Capitolul 3: Războinicii
************
Principalele atribuții ale unui conducător local, în cea de-a doua parte a „epocii de fier”, numită La Tene, constau în a asigura securitatea regiunii și a locuitorilor ei, a se ocupa de organizarea administrativă – pentru care se percepeau biruri de la toată lumea – și, eventual, poate în colaborare cu marele preot, sau cu un „sfat al bătrânilor”, de a judeca pricinile și a face dreptate.
Or, ca să-și creeze premisele de a realiza toate aceste lucruri, orice „razd”, sau principe, sau basileu, trebuia în primul rând – ca însemn al puterii – să-și întărească propria reședință, consolidând-o cu fortificații și cu șanțuri de apărare, apoi să-și alcătuiască o forță armată, pe care să o aibă la dispoziție și să o întrețină. Iar pentru a o întreține – pe cheltuiala lui – era necesar, desigur, să posede cele mai mari cirezi, cele mai numeroase turme, cele mai bune pământuri din câmpie și din ostroave și să realizeze cele mai substanțiale profituri.
Nu întotdeauna însă întrunea aceste condiții și când, din diverse motive – ca seceta, inundațiile, molimele sau epidemiile, sau alte calamități – se întâmpla să se afle în impas economic, se străduia să își suplinească lipsa atacând alte triburi, din vecinătate sau de peste fluviu.
De aceea, în perioada La Tene, formațiunile militare fiind primordiale, „razd”-ii, profitând de marele avânt industrial insuflat în regiune de greci, s-au îngrijit, cu prioritate, să-i protejeze pe meșteșugari – pe fierari, pe forjori, pe pielari, pe curelari, pe confecționerii de arme noi -, de care aveau atâta nevoie pentru a-și menține „oștile” în rânduială.
Consemnări despre existența formațiunilor înarmate gete la nord de Dunăre e posibil să fi existat mai multe, și să se fi pierdut; una dintre atestările păstrate însă datează cam de la începutul celei de-a doua „perioade a fierului” și se referă la anul 514 î.Hr., când, descriind o incursiune a suveranului Darius – supranumit „regele regilor” – și a armatei sale persane în Câmpia Română, unde celebrul monarh, însoțit de corpuri de cavalerie dotate cu lănci și cu spade, și de numeroși pedestrași, purtători de coifuri, apărați de scuturi și mânuitori de arcuri și de săgeți, căutându-i și urmărindu-i pe sciți, pentru a-i nimici, a întâlnit, și a înfruntat, pentru că a pătruns pe teritoriul lor, o oștire organizată a indigenilor.
Potrivit obiceiului lor, sciții, la vremea aceea, se pripășiseră în lunca Dunării, dar, destul de des, treceau fluviul la traci și îi atacau, omorându-i și jefuindu-i – neomițând, desigur, nici triburi de alte etnii -, după care se întorceau îndărăt, în așezările din ținutul getic. În anul 514 î.Hr. însă, când au văzut imensa armată a regelui Darius venind spre ei, pentru a-i pedepsi, și-au părăsit adăposturile și au rupt-o la fugă spre est, apoi spre nord, sperând să se facă pierduți în stepele din susul Mării Negre.
Nici acolo nu aveau un ținut al lor; retragerea în sălbăticie însă constituia o strategie predilectă a lor, pe care, derulând-o până când adversarii se plictiseau să-i urmărească, sau oboseau, o aplicau când se simțeau încolțiți.
Așa încât, trecând furios la nord de Dunăre, și deplasându-se prin șesul larg, regele Darius și armata sa, în loc să-i găsească pe sciți, s-au pomenit că le iese în față o oaste getă, condusă de un „razd” sau de un general, care, înarmată și organizată, dispusă în șiruri de bătălie, s-a arătat decisă să le întrerupă marșul.
Nu se știe unde s-a desfășurat confruntarea; dar, deoarece, în vremea aceea, prezența negustorilor greci în portul Giurgiu oferea mari posibilități de înarmare eficientă unei oștiri, e foarte posibil să se fi produs chiar acolo, în zonă, unde conducătorii locali aveau mai multe șanse să își consolideze puterea. Însă, evident, se prea poate să se fi petrecut și în altă parte, dar, în condițiile în care sciții s-au retras înspre Moldova, tot pe undeva pe la nord de Giurgiu, mai aproape sau mai departe de localitate.
