„Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.”
(Geneza 1: 4, 5, conform Bibliei tipărite sub îngrijirea Patriarhului Teoctist).
Lumina, atât în sensul propriu al noțiunii, cât și metaforic, reprezintă viața, sau existența, sau – mai exact – condițiile apariției ființării, în vreme ce Întunericul – sau „existentul” din absența luminii, sau Genunea, sau Neantul, sau Moartea – semnifică un concept opus, al inexistenței, al ne-ființării, al unui „tărâm” unde nu se întâmplă nimic. De aceea acțiunea întreprinsă de Dumnezeu în prima zi a Creației, când a „despărțit lumina de întuneric”, nu se referă decât secundar la separarea radiației electromagnetice de spațiul vid – pentru a stopa procesul de generare a materiei și a antimateriei -, reliefând, cu precădere, actul primordial al conștientizării, al „iluminării mentale” (atunci, în lipsa umanității, dar ca apanaj al Rațiunii Supreme), sau al pregătirii aducerii lumii de la neființă – ori de la Întuneric, ori din Adânc, ori din Moarte – la „lumina zilei”, sau la existență, sau la ființare, sau, pur și
simplu, la Viață – la viața, în sine, cea nepieritoare, cu origini atât de misterioase și cu o natură atât de ciudată încât, deși o cunosc ca efect, savanții din toate timpurile, însă și cei contemporani, nu știu nici ce e, nici nu o pot defini. Or, citind versetele genezice în „cheia” aceasta se observă că textul își pierde tenta superficială, devenind profund și înfățișând nu o înșiruire oarecare de banale fapte, eronat interpretate, ci prezentând un fragment al Creației însăși, când Dumnezeu, după ce a confecționat Oceanul Primordial, apoi Pământul – aducând la ființă, concomitent, și spațiul -, dotându-și „materialul” necesar cu inteligență (sau impregnând realitatea subcuantică abia obținută cu spirit sau cu Sfântul Duh și conectând-o atât cu memoria apei – care are capacitatea de a stoca informații -, cât și cu propria sa Conștiință), a comis gestul
cel mai grozav, cel mai radical cu putință, delimitând Viața – sau Lumina, sau Viul – de Moarte – sau de Întuneric – și punând între ele (cum se va specifica mai târziu în textul biblic) un hotar de netrecut.
Cu alte cuvinte, despărțind „lumina” de „întuneric”, Dumnezeu a difuzat în lume, sau a livrat (într-o lume aflată în plină confecționare) însăși Conștiința – adică sentimentul, sau intuiția prin care ființa umană (de mai târziu) „se simte” pe sine, se „înregistrează”, sau care, conform savanților David Hamilton și Robert Lanza, se găsește în însăși textura realității, fiind (ca și sufletul, cu care se pare că are afinități) veșnică și ubicuă, răspândită în toată lumea, urmând ca, atunci când Dumnezeu va fi populat Universul cu oameni, orice individ uman sosit, prin naștere, în realitatea materială să primească o conștiință a sa, ca și un suflet „propriu”. Sau, în sfârșit, a stabilit pentru totdeauna – sau pentru cât va fi lumea lume și Pământul Pământ – că Viața și
Moartea sunt, structural și fenomenologic, deosebite și că, prin urmare, așa trebuie să rămână și conceptual.
Despre viață – sau despre „lumină” – științific se spune că este o stare caracteristică organismelor care posedă ca trăsături specifice autodezvoltarea, autoconservarea și autoreproducerea, sau, la organismele superioare, care deține posibilitatea de a urmări un țel; de a fi conștiente de ele înseși.
Știința însă nu are răspunsuri nici la cum a apărut viața în Univers, nici în ce constă această viață. (Se cunosc doar condițiile minime necesare existenței vieții, care consistă în apă, în energie și în substanțe organice, sau în molecule conținând carbon).
