„Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ”. Și așa a fost.
Pământul a dat verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și care își au sămânța în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a treia”; (Geneza 1: 11; 1: 12; 1: 13).
Fotosinteza cuprinde, în plus, un complex fenomen de „coerență cuantică” – destinat optimizării traseului pentru transformarea luminii în energie fără ca fotonii să se disipeze ca pierdere de căldură -, care constă în expedierea, către centrul de reacție (pentru a fi preschimbată în energie chimică, nu ca particulă, ci sub formă de undă, pe mai multe căi, simultan), a cuantei captate de macromoleculele de clorofilă.
De asemeni, caracteristic celulelor vii (dar nu numai), este „efectul tunel”, posesor al unei sorginte cuantice, care se produce – fără a putea fi explicat în chip logic -, când o entitate subatomică trece, deloc dificil, de un obstacol impenetrabil, ca un zid sau ca o placă metalică, ajungând pe partea cealaltă aproape instantaneu, deși obstacolul nu e prevăzut cu nici o breșă.
Conform științei, „efectul tunel” se manifestă în permanență, el stând, de exemplu, datorită fuzionării constante a particulelor componente, și a transformării hidrogenului în heliu, la baza fenomenului determinant al inegalabilei străluciri solare.
„Efectul tunel” este însă tot atât de spectaculos, și de misterios, și în celulele vii, unde, în diverse reacții, are contribuții inexplicabile. De pildă, în procesul prin care enzimele – sau biomoleculele, sau catalizatorii prefacerilor chimice din organism – accelerează, într-un chip necunoscut, la nivel de celule, transformările chimice extrem de mult, s-a descoperit că modalitatea prin care acționează enzimele se confundă cu însuși transferul de particule subatomice (respectiv electroni și chiar protoni) dintr-o parte în cealaltă parte a moleculelor, această „mutare” desfășurându-se prin „efectul tunel”.
Cu alte cuvinte, enzimele facilitează, în mod absolut nebulos, dispariția unui proton într-o parte și apariția lui în altă parte a moleculei.
Divinitatea însă a oferit vegetației, la nivelul celulelor, încă de la bun început, în afara posibilității de a se hrăni, capacitatea de a recombina două seturi diferite de ADN, de a valorifica aportul gameților și, printr-o nouă diviziune a ADN-ului, de a se reproduce, care, vizual, se manifestă prin semințele provenite, în urma fecundării, din transformarea ovulului. Mai târziu, pentru a da naștere unei plante noi, semințele trebuie să suporte un proces de germinație.
Sămânța se constituie din tegument seminal, din endosperm și din embrion, care – acesta din urmă -, în timpul germinației – efectuată pentru a se forma o nouă plantă – se hrănește, în interiorul seminței, cu amidon.
(Din punct de vedere al reproducerii, există plante care își diseminează singure semințele, numite „autochore”, altele, cunoscute ca „allochore”, capabile să disemineze prin mijlocirea unor factori externi ai mediului, altele, programate să își răspândească semințele prin intermediul animalelor, denumite „zoochore” și, în sfârșit, o ultimă categorie – și anume, „hidrochorele”, setate să își împrăștie semințele cu ajutorul curenților de apă).
Germinația, pe de altă parte – sau procesul care conduce la nașterea unui organ vegetal sau a unei plante -, este fenomenul fiziologic de trecere a unui
germen – sau a unui corpuscul, sau a unei semințe – de la viața latentă la viața activă, și se desfășoară, în cele mai bune condiții, la o temperatură constantă, ridicată ușor peste zero grade, într-o umiditate mare și pe întuneric.
(Ceea ce dovedește că nu întâmplător Divinitatea a creat vegetația – într-o beznă cumplită, vârstată doar de incandescența magmei, de flăcările țâșnite din cratere și de luminile materialelor care ardeau -, decât după ce a construit vulcanii, pentru ca aceștia să genereze căldură, și a alcătuit hidrosfera, înzestrând Pământul cu umiditate).