Cert e însă că izbirea celor două formațiuni înarmate, foarte inegale ca forțe, a avut un caracter violent și s-a consumat rapid, într-o singură ciocnire, după care geții, copleșiți numeric, s-au retras tactic și au dispărut în păduri, urmând, probabil, să se refacă, să-și sporească dispozitivul și, dacă perșii ar fi prădat locuitorii, să-i atace din nou. Însă regele Darius a continuat să-i urmărească pe sciți, alergând (de altfel, fără folos, pentru că nu i-a prins) pe urmele lor până spre nord și spre est, în Moldova, și spiritele autohtonilor s-au liniștit.
Dar atitudinea demnă și curajoasă a geților l-a impresionat într-atât pe Herodot, autorul însemnărilor de mai târziu despre suveranul Darius, încât, deși, poate, nu a aflat niciodată că geții și tracii, cu toate că vorbeau aceeași limbă, reprezentau etnii diferite, nu a ezitat totuși să-i numească pe rivalii ocazionali ai regelui persan, în textul său, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
Cel dintâi autor care a risipit confuzia făcută de personalitățile antice între geți și traci – de asemeni, cu mențiunea că e posibil să fi existat și alții, ale căror opere însă s-au rătăcit, ori s-au pierdut -, a fost Sofocle, care, în tragedia „Triptolemos”, definitivată în anul 468 î.Hr, a amintit în cunoștință de cauză de populația getă. În pofida tuturor acestor referințe târzii însă, în Câmpia Română formațiunile militare ale conducătorilor locali existau poate de sute de ani, fiindcă nu e de imaginat că atunci când însăși ființa etnică depindea de oștiri, și când negustorii eleni, dar și meșteșugarii autohtoni, puneau tuturor arme la dispoziție, vreun comandant tribal ar fi lăsat existența comunității sale la voia întâmplării.
Precizarea lui Sofocle însă s-a dovedit cu atât mai necesară cu cât înseși triburile de geți și de traci, așezându-se aleatoriu, nu pe criterii teritoriale sau de altă natură, ci doar pe baza unei agreări reciproce, când la sud, când la nord de Dunăre, unele în apropiere de celelalte și trăind armonios, ajutau, prin comportamentul lor surprinzător, a se perpetua acea enormă eroare.
Însă, în cele din urmă lucrurile s-au limpezit, istoricii au conștientizat diferența, iar când autorul roman, de origine greacă, Arrianus a relatat – deși mai târziu – unele fapte de arme ale locuitorilor de la nord de Dunăre, din anul 335 î.Hr., el nu i-a mai numit nici traci, nici barbari, ci i-a definit simplu și adecvat: „geții din Câmpia Munteană”.
Arrianus însă, deși are meritul de a fi restabilit un adevăr, a păcătuit cumplit prin siluirea deontologiei profesionale, deoarece, în calitatea sa de fost militar, ca mare admirator al lui Alexandru Macedon, despre care a scris, a preferat a înfățișa, în opera sa, propria versiune a celor ce s-au întâmplat, și nu realitatea așa cum a fost.
Concret, Arrianus, istoric grec și comandant al unor unități militare, dar devenit cu timpul cetățean roman, cu numele de Flavius Arrianus Xenophon, a trăit între anii cca 86 d.Hr. – cca 160 d.Hr. și, pentru a redacta volumul care l-a făcut celebru, respectiv „Anabasis Alexandri”, s-a inspirat din istoriile – referitoare la expedițiile războinice ale lui Alexandru Macedon -, pierdute însă ulterior, ale lui Ptolomeu și Aristobulos. Admirația lui pentru regele macedonean însă era atât de profundă încât, descriind o fulgerătoare campanie întreprinsă de eroul său preferat în Peninsula Balcanică, în anul 335 î.Hr., pentru a-i sancționa pe „tribali” – o populație așezată în acele ținuturi -, a preferat a îi opune realității o relatare cosmetizată, plină într-atât de inadvertențe, de exagerări, de acțiuni iraționale și de deturnări de sens încât chiar și în 1970, un notoriu erudit – identificat în persoana profesorului de istorie clasică și de istorie antică A.B. Bosworth, de la Universitatea Western Australia -, examinând textul lui Arrianus, a găsit de cuviință că nu reprezenta nici pe departe o operă imparțială, ci că întruchipa doar o compunere cu caracter, deopotrivă, hagiografic și apologetic, confecționată mai degrabă pentru a acoperi un eșec al „marelui strateg al antichității” decât pentru a exprima adevărul.
