – tot conform specialiștilor – se pare că o contribuție la formarea culturii Glina ar fi avut și cultura Cernavodă II – Filtești II – ceea ce, desigur n-a exclus ipoteza constituirii ei din mixajul indigenilor cu migranții cucutenieni -, iar ca manifestări culturale corespondente i-ar putea fi atribuite cultura Ezero A – B de la sud de Dunăre, cultura Bogdănești, din Moldova și cultura realizată de grupul Jigodin, din Transilvania.
Altminteri însă, ținând totuși cont că membrii culturii Cucuteni consolidaseră, în ținutul lor, cea mai avansată civilizație din lume, e de înțeles că, venind către Dunăre, unde s-au amestecat cu băștinașii, nu și-au pierdut nici cunoștințele, nici calitățile și, împreună cu pelasgii-gazdă – cu care, cu timpul, s-au contopit – au edificat o cultură la fel de impresionantă, punând pretutindeni pe unde au trecut – pe la Malu Roșu, pe la Slobozia, pe la Frătești, pe la Braniștea, pe la Oinacu, pe la Gostinu – pecetea geniului lor.
În lunca Dunării se ducea o viață simplă, dar încordată, bazată pe creșterea animalelor, pe agricultură, pe pescuit și, mai ales, pe comerț, prin intermediul căruia se procura minereul necesar fabricării uneltelor și a podoabelor; or, toate aceste activități, deloc complicate, reclamau totuși – cel puțin la „curțile razd-ilor”, sau la reședințele neguțătorilor – prezența unor persoane poate nu tocmai știutoare de carte, dar, oricum, inițiate în a ține un fel de evidență scrisă și a efectua socoteli; de aceea, pe de o parte, cucutenienii fiind, totuși, posesorii celui mai vechi text scris – și păstrat – din lume (constând în cele trei tăblițe de lut de la Tărtăria), iar pe de alta, Bonaventura Vulcannius din Bruges menționând, în 1597: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin. (Ei) cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei”, nu e deloc exclus ca atunci, în „epoca bronzului”, preoții, negustorii și chiar nobilii din anturajul conducătorilor să-și fi marcat cumva activitățile prin semne scrise, pe suporturi improvizate însă: pe lemn, pe zidurile încăperilor de taină, pe tidvele diverselor legume etc. și, din pricina perisabilității acestor materiale, să nu se fi păstrat nimic până în ziua de azi.
Oricum, însă, așa simplu și aspru cum se înfățișa, traiul în lunca Dunării le-a priit tuturor – atât pelasgilor sosiți din nord, cât și pelasgilor aflați în sud – care, foarte curând, fuzionând, s-au înmulțit atât de mult încât, constatând că doar așezările de la Malu Roșu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Braniștea, de la Oinacu și de la Gostinu nu le mai ajungeau, și nici terenurile pentru agricultură nu le mai erau suficiente, au înființat – pe parcursul mai multor sute de ani, desigur, poate până pe la începutul „epocii bronzului de mijloc” -, în șesul de lângă Dunăre, o mulțime de alte localități dintre care, mai târziu, câteva aveau să se numească Daia, Remuș, Bălănoaia, Bălanu și Ghizdaru.
Toate se aflau aproape de luncă, oferind oportunități pentru pescuit și pentru comerț, și toate posedau în preajma lor terenuri fertile pentru arat și semănat. Dar, mai ales, toate se situau, cu diferențe nesemnificative, în preajma poalelor negre, compacte ale codrilor uriași de fag și de stejar – numiți ai Vlăsiei -, unde, în caz că erau atacați, se afla singurul loc în care își puteau căuta scăparea.