Astfel, în noaptea mare așternută peste întreaga Terră, spulberată des de explozii, dar curățată de fum, Dumnezeu, uzând, ca de obicei, de forța sa creatoare, manifestată exclusiv prin Cuvânt, a „dat trup” vegetației, punându-i bazele moleculare ale eredității – sau dotând-o cu ADN și cu informație genetică – pentru ca, din următoarea zi – când, lăsată liberă, aceasta, trebuind să-și „împlinească” destinul, avea să declanșeze (desigur, după ce vor fi fost confecționați „luminătorii”), procesul de fotosinteză -, să își poată începe, conform programării, lungul drum al supraviețuirii și al înmulțirii.
Transmiterea caracterelor către plantele noi, rezultate din germinație, se efectuează având ca fundament fizic structura ADN-ului, care, replicându-se, despărțind catenele și utilizându-le pe fiecare ca „tipar” pentru sinteza unor catene noi, duplică informația genetică.
Pentru a-și asigura urmași posesori ai unui amestec de material genetic moștenit, în diverse procente, de la ambii părinți, organismele eucariote se înmulțesc, de regulă, prin reproducere sexuată, care alternează între forme conținătoare ale unor copii unice ale genomului, denumite „haploide”, și ale unor copii duble, numite „diploide”.
(Bacteriilor însă, neputându-se servi, pentru reproducerea sexuată, nici de metoda haploidă, nici de cea diploidă, le-a fost inoculată proprietatea de a-și dobândi informația genetică prin „conjugare” – sau prin transferul unei mici părți de ADN, numite „plasmid”, către altă bacterie -, sau prin „transformare”, care constă în preluarea de fragmente de ADN brut din mediul înconjurător și integrarea lor în genom, ambele fenomene conducând
la transportul în linie al genelor, sau, altminteri spus, la transmiterea fragmentelor de informație genetică dintre organisme considerate independente).
Însă, la nivel fundamental, ereditatea organismelor are loc prin intermediul unor trăsături discrete, numite gene, care, pentru organismele vii, sunt universale, fiind aceleași atât la plante, la virusuri și la bacterii, cât și la animale, dar și la om.
Versiunile discrete ale acelorași gene se numesc „alele”, un set de alele al unui organism purtând numele de „genotip”. Pe de altă parte, trăsăturile observabile ale organismului, indiferent dacă acesta e vegetal, bacterian sau animal, constituie ceea ce reprezintă „fenotipul” său. Gena este un segment din molecula de ADN, determinantă a apariției unui caracter, conținătoare însă și a totalității informației folosite de un organism pentru a funcționa, iar într-un organism, pe de o parte, există mii de gene componente, iar pe de alta, aceste gene, la ființele cu reproducere sexuală, sunt, în linii mari, grupate independent una față de cealaltă.
În sfârșit, terminând de consolidat înseși fundamentele eredității – care se definește ca proprietatea făpturilor vii de a avea o informație genetică, transmisibilă de-a lungul generațiilor -, dar, mai ales, înzestrând plantele cu mecanismul, deocamdată necunoscut, de a transfera către urmași, pentru a căpăta „trup material”, nu numai „indicațiile” înscrise în ADN, ci și forma de comunicare a „energiei vitale” – sau a „bioenergiei”, sau a „bioplasmei”, sau a „forței odice”, sau a „pranei”, sau a „energiei excitației electronice”, cum i se mai spune acestei energii -, Divinitatea le-a îngăduit organismelor vegetale nu numai să ființeze – ca în cazul materiei minerale, de pildă -, ci să fie și vii; adică să conțină viață.
Totuși, în lumea științifică, procesul apariției plantelor încă este controversat, stârnind numeroase polemici, care nu au generat, într-un acord unanim, decât o certitudine: și anume, că prima formă de viață de pe Pământ a fost o algă. Referitor la vegetație însă, luată în sine, ca un întreg, părerile sunt împărțite, puținele dovezi descoperite permițând doar elaborarea concluziei că, probabil, în vremurile primordiale, concomitent cu algele, cu mușchii și cu ciupercile, au „apărut” și briofitele, sau lichenii – laolaltă cu pterodofitele, sau ferigile -, dar și plantele superioare cu flori și cu semințe, lipsite de fruct, numite gimnosperme, sau cu flori și cu semințe prinse într-un fruct, numite angiosperme.
Oricum, însă, convingerea generală e că atunci, la început, ferigile constituiau adevărate păduri, fiind atât de înalte, de verzi și de vii încât păreau niște ciudate și uriașe revărsări de dealuri.