În rezumat, încercând a-și aureola personajul, Arrianus a istorisit că în primăvara anului 335 î.Hr., în urma unei prime confruntări cu mai multe comunități de tribali, aflați însă în alianță cu geții, care s-a desfășurat pe pământul trac, undeva în proximitatea Munților Balcani – sau „Haemus”, cum erau cunoscuți de antici -, corpul expediționar al lui Alexandru Macedon, compus din 30 000 de soldați înarmați până-n dinți, și-a spulberat adversarii, punându-i pe fugă, dar, deoarece aceia îndrăzniseră să i se împotrivească, a decis – ca și persanul Darius, în altă împrejurare -, să-i urmărească și, atacându-le așezările și omorând oamenii găsiți acolo – adică femei, bătrâni și copii -, să le dea o lecție și să-i pedepsească.
Regele tribalilor însă – un anume Syrmos -, a aflat despre intențiile marelui strateg și, în mare grabă, a poruncit ca toată populația din așezări să se urce în care, cu avut cu tot, și să fugă mai departe spre nord, unde, despărțindu-se de geții care au trecut fluviul în țara lor, s-au masat cu toții, disperați și îngroziți, pentru a scăpa de urgie, în adâncul împădurit al unui ostrov de pe cursul Dunării.
Dar, în același moment – conform versiunii lui Arrianus -, în timp ce geții alergau spre Câmpia Română, lăsându-i singuri pe tribali la greu, în dreptul insulei de pe albia Dunării au ajuns, printr-o fericită coincidență, corăbiile de război ale macedonenilor, încărcate cu soldați de rezervă, care, pornite fiind de la Byzantion, străbătuseră Marea Neagră și, trecând, potrivit unui plan prestabilit, întâi pe la Pontul Euxin, apoi intrând pe fluviu, au acostat la țărmul ostrovului ocupat de tribali exact cu trei zile mai înainte ca în același punct să se înființeze și corpul expediționar de 30 000 de oameni al împăratului.
(Vreo două milenii și câteva sute de ani mai târziu, arheologii români, luând ca reper un mormânt princiar, nedatat, și ruinele unei cetăți, apoi corelând imaginea de ansamblu a presupusului punct de desfășurare a acțiunii cu gurile de vărsare ale râului Jiu, sau cu apa Vedei, au identificat respectivul ostrov ca aflându-se în apropierea localității contemporane Zimnicea. Dar, ținând cont de informațiile oferite de Arrianus în cronica lui – inexacte și grosolan contrafăcute doar în ceea ce privește derularea evenimentelor, geografic însă părând a corespunde realității -, ca, de pildă, aspectul unui „oraș” prea puțin fortificat incendiat de Alexandru Macedon, distanța de o „parasangă” – sau de circa 5,5 kilometri – de la Dunăre până la așezare, însă, mai ales, faptul că navele macedonene veneau de la Marea Neagră, fiind, deci, preferabil ca joncțiunea cu oastea terestră să se efectueze cât mai curând și cât mai în aval, ca și de împrejurarea că, pentru a se salva, tribalii, părăsindu-și țara, voiau, desigur, trecând peste Dunăre, să se afunde în ținutul getic, punând o cât mai mare distanță între ei și urmăritori, cel mai probabil campania a avut loc în apropiere de „târgul” Giurgiu – poate la Braniștea, către Oinacu sau către Gostinu -, sau în împrejurimi, râul menționat de Arrianus fiind Jianca, sau Parapanca, sau chiar, înainte de a se scurge în sol, pârâul Făgădău sau râul Bibița).