Prefacerea cea mai importantă însă i-a avut ca eroi activi pe pelasgii de la Malu Roșu, care – deoarece în acel areal, poate din cauza condițiilor nesatisfăcătoare, viața – potrivit cercetărilor arheologice -, s-a oprit în „epoca de piatră”, încetând în perioada de sfârșit a culturii Gumelnița -, atrași, probabil, de ideea de confort sporit, cât și de rentabilitate, s-au mutat masiv mai la nord, pe malul Dunării, de asemeni pe același braț, însă în apropierea altor ostroave – numite, mai târziu, Ciobanu, Cioroiu și Sfântul Gheorghe -, mai adăpostite, unde, pe un fel de promontoriu – la doar cincizeci de pași de locul în care, peste aproape 4 000 de ani, turcii aveau să construiască un solid turn de observație, dar folosit și ca foișor de foc -, și-au înălțat o altă așezare, mai mare, constituită, cel mai probabil, din două părți: una ocupată de „razd”, de curtea sa, de aristocrați și de preoți, iar cealaltă locuită de negustori, de pescari, de agricultori, de păstori și de slugile – și chiar și de robii – lor. La periferie însă – sau, poate, și mai spre nord, pe latura sensibilă a așezării, înspre câmpul deschis către „culoarul stepei”, sau în calea năvălitorilor -, s-au pripășit și săracii culturii, laolaltă cu cei însemnați de soartă: cu infirmii, cu vicioșii, cu cei slabi de minte, cu aventurierii – sau, într-un cuvânt, cu indivizi neglijabili, pe care nimeni nu-i lua în seamă.
Folosința ostroavelor Mocanu și Mocănașu însă, de lângă Malu Roșu, precum și a stânelor amenajate în lunca Dunării, dar și a căilor de acces către ele, și a locurilor de pescuit cele mai profitabile se subînțelege că au păstrat-o tot conducătorii obștii, slugile, eventual, primind doar permisiunea de a se ocupa de ele.
Între timp, triburi răzlețe ale culturii Kurgan, componente ale celui de-al treilea val de năvălitori – care, pe la anul 2 800 î.Hr., poate, găsind câmpiile și luncile cu pășuni ale Moldovei ocupate de înaintași de-ai lor, s-au „lăsat în jos” spre valea Dunării, încercând toată vremea să-și creeze „breșe” pentru a-și înființa așezări -, s-au apropiat de pelasgi și, cu intenția, poate, de a se instala doar temporar, s-au infiltrat printre ei.
Cel mai probabil însă luptătorii pelasgi i-au respins, așa încât – conform dovezilor arheologice -, triburile dezorientate de kurganieni, înfricoșate, poate, de mulțimea indigenilor care forfoteau prin ținut, au ocolit regiunea, trecând mai departe, spre estul Câmpiei Munteniei, sau către vest, sau chiar spre sudul Dunării, mulțumindu-se să se stabilească, din loc în loc, pe tot acest drum, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp, în afara așezărilor autohtone, unde, de altfel, multe mii de ani mai târziu, s-au descoperit, lăsate de ei, o serie de tumuli sau de gorgane.
Tumulii, sau gorganele sunt niște movile de pământ, sau niște măguri, sub care se crede că, în preistorie, sau și în epoci mai apropiate, mai multe populații, năvălitoare sau indigene, aparținând unor culturi diverse, aveau obișnuința de a-și înmormânta monarhii – sau alt soi de conducători -, precum și persoanele mai importante. Iar în lunca Dunării arheologii au dat la iveală, din abundență, asemenea gorgane atât la Bălănoaia, la Hodivoaia și la Gogoșari, cât și de-a lungul râului Câlniștea, la Golești, în județul Argeș, la Lăceanca, la Asan Aga și la Talpa – Ogrăzile, în județul Teleorman, ceea ce dovedește ori că, pentru o vreme, kurganienii invadatori au rămas acolo, pentru a se reface înainte de a continua să migreze, ori – și mai probabil – că s-au sedentarizat, fiind apoi total asimilați de către pelasgi.