Dar însușirea esențială a plantelor, prin intermediul căreia se hrănesc, absorbind apa prin rădăcini, supraviețuiesc, captând lumina, pentru a efectua fotosinteza, și se înmulțesc, nu rezidă în aceste capabilități organice, ci în inteligență; în inteligența indusă lor de Divinitate încă de la început, care, de fapt, este o consecință directă a conexiunii cuantice dintre componentele subatomice ale vegetației „încărcate” cu Sfântul Duh (sau, mai simplu, cu viață), și Conștiința Supremă – ori, poate, un mod de manifestare a acestei relații – și, pe de altă parte, o expresie a interacțiunii perpetue a realității subcuantice conținute de vegetație și toți atomii din Univers.
Or, datorită acestor proprietăți, plantele, pur și simplu, par antropomorfizate, comportându-se, deși nu au creier, ca și cum ar gândi. Astfel, ele iau cotidian decizii, care le mențin în viață, dar le ajută să și prospere, alegându-și, de pildă, sensul de „înaintare” a rădăcinilor, după ce aceleași rădăcini au „trasat” acel sens, cum, de altfel, tot ele hotărăsc și ce gen de resurse să acceseze, dar și de care să se ferească.
În cazuri extreme, anumite componente ale vegetației, ca iedera, sau ca iarba de pe izlazuri, au capacitatea de a se regenera, din restul supraviețuitor, chiar dacă, până atunci, și-au pierdut corpul aproape în totalitate.
Mai nou, savanții au constatat, de asemeni, că germinația unei semințe nu e întâmplătoare, având la bază un „proces noetic”, generat de un număr mic de celule ale seminței, care, interpretând, prin utilizarea aceleiași structuri de prelucrare a informației folosită de creierul uman, o serie de semnale hormonale, îi comandă seminței, când condițiile de mediu devin propice încolțirii, să germineze.
Fenomenul e inerent oricărei semințe, e produs de doi hormoni cu atribuții germinative (numiți „gibberellin” și „acid abscisic”), concentrați în vârful rădăcinii embrionului și prezenți în fiecare plantă de pe Pământ și se desfășoară într-un mod programat: într-o sămânță, dintre cele aproximativ 3 000 – 4 000 de celule conținute, proprietatea de a decoda informațiile sosite de la hormoni o posedă doar un număr situat între 25 și 40 de celule, dintre
care un grup secretă hormoni „gibberellin”, care promovează semnalul de germinare, în vreme ce o altă formațiune, aflată la o anumită distanță, produce „acid abscisic”, generator, dimpotrivă, al semnalelor de rămânere a seminței în inactivitate.
Cele două grupuri de celule – care, în mod obișnuit, fabrică mai mult „acid abscisic”, „ordonând” seminței să stea inactivă -, comunică reciproc, procesând semnalele trimise constant între ele, înainte și înapoi, așa că atunci când condițiile de mediu din afara seminței se îmbunătățesc, nivelul de „gibberellin” se înalță progresiv, neoprindu-se decât când formațiunea de circa 25 – 40 de celule dă comanda ca sămânța să încolțească.
Însă, firește, „inteligența indusă” (specifică, mai târziu, nu numai plantelor, ci și insectelor, și păsărilor, și mamiferelor), concretizată, la vegetație, sub forma unor caracteristici diverse, nu include doar reproducerea, ci cuprinde aspecte din întreg ciclul de existență al „pomilor” și al „verdeții”. Astfel, plantele simt când sunt atinse și, numaidecât, în structura lor se declanșează, în funcție de tipul de stimulare, o mulțime de schimbări genetice și fiziologice.
De asemeni, plantele conștientizează orice fel de imixtiune în viața lor, percepând când sunt stropite, când li se aplică o „mângâiere” sau, dimpotrivă, când li se rupe o frunză, răspunzând la ingerințe prin manifestări speciale, în raport direct cu intervenția suferită. Or, intrigați și uimiți, savanții, analizând replicile îndeaproape, au constatat, cu stupoare, că acestea seamănă până la identitate cu comportamentul uman, demonstrând, încă o dată, că plantele „simt”. Dar, pentru a elucida de ce aceste percepții sunt aproape similare cu simțul uman, nu a fost suficientă premisa că, în definitiv, toate organismele vii au, în constituența lor, același tip de celulă, multiplicată, așa încât s-a impus o ipoteză: vegetația „simte” deoarece, fiind înzestrată cu viață, pe de o parte îl conține în structura ei, în realitatea subcuantică, pe Sfântul Duh, iar pe de alta, toți fotonii care o compun, fiind vibratorii, se află într-o comuniune constantă cu Creatorul; însă, la această presupunere justă nu s-a făcut nicicând apel.