Moartea însă – și tot ce ține de ea – reprezintă un fenomen care a incitat curiozitatea tuturor civilizațiilor și care, în cultura universală – adică în religie, în mitologie, în artă, în lucrările de specialitate dar și în folclor – e, deopotrivă, atât o noțiune cu existență proprie, exprimând o stare lipsită de viață, cât și o parte, sau o componentă a unui termen mai vast, mai cuprinzător, prin care se definește un întreg „habitat”: Tărâmul Morții, sau Lumea cealaltă, sau Adâncul, sau Întunericul.
Conform dovezilor arheologice, oferite de domnul John Garstang, profesor la Liverpool University, din Marea Britanie și de doamna Kathleen Kenyon, specialistă în preistorie, comunitatea umană din Ierihon – adică din cel mai vechi oraș de pe Pământ, datând, probabil, de 9 000 sau de 10 000 de ani și situat, în prezent, în Iordania contemporană – credea „într-o putere spirituală, într-o influență spirituală a strămoșilor, probabil chiar într-o viață de după moarte, pe lumea cealaltă”.
Deoarece, într-o casă, cu prilejul săpăturilor arheologice, s-a găsit „ceva asemănător unui altar sau sanctuar”, s-a concluzionat că „oamenii din Ierihon ar fi slujit un zeu sau mai multe zeități”, fiind convinși că „de dincolo de moarte, de pe lumea cealaltă, invizibilă, vine un răspuns sau poate chiar o intervenție pe lumea aceasta”.
S-au mai descoperit însă și „resturile a trei statui de calcar, reprezentând un bărbat, o femeie și un copil, toate în mărime naturală” și, valorificând acest
indiciu, doamna Kathleen Kenyon a conchis, întâi, că artefactele constituie „cea mai veche reprezentare preistorică a sfintei familii”, apoi că, de asemenea, semnifică întâia profeție mesianică și, în sfârșit, că formează o indicație solidă precum că acolo, în Ierihonul „preceramic”, „ar fi trăit un popor a cărui religie nu se afla deloc prea departe de gândirea creștină”.
În cultura pelasgă – sau într-una dintre cele mai notorii civilizații ale preistoriei -, spiritul vieții, ca și al morții, dar și al Conștiinței Supreme, sunt înfățișate concis și expresiv în înseși normele de conduită ale acelui popor, vechi de 8 000 de ani, moștenite, se pare, de la hiperboreeni și lăsate ca patrimoniu urmașilor lor geto-daci, numite simplu „Legile Belagine” și care sună așa:
„15. (…) După orice zi vine și noaptea, și după iarnă vine primăvara, căci așa este rânduit și așa este firea lucrurilor”.
„45. Înțeleptul unește pe cel ce vede cu cel ce gândește, cel ce simte cu cel ce face, dar neînțeleptul îi desparte. Deschide-ți bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte și cel ce gândește sunt asemeni norilor care vin și pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veșnic și lumina sa este fără umbră.
El este dincolo de viață și moarte, dincolo de bine și rău, dincolo de frumos și urât, dincolo de curgerea timpului”.
Protocultura descoperită, relativ recent, pe marea Vale a Dunării – adică produsele spirituale și materiale ale strămoșilor civilizației Occidentale de azi, existenți, cu 7 500 de ani în urmă, pe teritorii întinse, corespunzătoare României contemporane, Moldovei, Ucrainei, Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Muntenegrului, Croației, Bosniei-Herțegovinei și Greciei – practica animismul, având o religie axată pe divinizarea principiului feminin și pe diverse manifestări ale cuplului divin, executând, prin urmare, la înmormântări, rituri funerare.
Posedând un scris propriu, pe nedrept controversat, populația neolitică a Europei, trăitoare în Valea Dunării, se servea de respectivul scris pentru a i se adresa, pe tăblițe de lut, Zeiței Mamă – sau Marii Zeițe -, căreia, invocând anumite spirite, îi solicita ajutorul, sau, dimpotrivă, îi cerea să îi contamineze dușmanii cu boli, ori chiar să îi omoare, expediindu-i apoi în Întuneric.
