Fortăreața de pe „culoarul stepei”

Capitolul 7: Unificatorul

************

Cel dintâi get care a pus capăt terorii răspândite de năvălitori s-a născut în Câmpia Munteniei, la reședința tatălui său din așezarea Popești, de pe  Argeș, din apropiere de Giurgiu, unde, înconjurat de indigeni și de buri (un trib autohton, remarcat însă prin anumite particularități), dar educat de preoții și de înțelepții curții, s-a inițiat temeinic în arta de a conduce.

(Argeșul e un râu care izvorăște de la 2 030 de metri altitudine, din lacul glaciar Buda, aflat sub vârful Arpașu Mic și, după ce străbate Câmpia Română, se varsă în Dunăre, probabil încă de la începutul lumii. Dar și țărmurile i-au fost locuite încă din vechime, deoarece, potrivit lingvistului Mihai Vinereanu, hidronimul „Argeș” fiind menționat de Herodot, de pildă, sub forma „Ordessos”, sau de Pliniu, sub aspectul „Ordesos” – unde semnul „d” redă sunetul „g” palatal inexistent atât în limba greacă veche, cât și în limba latină clasică -, ori de erudiții bizantini de până la Porfinrogenetul, în grafia „Argessios”, sau „Argesios” – în care dublul „s” pare să reproducă sunetul „ș”, și el inexistent în limba medio-greacă -, respectivul hidronim ar putea proveni, în cele din urmă, din termenul proto-indo-european „ar(e)g”, sau „arg”, cu semnificația de „alb”, sau de „strălucitor”, dar, mai ales, cu geneza în limba pelasgă, căci „proto-indo-europenii” nu au fost alții, în realitate, decât pelasgii).

Petrecându-și prima parte a vieții printre aristocrații poftiți la curte de tatăl său, copilul născut la Popești, pe Argeș, s-a familiarizat de timpuriu cu obișnuințele vremii; dar, mai ales, luând contact nemijlocit cu funcționarii din cancelarii și cu slujbașii, precum și cu argații, sau cu mulțimea de robi de pe întinsele moșii părintești, a priceput tot atât de vremelnic că un om, oricât ar fi de puternic, în lipsa sprijinului dat de semenii de săi, nu ar valora aproape nimic, și că în zadar o persoană slabă, aflată într-un impas, ar aștepta un ajutor de la un ins mai tare ca ea, fiindcă nu-l va primi. 

De aceea, când a crescut, și s-a făcut bărbat, și a preluat frâiele reședinței de la tatăl său, privind prin jur și sfătuindu-se cu consilierii lui, și-a dat seama că romanii, de pildă – care creșteau mereu ca stat, devenind amenințători pentru toate țările mici -, atacând Tracia și îngenunchind-o, ar putea trece Dunărea în orice moment, pentru a face prăpăd la nordul ei, iar singura posibilitate rămasă cuiva – oricui – de a-i opri și de a-și păstra independența – sau, concret, de a continua a fi stăpân pe moșiile, pe sclavii, pe casele și pe averea lui – era de a crea, în contrapondere, un stat cel puțin tot atât de puternic, și de organizat ca acela roman. Or, puterea – precum însuși se convinsese, privind șirurile de oșteni ale tatălui său, dar și robii mânați la lucru – se obținea într-un singur fel: prin unire.

Acest om se numea Burebista și, conform mărturiilor arheologice, descoperite în satul Popești, pe râul Argeș, în cetatea cunoscută cândva ca Argedava – care constau în colibe, în vetre de foc, în unelte și în depozite de grâu, dar și în urmele unei fortărețe construite pe o terasă, apărată din trei părți de bălțile luncii, iar dintr-una de trei șanțuri transversale și de un val de pământ -, a trăit într-adevăr în Câmpia Română, unde, de altfel, în anul 82 î.Hr., a devenit domnitor, probabil în locul tatălui său și, poate, la început, doar într-o regiune extinsă în jurul proprietății.

Apoi însă, slujindu-se, deopotrivă, atât de imensa avere intrată în posesia lui prin moștenire, cât și de oștile aflate în serviciul său – tot atât de numeroase pe cât era el de bogat și, probabil, dobândite tot prin ereditate -, și-a rotit privirea prin jur și, pe rând, a început să îi „calce” pe „razd”-ii vecini, întâi în mod pașnic – dar însoțit de oșteni -, propunându-le să i se supună, pentru a-și uni domeniile, apoi, dacă i se împotriveau, atacându-i, nimicindu-le oastea și, de cele mai multe ori, când nu-i ucidea, transformându-i în vasalii săi.

Pe cei care îi acceptau suzeranitatea, însă – chiar dacă fusese impusă prin violență -, și-i apropia printr-o stratagemă, înălțându-i la rangul de generali și preschimbându-i, în felul acesta, în colaboratori, însă procedeul era benefic doar pentru el, deoarece, deși le lăsa regilor detronați libertatea de a-și conduce propriile formațiuni militare, totuși, Burebista îi obliga să-și întrețină trupele pe spezele lor, iar această cerință – în condițiile în care un conflict armat dura și câțiva ani – lovea direct în situația materială a recenților supuși, secătuindu-le vistieriile.