S-a mai confirmat că plantele „știu”, sau „aud” când insectele, sau larvele se hrănesc din ele, și se apără în mod organizat, producând, în defensivă, anumite substanțe chimice, pentru a stopa agresiunea.
Însă plantele – precum s-a observat recent -, având posibilitatea de a își transfera mutual informații, printr-un soi de misterioasă „rețea de socializare”, la nivel de rădăcini, pot și comunica între ele, întreținându-se cotidian, dar, mai ales, prevenindu-se, acordându-și sfaturi pentru înfruntarea primejdiilor și alegerea oportunităților survenite la schimbarea climei.
Sensibilitatea vegetației e atât de receptivă încât un jet de apă pulverizat peste corpul ei are capacitatea de a-i modifica radical expresia a mii de gene, așa încât, resimțind fenomenul udării într-un timp extrem de scurt, flora începe să se transforme fiziologic, oprindu-se doar la o jumătate de ceas după ce jetul de apă a încetat să curgă.
Prevalându-se de virtuțile aceleiași „inteligențe induse”, plantele, punându-și, mai întâi, propriile mecanisme de apărare la punct, își învață urmașii, ca la un seminar, cum, când simt că frunzele le sunt mușcate de o omidă, de pildă, să secrete mari cantități de substanțe toxice, încetinind dezvoltarea dăunătorilor și conservându-și, în chipul acesta, integritatea. Dar, îndeosebi, îi transmite progeniturii, silind-o să și-l însușească, modul de acțiune prin care, când va mai fi atacată de către omizi, să secrete toxine mult mai concentrate, pentru a le alunga.
Iar răspunsul acesta la agresivitate, destinat nu numai instruirii, prin consiliere, a noii generații – căreia îi predă lecții de apărare, dar îi induce și stratageme utile în a se descotorosi de dușmani încă înainte ca „tineretul” să înfrunte această experiență feroce -, i-a nedumerit pe cercetători, determinându-i să opineze – după ce au sesizat că „puii” plantelor au învățat să se protejeze chiar de la părinții lor -, că fenomenul se datorează unei clase de molecule de ARN – numită și „small interfering RNA”, sau, pe scurt, RNA -, foarte redusă ca dimensiuni, programată ca, străbătând țesuturile vegetației, să ajungă, pornind de la frunze, la semințele aflate în dezvoltare. Totuși, deși oamenii de știință își consideră explicația satisfăcătoare, condiționarea urmașilor, la vegetație, chiar și favorabilă lor, nu se produce în cazurile tuturor speciilor de dăunătoare și încă nu se știe de ce.
O altă formă de „inteligență indusă” o reprezintă capacitatea „înnăscută” a plantelor – precum o consideră cercetătorii -, de a efectua socoteli matematice destinate a le ușura sarcina de a-și gestiona rezervele alimentare pe timpul nopții.
Faptul a fost remarcat experimental, în cursul unei analize, când oamenii de știință, supunând cercetării o plantă după căderea serii, au sesizat că, în absența luminii, plantelor, lipsite de energie, le e imposibil a converti dioxidul de carbon în zaharuri și în amidon, acuzând necesitatea de a-și drămui proviziile de amidon în așa fel încât să le ajungă până la răsărit.
Iar concluzia s-a impus de la sine, căci unica metodă prin care plantele își puteau doza consumul de amidon atât de riguros s-a dovedit a consta în a efectua un calcul matematic, sau, mai exact, o operație de împărțire. De aceea, pentru a înțelege cum vegetația poate realiza lucrări de aritmetică, savanții, folosind un model matematic, au declanșat un nou experiment, în urma căruia s-a observat că, pe timpul nopții, frunzele măsoară cantitatea de amidon stocat cu ajutorul unui „dispozitiv intern”, similar „ceasului biologic” prezent la oameni.