Cel dintâi lucru care frapează însă e coincidența neverosimilă a refugierii tribalilor, angajați într-o cursă disperată să-și scape viața, tocmai pe ostrovul la al cărui mal, sosind de la Marea Neagră (dacă nu vor fi fost cumva acolo), au acostat navele macedonene, sosite cu întăriri de război.
(Iar întrebarea firească e, desigur, de ce tribalii, având trei zile la dispoziție să decidă ce urma să întreprindă, nu au fugit, când și-au dat seama că erau flancați de dușmani, unde au văzut cu ochii).
În viziunea lui Arrianus însă, tribalii au stat blocați în ostrov, ca niște oi așteptându-și casapul, până când regele macedonean, împreună cu cei 30 000 de soldați, a ajuns și el pe țărm. Dar situația prezentată de cronicar naște, în chip inerent, o altă întrebare: în condițiile în care Alexandru Macedon a sosit la Dunăre, în apropierea acelui ostrov-capcană abia după o jumătate de săptămână, de unde a știut – sau cum a presimțit – că tribalii vor fi exact acolo, când, dacă îi atacase tocmai în Munții Balcani, iar ei apucaseră să se retragă, având un asemenea avans în fața lui, logic ar fi fost să o apuce către oricare alta dintre cele patru zări, numai în zona unde se afla armata de rezervă macedoneană nu.
Arrianus însă a pretins că faptele s-au petrecut întocmai așa, și că, peste cele trei zile de încordare extremă, în care tribalii, înghețați de frică, au stat ascunși în ostrov, iar ostașii de rezervă aflați pe nave au privit la ei, Alexandru Macedon și oastea sa terestră, sosind, în sfârșit, și ei, nici nu s-au odihnit, nici nu s-au organizat ci, urcându-se toți 30 000 într-o mulțime de monoxile găsite la țărm, abandonate acolo de către localnici, au trecut jumătate de Dunăre, au debarcat pe o coastă a împăduritului ostrov și i-au atacat, înverșunați, pe tribali.
Fugarii însă, deși paralizați de teamă, și cu mult mai puțini, având și femeile, și copiii, și bătrânii în grija lor, au găsit totuși resurse să își revină și, luptând nebunește, au respins asaltul.
În urma acestui eșec, oricare alt mare comandant de oști al antichității, cu 30 000 de soldați viteji la dispoziție, și cu întăririle aflate alături, pe nave, ar fi reluat ofensiva și i-ar fi șters de pe fața pământului pe barbarii pitiți în ostrov, care, deși într-o îngrozitoare minoritate, și demoralizați, și lipsiți de hrană, reușiseră să-i țină piept. Însă, conform lui Arrianus, suveranul macedonean, în loc să se năpustească asupra fugarilor și să-i decapiteze pe toți, s-a mai gândit, și-a alcătuit o altă strategie și, netam-nesam, deși, între timp, se înnoptase, s-a hotărât – cu toate că, în afară de faptul că erau aliați ai tribalilor, nu avea nimic de împărțit cu ei -, să-i atace pe geții de la nord de Dunăre.
Așa încât, pe întuneric, fără să cunoască nici adâncimea fluviului, nici configurația locului – unde puteau fi porțiuni primejdioase de mâl, ivite pe grinduri, în care să se împotmolească sau, dimpotrivă, pe celălalt țărm să existe faleze, sau mari escarpe, greu de escaladat -, a poruncit unui număr de 4 000 de pedestrași și altuia de 1 500 de călăreți să se îmbarce, cu cai și cu arme cu tot, pe monoxile și pe burdufuri umplute cu paie și, la adăpostul nopții, când nici inamicii, dar nici oamenii săi nu vedeau nimic, a trecut Dunărea, în mod silențios, intenționând ca, atacându-i pe geți prin surprindere, să capete un ascendent asupra lor.
Dar Arrianus, relatând aceste isprăvi, a consemnat neadevăruri în lanț, deoarece, admițând că, totuși, un corp expediționar pregătit pentru orice fel de teren, ar fi avut burdufuri și paie la el, nu a explicat nici cum au transportat soldații macedoneni caii cu acele burdufuri, nici cum – presupunând că animalele, împovărate cu arme, au înotat până pe celălalt mal -, le-a fost suficient, atâtor oameni și vietăți, pentru a traversa, cu monoxilele, un fluviu lat de multe sute de metri, un timp atât de scurt ca o singură noapte.