Un cult al Zeiței Mamă – având ca fundament convingerea că, pe Pământ, viața și tot ce conține suflet în el au fost generate, prin naștere, din tenebrele pântecului acelei zeițe, sau din Întuneric – posedau oamenii culturii Cucuteni (sau Cucuteni – Tripolia), care, trăind, pe teritoriul actual al României, al Republicii Moldova și al Ucrainei, cam cu 7 200 până pe la 5 200 de ani înainte de momentul prezent, au constituit una dintre cele mai vechi civilizații din Europa, precedând cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și din Egiptul antic.
Zeița Mamă venerată de cucutenieni, sau Marea Zeiță, era reprezentată – ca și la alte comunități umane care o adorau – în formă vegetală, ca o plantă sau ca
un arbore, fiind cuprinsă însă, de obicei, pe ceramica unde era pictată, predominant cu alb, cu negru și roșu, între „coarnele sacre” ale unui taur, simbolul fertilității, dar și al Zeului Soare; adică al Luminii.
În cultura Cucuteni necropolele – sau „manifestările materiale” ale Lumii celeilalte – lipsesc cu desăvârșire (ca și locurile de incinerare, de altfel), dovedind că, pentru respectiva comunitate, Întunericul, sau Tărâmul Morții reprezenta „ceva special”, despre care însă cercetătorii și arheologii contemporani încă nu bănuiesc în ce constă.
În zoroastrism – sau în altă străveche religie a umanității, aparținând populației iraniene -, Întunericul și Haosul reprezentau tărâmul lui Angra Mainyu, unde, pentru a își afla „verdictul”, sufletul celui decedat trebuia să traverseze un „pod al judecății”.
Adepții religiei Maya credeau că sufletele morților ajung în Xibalba, unde se întâlnesc nu cu strămoșii, ci cu spiritele protectoare ale acestora. Iar vechii europeni, în religia numită Păgânismul Nordic, își manifestau convingerea că există mai multe Tărâmuri ale Morții, dintre care Valhalla și Folkvangr sunt cele mai cunoscute.
În religiile mesopotamiene Lumea de dincolo – sau lumea de sub pământ -, unde morții ajungeau în chip de fantome, neînsemnate însă pe acel tărâm al umbrelor, se numea Arallu, Ganzer sau Irkallu.
Uneori – conform textelor antice -, coborând în Infern, zeița Ishtar întâlnea sufletele morților, observând că „praful și țărâna le este hrană” și că „nu văd lumina, pierzându-se în beznă”.
Babilonienii aveau credința că spiritele celor decedați ar coborî în regatul întunecat al celor morți, și că un barcagiu le va trece un râu, ducându-le pe tărâmul din adâncuri, în țara de unde nu se mai întorc, în timp ce persanii erau convinși că după dispariția corpului fizic sufletul va mai zăbovi în preajma trupului vreme de trei zile, fiind apoi purtat de vânt în fața a trei judecători.
Chinezii acceptau sufletul ca posedând un dublu aspect – unul vegetativ, destinat a rămâne atașat de corp și după moarte, și altul aerian, menit a ajunge, după părăsirea corpului, ori alături de Stăpânitorul Suprem, ori în Împărăția „Fântânilor Galbene”, în vreme ce cretanii erau încredințați că viața de după moarte va fi „trăită” pe Insula Fericiților, într-o lume plină de frumusețe și bucurie.
Sumerienii cultivau convingerea că în adâncul pământului se află o Țară a Morților, sau o Lume Inferioară, sau un Infern. La fel proclamau și akkadienii, în a căror cea mai importantă creație religioasă (alături de Epopeea lui Ghilgameș), numită „Enuma Eliș”, se află descrierea unei viziuni a Întunericului, sau a non-existenței exprimată antropomorf.