Pe de altă parte, potrivit estimărilor, procesul de cuantificare nu a fost mediat decât de concentrațiile a două tipuri de molecule, respectiv un gen pentru amidon și altul pentru factorul timp. Or, dacă moleculele responsabile cu amidonul au stimulat descompunerea acestuia, iar moleculele aferente timpului au prevenit desfășurarea acestui lucru, atunci, în mod firesc, rata consumului de amidon s-a stabilit de către raportul dintre moleculele răspunzătoare de amidon și moleculele alocate elementului timp – sau, altminteri spus, de o condiție împărțită la omoloaga ei.
Așa încât plantele, conform considerațiilor exprimate de specialiști, nu efectuează calcule aritmetice în mod voluntar, cu un scop în minte, ci doar se servesc de un mecanism proiectat să regleze automat rapiditatea consumului de carbohidrați pe timpul nopții. Însă operația, în definitiv, tot matematică e.
Tot în urma unor studii făcute recent s-a mai dovedit că plantele posedă percepții extrasenzoriale, presupunându-se că, din moment ce sunt capabile să recepționeze gândurile oamenilor din jurul lor, spre a le reține – cum, de altfel, înregistrează toate manifestările realității -, au, desigur, un soi de memorie, în care stochează atât emoțiile, cât și evenimentele. Nimeni însă nu a putut lămuri nici în ce constă această memorie, nici cum funcționează. Cu
certitudine s-a precizat numai că plantele dețin supremația asupra Terrei, reprezentând – ca regn vegetal – singure 99,5 % din biomasa Pământului, că stau la baza lanțului trofic și că hrana umană are o natură exclusiv vegetală, deoarece atât peștii, cât și animalele, pentru a se dezvolta, consumă organisme pur vegetale.
În cea de-a treia zi a Genezei însă, creând vegetația, Dumnezeu nu a obținut doar primele forme de viață ci – potrivit unor clasificări livrești, întreprinse mai târziu de savanți -, a generat și întâiul ecosistem din lume, cuprinzător, prin însăși esența lui, al biotopului și al biocenozei, și ele, de asemeni, primele din Univers.
Biocenoza, definind interacțiunea dintre totalitatea organismelor vii, atât vegetale, cât și animale, aflate, în relații de conviețuire, într-o biosferă sau într-un biotop, reprezintă un nivel supraindividual de organizare a materiei vii, sau o grupare de plante și animale dispuse într-un mediu care, formând un tot unitar, se găsesc într-un echilibru dinamic dependent de respectivul mediu.
Biotopul, la rândul său, înseamnă totalitatea factorilor abiotici prezenți într-un spațiu bine determinat, care asigură existența viețuitoarelor. Iar ecosistemul, cuprinzând atât relațiile dintre biotop și biocenoză, cât și legăturile dintre organismele biocenozei, desemnează o unitate de funcționare și organizare a ecosferei constituită din biotop și biocenoză, capabilă de productivitate biologică.
Or, pentru a realiza toate aceste lucruri noi, absolut necesare extinderii vieții, Dumnezeu a creat, îndată ce a generat vegetația – tot logic și cât se poate de rațional -, din celulele eucariote, mai multe specii de viermi inelați, destinate a conviețui în interdependență cu plantele. Mai târziu, când au început să studieze natura, oamenii au acordat acestor viermi denumiri, stabilind că sunt râme, lipitori și nereiși, le-au observat morfologia și modul de trai și, conform unor criterii introduse în uz, au hotărât că fac parte din regnul animal, încrengătura „Annelida”.
Animalele sunt organisme pluricelulare, heterotrofe, care, neputându-și produce singure substanțele organice trebuitoare hrănirii (ca plantele, algele și bacteriile albastre verzi, specializate în a-și asigura nutrienții prin fotosinteză), preiau substanțele organice gata preparate din mediu.
De asemeni, animalele, ca organisme eucariote, posedă în componență celule lipsite de pereți celulari rigizi, având – cu câteva excepții, îndeosebi spongieri (ca „Phylum Porifera” și „Placazoa”) -, corpul format din mai multe țesuturi, respectiv mușchii, care se contractă, efectuând locomoția, și țesutul nervos, programat a primi, a procesa și a elabora comenzi, trimițând impulsuri nervoase etc.