Apoi, preocupat doar de a reliefa calitățile preferatului său, Arrianus a uitat total de geți, pe care i-a prezentat, ca și pe tribali, ca pe niște retardați, care, deși știau încă din cursul zilei, de la străjile lor, că o hoardă de dușmani de moarte sunt pe urmele lor, ajungând la hotare și fiind posibil să treacă Dunărea din moment în moment, pentru a-i ataca, au orbit cu toții, în chip subit, și n-au văzut – și nici nu au auzit – cum o întreagă armată a traversat fluviul către ținutul lor, cu cai cu tot.
Însă, chiar acceptând, în mod absurd, că lucrurile s-au succedat așa cum le-a înfățișat cronicarul, cel mai compromis din toată povestirea se dovedește a ieși însuși comandantul macedonean de oști, căruia i se atribuie greșeli de începător, deoarece, deși Arrianus a făcut din traversarea Dunării pe timp de noapte, prin locuri necunoscute, de către mii de oameni, atât un act de curaj, cât și un exemplu de gândire tactică, totuși, în realitate, în acele condiții, nici un conducător militar din lume nu s-ar fi aventurat să întreprindă așa ceva, știind încă de la bun început că, dacă ar fi rostit ordinul de executare, ar fi riscat ori să se supună unui cumplit atac de pe malul opus, cu lănci și cu săgeți, asupra ostașilor săi cât timp aceștia se mai aflau în apă – și atunci ar fi fost nimiciți cu toții, ca niște rațe la vânătoare -, ori, pe celălalt țărm, după ce l-ar fi urcat, ar fi nimerit, mai mult ca sigur, într-o ambuscadă, ceea ce ar fi echivalat cu a se azvârli în brațele morții de bună voie.
Arrianus însă a considerat, se pare, că geții, care, uneori – ca și cu acea ocazie -, trăiau din jaf, s-au înspăimântat într-atât de faima războinică a adversarilor lor încât, ca o premieră în cazuistica lor, au dat bir cu fugiții înainte de a se confrunta cu ei, și încă atât de tare încât nici nu s-au mai uitat în urmă. Ceea ce reprezintă o altă fractură de logică și o nouă dovadă de partizanat istoric.
Însă evenimentele îl dezmint flagrant, deoarece, dacă Alexandru Macedon știa deja – precum a menționat Arrianus -, din surse secrete, că geții masați pe malul din țara lor, pentru a-l întâmpina, însumau un total de 4 000 de călăreți și de 10 000 de pedestrași, și dacă într-adevăr a acționat în modul descris de cronicar, din nou a comis o nebunie, deoarece a-și fi condus o oaste inferioară numeric, de numai 5 500 de luptători, pentru a se confrunta cu o formațiune militară de aproape trei ori mai mare, când habar nu avea care era potențialul de luptă al inamicului, însemna a-și fi mânat trupele direct spre măcelărire. Iar dacă nu a știut, a comis o nebunie încă și mai răsunătoare, fiindcă era posibil ca dincolo, pe țărmul apei, adăpostiți între tufișuri sau printre copaci, să îl aștepte nu 14 000 de geți – câți, probabil, potrivit lui Arrianus, fuseseră aliați cu tribalii -, ci 30 000, sau 40 000, convocați în răstimpul celor trei zile în care Alexandru Macedon ajunsese la ostrov. Or, 40 000 de războinici înarmați cu lănci, cu săbii, cu arcuri și cu topoare ar fi făcut corpul expediționar al împăratului, de numai 5 500 de militari – ori vânându-i unul câte unul, pe măsură ce ieșeau din apă, ori, dacă veneau „compact”, atacându-i înainte de a se apropia de mal -, hrană de zvârlit la păsări.
Arrianus însă a susținut că, totuși, Alexandru Macedon și oastea sa redusă numeric au ajuns cu bine pe țărmul getic, nesimțiți de nimeni, iar acolo, constatând că au poposit chiar la marginea unui lan foarte înalt de grâu, care le împiedica înaintarea, au luat măsuri ca mai mulți pedestrași să deschidă drum cavaleriei culcând grâul la pământ cu lăncile.