Vechii egipteni, în Cartea Morților, pretindeau că „lumea se va reîntoarce la starea de Haos”; în teogonia hurrito-hittită zeul Mot – cunoscut și ca Moartea – e stăpânul absolut al unei lumi subterane, în vreme ce, în concepția ebraică (reflectată, îndeosebi, în Zohar și în Talmudul Babilonian), Lumea de dincolo
conține nu numai un sens, ci și un țel cosmic.
Grecii antici, prin Hesiod, au afirmat cu tărie că, la început, nu a existat decât Hăul – sau Întunericul – (din care s-a născut Pământul), aceeași convingere fiind împărtășită și de vechii germani, care teoretizau că atât „bolta cerului”, cât și „pământul” au venit la ființă dintr-o „genune uriașă”. (Mai târziu, în „noua escatologie greacă”, însuși Platon, în Mitul despre Er, a afirmat că există un Infern, condus de o regină, sau de o zeiță).
În sfârșit asiaticii – dar și popoare din alte regiuni ale lumii – concepeau Universul ca fiind structurat în trei mari „nivele”, respectiv Cer, Pământ și Infern, în care Infernul, desigur, avea un Suveran, instituit ca domnitor peste morți.
Prin urmare Haosul (sau Întunericul) – care, în viziunea grecilor antici, de pildă, ar fi existat înainte de crearea lumii – ar fi constat, conform lui Hesiod, într-o prăpastie mare, asemănătoare cu genunea de dinainte de Facerea lumii, și s-ar fi situat în peninsula Peloponez.
În aceeași mitologie greacă zeul împărăției subpământene – al cărui nume, de altfel, e sinonim cu al „posesorului” acelei împărății -, se numește Hades, iar teritoriul pe care îl ocârmuiește, împreună cu soția sa, e o „împărăție a umbrelor”.
Tot în mitologia greacă Întunericul – sau, potrivit definiției sale „oficiale”, „absența luminii vizibile” -, este personificat de Erebus, acesta devenind însă, în legendele ulterioare, echivalentul infernului subteran. Erebus, împreună cu Nyx, sau Noaptea, l-a zămislit apoi pe Charon, luntrașul conducător al morților peste râurile din zona Infernului.
Precum se observă, încă din vremurile primordiale, de îndată ce oamenii au început a se înmulți pe Pământ, în concepția lor, convingerea, întâi, a existenței unei alte lumi – numită Adânc, sau Întuneric, sau Tărâmul Morții -, apoi a posibilității de a se stabili, după moartea corpului fizic, în acel „areal”,
a fost puternică și de nezdruncinat. Așa încât, în mod firesc, ideea vieții de după moarte, confirmată atât de viziuni, cât și de revelații (dar poate și de un anumit tip de învățături, comunicate oamenilor de divinitate, în mod direct, prin procesele „inspiratoare”, sau prin altele, asemănătoare) a devenit, pentru restrânsele comunități primare, o certitudine.
În contemporaneitate, „viața de dincolo” – sau „de apoi”, sau din „lumea cealaltă” – se situează încă la nivel teoretic, rezidând în convingerea că, după despărțirea de corpul carnal, mintea umană, sau conștiința, continuă, prin mijloace naturale sau supranaturale, să ființeze undeva anume. Și numeroase opinii populare – dar și concepții recunoscute, provenind din mitologie, din religie, din ezoterism și din metafizică – susțin că, într-adevăr, după decesul „suportului fizic”, conștiința omenească își continuă existența pe un alt tărâm, spiritual sau imaterial, acestea dobândind o asemenea influență încât în creștinism, în islam și în jainism, credința că, după moarte, oamenii ajung în rai sau în iad, s-a înrădăcinat temeinic.
Or, prin creștinism, credința ebraică s-a transmis și populației din spațiul carpato-danubiano-pontic, care și-a însușit-o, acceptând (nu tocmai în necunoștință de cauză, ci ca o continuare a certitudinii ei zamolxianiste referitoare la viața de după deces) că, în urma dispariției fizice, există un trai nemuritor, axat pe o relație personală cu Dumnezeu – sau cu Creatorul lumii -, în care, în pofida morții corpului material, centrul de conștiință se menține intact, iar sinele uman pornește o „incursiune” pentru a căpăta eternitatea.