Fiind dotate cu organe reproducătoare setate ca, prin meioză, să producă spermatozoizi sau ovule, care se unesc în fenomenul de fecundație pentru a forma zigotul, sau celula-ou, majoritatea animalelor se înmulțesc sexuat.
Există însă și animale capabile să se reproducă asexuat, asigurându-și progenitura prin „parthenogeneză” (sau printr-un proces prin care, fără împerechere ori fecundație, se formează ouă fertile), prin „fragmentare” (ca, de pildă, la spongieri), sau prin „înmugurire”, ca hidrele și spongierii, clasificate ca animale inferioare.
Râmele, lipitorile și nereișii sunt animale viermiforme – sau viermi inelați, considerați a fi cei mai dezvoltați din lume – cu corpul cu aspect cilindric, fragmentat în segmente ca niște inele.
Nereișii, sau „viermii zdrențe”, sau „viermii calmi” trăiesc în mediul acvatic, au trupul subțire, zvelt și dorso-ventral aplatizat, atingând o lungime de 5 – 30 cm și sunt cunoscuți ca „osmoconformatori”. Se înmulțesc prin ouă, pe care le depun ca pe icre, puii trecând, după eclozare, printr-un stadiu larvar similar cu al moluștelor.
Lipitorile, numite „Hirudinea”, au, de asemeni, corpul segmentat, turtit dorso-ventral, sunt înzestrate cu câte o ventuză la extremități, viețuiesc în apele dulci și se hrănesc cu sânge. Toate organele de reproducere se află în partea anterioară, iar pentru a preveni formarea cheagurilor de sânge când se hrănesc, lipitorile secretă anticoagulanți constituiți din peptide și proteine.
Râmele, incluse, științific, în subclasa „Oligochete”, din încrengătura „Annelida”, reprezintă, de fapt, nu unul, ci mai multe tipuri de viermi. Subclasa „Oligochete” cuprinde, la rândul ei, râmele terestre, sau „megadrile” – dintre care unele specii sunt semi-acvatice sau complet acvatice – și de apă dulce, dar și în formele „microdrile” – adică semi-terestre -, acestea conținând și „tubificidele”, sau viermii oală, viermii de gheață, viermii negri și mai multe tipuri de viermi marini intercalați.
Însă, în general, viermii cunoscuți sub numele comun de râme au corpul inelat, subțiat la ambele capete, trăiesc în sol și ating, la maturitate, o
lungime de 15 până la 25 cm. Inelele care le constituie trupul sunt despărțite la exterior – pe pielea cu mucus umed, afectată simțului și respirației – prin șanțuri circulare, cu pereți despărțitori corespunzători în interior, iar pe partea ventrală a fiecărui inel posedă câte patru perechi de peri scurți și aspri, îndreptați înapoi, numiți „cheți”. Gura, sau orificiul bucal, îi e poziționată în partea anterioară, care e mai subțire, în timp ce orificiul anal se află în partea mai groasă, posterioară, iar tubul digestiv e dispus între ele.
Râmele se hrănesc cu conținut organic întâlnit în pământ, pe care îl ingerează când își construiesc galerii, reținând, pentru a fi procesate, substanțele trebuitoare, iar deșeurile evacuându-le prin orificiul anal. În cursul hrănirii, ele degradează materia humică, amestecând-o apoi cu componentele anorganice existente în sol, sporind, prin aceasta, capacitatea de absorbție a pământului și dovedind, prin „serviciile” însemnate aduse plantelor superioare – care constau în dezvoltarea așa-ziselor complexe argilo-humice -, că, în definitiv, întregul lor mecanism funcțional nu e decât o manifestare a „inteligenței induse”.
(Știința recunoaște și ea, în felul ei, această „inteligență”, denumind-o, generic, în cadrul etologiei – care se ocupă cu studiul comportării animalelor -, „comportament înnăscut”, bazat pe reflexe, pe tropisme, sau taxii, sau comportări de maxim și de preferință (adică reacții locomotorii la stimuli fizici) și pe instincte, însă nu a putut preciza niciodată cine, sau cum le-a „inoculat” animalelor cauzele acestor comportamente).