Din amestecul lor, efectuat – potrivit arheologului român Gavrilă Simion – în mod pașnic, a rezultat, probabil, o cultură hibridă, asemănătoare celei numite Cernavodă – născută, și aceea, tot din mixajul populațiilor din stepele de la nord de Marea Neagră cu autohtonii, dar în urma primului val kurganian de năvălitori, din mileniul 4 î.Hr. -, care însă, în cele din urmă, a sfârșit prin a fi „înghițită” complet de marea masă a poporului pelasg.
Cultura Glina, răspândită rapid în toată Câmpia Munteniei, a îmbrăcat însă diferite forme, în lunca Dunării caracterizându-se prin înlocuirea uneltelor de piatră și silex cu cele de bronz, prin creșterea mai intensivă a animalelor – inclusiv a găinilor, aduse de cucutenieni -, prin folosirea masivă a cailor domesticiți, prin îmbunătățirea tehnicii de fabricare a ceramicii dar, mai ales, prin sporirea, în ateliere care începeau a fi organizate, a producției de obiecte metalice, pentru schimburi comerciale locale sau pentru negoț la distanțe mai mari.
S-a remarcat însă prin construirea unor bărci mai performante decât monoxilele, dintre care unele, dotate cu pânze, aproape că au revoluționat comerțul, produsele pelasgilor din lunca Dunării ajungând atât în Europa, prin susul fluviului, cât și la Marea Neagră.
Totuși, deși încărcată de realizări, cultura Glina – precum au consemnat arheologii – a luat și ea sfârșit, fiind înlocuită de o altă cultură, numită a „ceramicii decorate cu măturica”; și aceasta însă – localizată în centrul și în nord-estul Munteniei – avea să se stingă, nu înainte însă de a fi „schimbată” de alte culturi – respectiv Monteoru, Tei și Verbicioara -, care, în cele din urmă, au avut meritul de a efectua trecerea către „epoca bronzului de mijloc”.
Când însă, în lunca Dunării, se dezvoltau aceste din urmă culturi, din nou populația s-a înmulțit atât de mult încât a fost necesar ori să se extindă vechile localități – precum la Braniștea și la Frătești -, ori să se înființeze altele noi, cum s-a întâmplat lângă promontoriul de pe brațul Dunării, în nordul ținutului, unde mai mulți agricultori – dar poate și pescari, sau păstori – au întemeiat așezarea – atribuită de arheologi, ca și anumitor stadii de viețuire ale pelasgilor de la Braniștea și de la Frătești, culturii Tei, sau acelei culturi „preponderente în bazinul mijlociu și inferior al Argeșului”, puternic individualizată față de alte culturi, contemporane, precum Glina și Monteoru – numită, mai târziu, Coasta Viilor.
Excedentul de populație s-a arătat însă atât de pronunțat încât – conform acelorași specialiști – foarte curând, la Remuș – unde, tot mai târziu, s-a descoperit o necropolă din vremea aceea -, dar și la Coasta Viilor, s-au mai așezat niște triburi, înființând – ori pe vechea vatră, adăugându-li-se locuitorilor găsiți acolo, ori în proximitate, ori, pur și simplu, ei fiind tot vechii pelasgi, creatori ai culturii bronzului, dar aflați în curs de emancipare acum – cultura Zimnicea – Plovdiv.
Conform arheologului A.D. Alexandrescu, „anumite manifestări culturale” ale culturii Zimnicea – Plovdiv – datată a fi existat cam prin secolele 14 – 13 î.Hr. – s-ar sincroniza cu particularitățile celebrei culturi a „câmpurilor cu urne”, de la Gârla Mare, demonstrând că, în definitiv, chiar dacă s-au exteriorizat diferit, creatorii culturii Zimnicea – Plovdiv – sau populația proto-getică, provenită din amestecul cucutenienilor cu pelasgii din lunca Dunării – aparțineau vremii lor, nefiind nici mai răi, dar nici mai buni decât membrii altor comunități.
Însă, totuși – cum tot arheologii au stabilit -, ei îi reprezentau pe urmașii celei mai avansate culturi din lume într-o vreme anterioară, iar această superioritate poate că le-a influențat destinul.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!