De asemeni, românii mai au încredințarea că, pe Lumea cealaltă, morții comunică – într-un oarecare fel – între ei, dar, în unele cazuri, și că decedații pot „dialoga” cu cei rămași în viață, desigur, prin intermediul viselor sau al revelațiilor.
Aceleași convingeri s-au insinuat în folclor, unde, se știe, în basme sau în povești – adică în eposul denumit „popular” – Zmeii, sau alte creaturi, asemeni lor – sau făpturi ale Întunericului -, posedă sălașe pe Celălalt Tărâm. (Și poate nu e tocmai lipsit de interes faptul că, deși Zmeii locuiesc în Adânc,
își iau totuși soții – dintre fetele de împărați, de obicei – de la „lumina zilei”, sau din lumea „reală”, sau „adevărată”, ceea ce dovedește că, proaspetele soții fiind „apte” de a trăi pe Celălalt Tărâm, în anumite condiții, momentan necunoscute – care, de pildă, ar putea consta într-un Univers paralel, sau într-o „dimensiune” inferioară sau superioară celei cunoscute, însă, oricum, supusă altui set de legi -, ființele din lumea așa-zis „reală” par a nu întâmpina dificultăți – dacă, probabil, au suferit anumite modificări psihosomatice -, în a supraviețui în Infern, sau în Adânc, sau în Întuneric. Iar ipoteza, într-un anume fel, poate fi confirmată de religia tibetană, în care una din caracteristicile Lumii de dincolo se regăsește în identitatea, sau în similitudinea uimitoare a acelei „dimensiuni” cu „lumea reală”, diferența făcând-o doar amănuntul că Lumea de dincolo se află în „altă zonă”).
Mai multe detalii despre Lumea cealaltă încă nu se cunosc. Există însă o teorie modernă (formulată în 1960 de către savantul Edward Lorenz), care, împrumutând numele obiectului studiului celebrului cercetător – respectiv al dezordinii -, poartă denumirea de „teoria haosului” și descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare (adică al acelor sisteme manifestante ale fenomenului de instabilitate, cunoscut ca „sensibilitate față de condițiile inițiale”). Or, din acest motiv, comportamentul acestor sisteme pe termen relativ lung – deși supus legilor deterministe – este imprevizibil, sau aparent haotic. Sau, precum a afirmat însuși inițiatorul acestei teorii: „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare are, de fapt, un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic”. Sau, în termeni mai simpli: în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex există o ordine ascunsă.
În felul acesta, Teoria Haosului indică faptul că natura lucrează – sau că este „programată” să lucreze – după anumite tipare, reprezentând suma mai multor impulsuri mărunte și posedând, ca principale caracteristici, proprietățile că principiul incertitudinii neagă acuratețea, și că cea mai mică
schimbare a parametrilor inițiali va produce un comportament complet diferit al acelui sistem complex.
Or, tot acest „concurs de împrejurări” configurează întâi ideea că, raportată la „lumea reală”, alcătuită de Dumnezeu, „Lumea cealaltă” – potrivit observației că „elementele de regularitate posibile a fi descrise matematic” într-un sistem nu se ivesc, tocmai din pricina „raționalității” lor matematice, din întâmplare -, e tot creația cuiva anume, respectiv a lui Dumnezeu, și apoi că (exact cum transpare din convingerile religioase, din folclor și din mitologii), nu diferă fundamental de dimensiunea obișnuită, fiind doar lipsită de anumite caracteristici, cum ar fi atmosfera și timpul, ambele însă – deoarece provin din lumină – relevând ca principală absență radiația electromagnetică.