Expediția însă, potrivit tuturor izvoarelor istorice, chiar nesigure și cu trimiteri în alte părți, dar și cum însuși Arrianus a menționat, s-a desfășurat primăvara, când, în Câmpia Română – spre deosebire de ținuturile unde a locuit cronicarul, care, poate, l-au inspirat -, din pricina climei temperate, grâul nu depășește în înălțime, cu indulgență, genunchiul unui om obișnuit, așa că ostașii împăratului nu au avut ce culca, decât dacă, eventual, s-au târât pe burtă.
Apoi dimineața – precum a relatat Arrianus în continuare -, la prima șarjă împotriva forțelor indigene, condusă, personal, de cel mai mare strateg al antichității – precum a mai fost supranumit Alexandru Macedon -, cei 14 000 de geți aflați la Dunăre, sub comanda regelui lor, numit Moskon, ordonați în șiruri de bătălie, să-și apere ținutul, au rupt-o la fugă, de frică, probabil, luând cu ei, pe cai, dintr-un „oraș prea puțin întărit doar atâtea femei și atâția copii cât au încăput în șa, cu care s-au îndepărtat în goană, lăsând în urmă o mulțime de prăzi”, dar, evident, și pe pământenii pe care nu-i putuseră urca pe cai.
Or, total inexplicabil rămâne de ce autohtonii, știind, totuși, din ajun că o primejdie mortală se apropia de așezarea lor, și mai fiind și fricoși pe deasupra, au stat să-i aștepte pe năvălitori pe malul Dunării, și nu și-au încărcat avutul în căruțe, laolaltă cu bătrânii, cu femeile și cu copiii, pentru ca, în cele trei zile câte i-au trebuit lui Alexandru Macedon să ajungă la ostrov, să se afunde în hățișurile de nepătruns ale Codrilor Vlăsiei.
În sfârșit, sosind în „orașul” unde, după fuga lor din fața soldaților macedoneni, geții – sau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, precum, cu toată confuzia, i-a caracterizat cândva Herodot – s-au oprit să-și tragă sufletul, încărcând apoi, înainte de a fugi din nou, și câteva cunoștințe în șei, Alexandru Macedon a ars acea „cetate”, distrugând-o „până la temelii”, a recuperat prăzile abandonate de războinicii geți, i-a ucis, sau i-a lăsat în viață (nu se știe precis) pe locuitorii din așezare și, până seara, dovedind din nou aceeași mobilitate ca și la venire, s-au întors cu toții teferi – împăratul și toată armata lui – pe pământul Traciei, fără ca nimeni să fie rănit – nici de la geți, nici de la macedoneni -, și fără a înregistra nici un mort, ca într-un „happy-end”.
În Câmpia Munteniei însă, de la Dunăre și până la Munții Carpați, și de la Olt până la Marea Neagră, nu au existat niciodată, până târziu, în Evul Mediu, „orașe”, iar ca 14 000 de bărbați înarmați, hotărâți să-și dea viața pentru a-și apăra așezarea – fiindcă, altminteri, oricum ar fi fost exterminați de învingători -, să fugă fără luptă din fața a doar 5 500 de oameni, echipați la fel, când știau că aceștia, dacă îi vor birui, le vor asasina familiile și le vor da foc la case, e o idee care putea încolți doar în mintea unui hagiograf și a unui apologet înrăit, căruia admirația pentru eroul său i-a întunecat rațiunea.
În realitate însă, eliminând falsurile și exagerările, precum și scornelile, devine limpede că, probabil, tribalii, după ce s-au răsculat, și i-au pus, prin comportamentul lor, pe soldații macedoneni pe urmele lor, știind că nu vor rezista atacului unei armate organizate, s-au refugiat la geți – care le erau aliați -, la nord de Dunăre.
Alexandru Macedon însă, cu oastea lui – întreagă, desigur, deoarece de aceea o purta cu el, ca să o angreneze în conflicte armate cu inamicii -, i-a urmărit și acolo (dar la lumina zilei, cum era și firesc), trecând fluviul și încercând să-i captureze.