Tot râmele, în căutare de bacterii și de ciuperci aflate pe gunoiul de grajd, sau pe resturile de plante moarte, fragmentează și descompun materia organică, „reciclând”, fără să vrea, substanțele nutritive existente în sol, intensificând astfel, prin activitatea lor microbiană, transformarea substanțelor din materia ingerată în „hrană” ușor asimilabilă de către plante.
În plus, consumând materie organică și particule minerale, râmele elimină „resturile” în chip de umplutură a solului, mutând, în felul acesta, mari cantități de pământ din straturile inferioare către suprafață, dar contribuind și la confecționarea și stabilizarea structurii solului, la aerisirea și la favorizarea circulației mai abundente a apei în el, precum și la transferarea materiei organice în straturile mai solide ale pământului. Concomitent, prelucrând, în propriul interes, cea mai mare parte a solului din habitat, râmele, procesând, în raza lor de acțiune, primii 15 cm de pământ de la suprafață cam în 10 ani, sporesc fertilitatea pământului, îmbogățindu-l cu substanțe aduse de „mai de jos”.
De asemeni, în timpul mișcării, râmele măresc porozitatea solului, iar canalele realizate de ele, constituite din elemente nutritive agreate de către plante, ușurează pătrunderea rădăcinilor adânc în sol.
Râmele sunt hermafrodite, având atât organe de reproducere feminine, cât și masculine. Dar, din pricină că celulele reproducătoare ajung la maturitate în perioade diferite, autofecundarea este exclusă. Ele se înmulțesc prin ouă, iar importanța lor în domeniul lanțurilor trofice constituite în sol e uriașă, deoarece, chiar și când mor, râmele „înnobilează” pământul cu compuși valoroși, cum sunt, cu precădere, proteinele cu mult azot.
În cadrul mai larg al biotopului însă, apoi al ecosistemului, nu numai râmele, ci întreaga biocenoză își are însemnătatea ei, deoarece viețuitoarele, prin intermediul organismelor moarte – care modifică proprietățile solului, ridicându-i conținutul de săruri minerale -, reprezintă o componentă esențială a marelui circuit al substanțelor în natură. În plus, eroziunea solului, realizată de ele, reduce intensitatea vântului, aducând, uneori, beneficii întregii regiuni.
În altă ordine de idei, egalitatea aproape perfectă dintre „vârsta Pământului” și „vârsta vegetației” (între ele nefiind decât o diferență de două zile), a fost demonstrată – deși indirect, raportând elementele cunoscute la o constituentă a biocenozei, și anume la o categorie de viermi -, de rezultatele obținute de un colectiv de cercetători de la Universitatea Ontario, care, descoperind, în Parcul Național Kootenay din British Columbia, din Canada, o „nouă specie de vierme”, denumită de ei „Kootenaayscolex barbariens”, au constatat că aceasta, datând (conform unei evaluări greșite, totuși, deoarece nu are nici un fundament științific), „din Cambrian”, cu toate că nu le oferă nici un indiciu despre cum „arătau primele anelide”, le poate furniza „informații vitale” despre modul, de asemeni interpretat eronat, „în care s-a format capul anelidelor” – sau, mai exact, al viermilor și al lipitorilor.
De asemeni, în urma observațiilor, s-a concluzionat că „sedimentele prezente în sistemul digestiv sugerează că, precum rudele din ecosistemele actuale, acești viermi au avut un rol important în lanțul trofic prin reciclarea materiei organice din sediment”.
Or descoperirea – care confirmă, în afara faptului că râmele au fost create încă de la începutul lumii sub forma prezentă, că ziua a treia a Genezei s-a încheiat într-un mod considerat de Divinitate ca „bun” -, e cu atât mai semnificativă cu cât fosilele de anelide găsite până acum, din pricina corpului moale, supus unei descompuneri accelerate, sunt extrem de puține, devenind, prin urmare – potrivit părerii specialiștilor – „incredibil de greu de studiat”. Iar exemplul cel mai elocvent e dat de cazul viermelui „Hallucigenia”, analizat eronat vreme de zeci de ani, deoarece, în tot acest răstimp, s-a considerat că partea dorsală reprezintă capul, iar fragmentul anterior – orificiul anal.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!