Aceasta e concepția umanității, prezentată pe scurt, despre Întuneric – sau despre Lumea cealaltă, sau despre Tărâmul Morții -, în opoziție cu Lumina Vieții, amândouă confecționate de către Dumnezeu din nimic (conform 2 Macabei 7: 28: „Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut”) și, potrivit versetului 1: 4 din Geneza, despărțite, probabil pentru eternitate, încă din prima zi a Facerii lumii. Dar, destul de recent, savanții au completat-o cu explicații, conchizând nu numai că Întunericul are ființă, ci arătând și cum e posibil ca acesta să fie compus.
Dominantă în Univers – au zis ei – e Energia Punctului Zero, sau starea spațiului cu desăvârșire goală, aflată la cel mai scăzut nivel energetic – adică atât cât e posibil să se apropie de punctul zero, de punctul de la care, practic, energia nu se mai poate produce. Și totuși, datorită fenomenului declanșat de principiul incertitudinii – aparținându-i lui Werner Heisenberg, care susține că, angrenați de câmpul fundamental aflat în interacțiune cu toate particulele elementare, nici un corpuscul subatomic nu rămâne în repaus total, dând naștere structurii de bază a Universului, sau unui noian de câmpuri cuantice
-, chiar și în starea aceea apropiată de punctul zero schimbul virtual de particule va genera fluctuații ale vidului cuantic.
Pe de altă parte, câmpurile cuantice nu sunt rezultante ale unor forțe ci, pur și simplu, iau naștere din schimburile de energie, constant redistribuite într-un model dinamic, ceea ce reprezintă o caracteristică intrinsecă a corpusculilor materiali – încărcați încă din „zorii Creației” de divinitate cu Sfântul Duh -, determinându-i, chiar și când sunt „reali”, să se prezinte ca niște „gheme” de energie care apar și dispar din câmpul fundamental cu o rapiditate extremă.
Particulele, nesubstanțiale și efemere, nu pot fi nicăieri în Univers separate de spațiul gol din proximitatea lor, ființând toate, în mod potențial, în cadrul Câmpului Punctului Zero, care, ca o adevărată matrice nevăzută a lumii, cumulează toate stările energetice, toate câmpurile și toate particulele virtuale, fiind un „câmp de câmpuri” și – datorită oricărui schimb al oricărui corpuscul potențial – producând energie.
Astfel încât, la nivelul cel mai profund, toată materia din Univers se constituie, în urma interacțiunii constante, prin care efectuează schimburi de informații cu Energia Punctului Zero, doar din „noduri” de energie cuantică, realizate în mod virtual.
În Întuneric însă – sau pe Tărâmul Morții -, neexistând lumină, Energia Punctului Zero devine inoperantă, deoarece nici particulele virtuale (sau undele de probabilitate) neființând, e imposibil ca o „inexistență” – adică lumina absentă din Întuneric – să confere altor „inexistențe” – adică undelor de probabilitate, sau particulelor aflate în stare de potențialitate – proprietățile caracteristice domeniului cuantic, respectiv incertitudinea sau interconectarea, efectul tunel și altele încă, necunoscute, dar presupuse a mai exista. Or, cum e foarte posibil ca mecanismul care determină apariția efectelor non-locale, îngăduind unei particule subatomice să se afle în
contact permanent cu toate celelalte particule din Univers, să rezide în interacțiunea continuă a corpusculilor cuantici (sau a undelor de probabilitate) cu Câmpul Punctului Zero – dar acesta lipsind -, atunci se obține cu adevărat aspectul unui loc „în care nu se întâmplă nimic”, unde vidul se înfățișează perfect, văduvit de fluctuații și unde Întunericul – sau Lumea cealaltă, sau Tărâmul Morții – se poate prezenta, în sfârșit, ca o „inexistență”.
(Sau, altminteri spus, în Întuneric, funcția de undă – chiar dacă, ipotetic, ar exista – încetează a își mai asocia Energia Punctului Zero, nemaidând naștere stării recunoscute de vid: respectiv energiei rezultate din cumularea de către Energia Punctului Zero a tuturor câmpurilor existente în spațiu: electromagnetice, fermionice, ale forțelor nucleare tari sau slabe etc. Pur și simplu nu ar mai ființa chiar nimic).
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!