În Câmpia Munteniei însă, undeva pe lângă așezarea Giurgiu – sau poate în apropiere de Braniștea, de Oinacu sau de Gostinu, toate trei satele fiind situate pe țărmul Dunării și străbătute, în proximitate, de râuri sau de pâraie -, oastea destul de numeroasă a geților, condusă de regele Moskon, înarmată cu lănci, cu spade, cu arcuri și cu topoare, compusă din cavalerie și din pedestrime, le-a ieșit înainte, hotărâtă să nu cedeze, iar împăratul, laolaltă cu militarii săi, uimiți, s-au oprit.
Alexandru Macedon avea, la vremea aceea, 21 de ani. În copilărie și în adolescență, în afară de secretele unei vieți spartane, împărtășite de tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, învățase filozofie, astronomie, artă, matematici, geografie, politică și biologie cu însuși Aristotel, și deprinsese cele mai inteligente tactici de luptă de la același educator.
Însă, conform lui Plutarh, era violent și impulsiv, iar mai târziu chiar a dat semne de megalomanie și de paranoia. Însăși domnia a preluat-o printr-un asasinat, comis, indirect, de mama sa, Olimpia, care, ca să-l vadă rege, i-a poruncit lui Pausanias, căpitanul gărzii regale, să-l ucidă pe Filip la Aegae, într-un amfiteatru.
Totuși, deși foarte tânăr, Alexandru s-a priceput mai apoi, devenind domnitor, să restabilească situația de criză cumplită declanșată de moartea tatălui său, întâi, apelând la nobili și la armată și ucigându-și oponenții cu sânge rece, apoi, după ce a înăbușit răscoalele din Macedonia, pornind spre Tracia, către Munții Balcani, unde avea de gând să procedeze ca și până atunci: să distrugă cetățile pe care le va întâlni, să incendieze orașele, să omoare copiii și femeile și să-i vândă pe bărbați ca sclavi, în vreme ce, desigur, le va îngădui propriilor soldați, tot ca și până atunci, să asasineze, să ardă și să jefuiască tot ce vor întâlni în cale.
Iată însă că la nord de Dunăre, într-un ținut mai straniu decât și-a închipuit, acoperit de arbuști și de păduri, dar cu ogoare mănoase și cu zăvoaie, i-au ieșit deodată în față o mulțime de zdrahoni tăcuți, încruntați, nemișcați, înspăimântători nu prin înfățișare, ci prin atitudinea lor: neclintiți, neimpresionați, hotărâți să moară sau să învingă și, mai ales, lipsiți de orice urmă de teamă, care, deși era posibil să fi auzit de el, prin intermediul negustorilor greci, nu păreau totuși a-i purta nici cel mai mic respect. În Tracia, geții, probabil, se retrăseseră și trecuseră Dunărea pentru că nu se aflaseră în țara lor; acum însă erau în ținutul natal și se cunoștea pe toată făptura lor că nu vor ceda decât cu prețul vieții.
Iar în momentul acela a șovăit: deși se credea întruchiparea unui zeu pe Pământ, și avea la picioare, prin puterea sa, toate bogățiile lumii, și tot ce-și putea dori un muritor, și-a dat seama, totuși, că, dacă se va angrena într-un conflict armat aici, în câmpiile acestea împădurite, unde, probabil, nimeni nu va afla, niciodată, ce s-a întâmplat în cursul bătăliei, pentru că nu-l interesa, risca poate nu să piardă totul, căci avea corăbiile la îndemână, putând să se replieze în orice clipă, ci să-și distrugă iremediabil imaginea de cel mai mare strateg al antichității, și de cel mai inspirat conducător.
De aceea, după ce a mai reflectat o clipă, a ridicat brațul drept și l-a coborât smucit, în semn de retragere la sud de fluviu. Apoi el însuși a întors calul, s-a îndreptat către nave, a așteptat să i se îmbarce armata și, privind, poate, pentru ultima dată către ținutul getic, unde regele Moskon, cu care nu schimbase nici un cuvânt, îl țintuia și el neclintit, și către oamenii săi, s-a înapoiat în sălbatica Tracie, unde încă mai avea răscoale de reprimat.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!