Pe de altă parte, metoda se înscria în spiritul timpului – căci nici romanii, de pildă, nu își sporiseră puterea în alte moduri -, așa încât, în pofida nemulțumirilor pe care le genera, unificarea a continuat și, dacă, poate, la început, a cuprins doar regiunile de pe malurile râului Argeș, curând a căpătat amploare, extinzându-se întâi în lunca Dunării, unde a înglobat domeniile „razdi”-lor de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Remuș, de la Frătești, de la Daia, de la Oinacu, de la Braniștea, de la Gostinu și din celelalte așezări din împrejurimi, apoi acaparând, cu aceeași repeziciune, ținuturile conducătorilor din toată Câmpia Română, apoi din Munții Carpați, apoi dinspre Tisa și, în cele din urmă, din toată Moldova, neoprindu-se decât la Marea Neagră.

Întrucât localitățile Giurgiu, Slobozia, Frătești, Gostinu și celelalte se găseau, geografic, foarte aproape de reședința de la Popești, de pe Argeș, a lui Burebista, e foarte posibil ca, pe unii dintre conducătorii acelor sate,  întreprinzătorul rege să-i fi cunoscut personal, sau chiar să fi întreținut cu ei raporturi de prietenie, precum, de asemeni, nu e exclus ca, poate doar pe departe, să fi fost înrudit cu câțiva dintre ei; însă demersul desfășurat  urmărea un scop mult prea important în viziunea inițiatorului său pentru a se lăsa copleșit de sentimentalisme, așa încât alăturarea domeniilor a continuat.

În pofida avantajelor ei economice, politice și militare însă, unificarea – deși, într-adevăr, năștea o teribilă senzație de siguranță, dar și de forță -, foștilor regi destituiți nu le-a adus decât umilință, căci i-a transformat dintr-o dată din oameni liberi, stăpâni pe viața și pe averea lor, în argați, sau în slugi, aflați la dispoziția unui singur om, cu o altă voință politică, și cu o altă concepție ostășească decât a lor, iar asta nu le-a convenit.

Nici preoții foștilor „razdi” locali, nici consilierii – care, prin coborârea în funcție a stăpânilor lor, și-au mai pierdut din privilegii -, nu s-au simțit prea bucuroși; însă, întrucât pentru nesupunere, sau pentru uneltire, Burebista nu aplica decât pedeapsa cu moartea, nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească, așa încât, foarte curând – conform lui Vasile Pârvan -, regii de dinainte de unificare, deveniți cu toții vasali ai lui Burebista, cu gradul de generali, au acceptat cu smerenie a-i plăti un tribut consistent stăpânului lor, aliniindu-și, totodată, dezideratele personale la politica externă profesată de marele conducător, și au primit, în schimb, dreptul de a-și administra în continuare proprietățile.

Dar puterea și securitatea conferite de unificare erau noțiuni abstracte, care, pentru foștii conducători locali, nu se resimțeau în plan concret, neputând să le redea nici privilegiile, nici onoarea pierdută, nici respectul de sine, nici posibilitatea de a încheia alianțe când și cu cine doreau, nici calitatea de a declara război cuiva când le cășuna; de aceea, deși noul stat, care creștea mereu, era promițător, făgăduind tuturor comunităților din cuprinsul său un trai liniștit, prosper și fericit, regii supuși de Burebista, deposedați de prerogativele lor, se prefăceau doar, cu ipocrizie, că sunt mulțumiți, în realitate urându-l crâncen pe cel care îi învinsese, răpindu-le independența și, din nobilii bogați și strălucitori de altădată, stăpâni pe timpul și pe avutul lor, îi preschimbase în niște amărâți de soldați, aflați oricând la cheremul lui.

Iar dintre ei, cel mai înverșunat – poate fiindcă se cunoșteau, și aceluia nu-i venea să creadă că omul simplu de odinioară, devenit suveran al unui mare imperiu, se putea purta atât de crud – era „razd”-ul de la Frătești – omis, din lipsă de dovezi, și din analele arheologice, și din cele istorice. El însă, întrucât așezarea a ființat, trebuind a fi condusă de cineva, a existat și, deoarece, pe vremea aceea, „Diurpaneu” era un nume comun, e posibil să se fi chemat chiar așa.

Oricare i-ar fi fost denumirea însă, sigur e că omul acela, ca toți foștii regi din regiune, era aristocrat, poseda – tot ca și omologii lui – o mare avere, precum și formațiuni militare, a domnit peste o așezare străveche – ale cărei etape de dezvoltare datau, succesiv, de pe vremea „culturii aurignaciene”, din „neolitic”, a „culturii Boian”, a „culturii Gumelnița”, a „epocii bronzului”, a „culturii Tei” (faza IV), și a „culturii Coslogeni”, pentru ca, spre sfârșitul „epocii de fier”, în perioada La Tene, să înflorească impetuos -, preluase de la înaintașii săi, probabil ca moștenire, amenajările defensive de pe Dealul Lagărului, pe care, poate, le mai îmbunătățise încă și că, locuind atât de aproape de Argedava, îl vizitase, poate, pe Burebista – sau, dimpotrivă, primise el însuși atât vizita marelui conducător, cât și pe cea a doamnei Zina, soția lui -, transmițându-și reciproc urări de bine, făcându-și daruri și poate chiar prânzind împreună.

Acum însă prietenia dintre ei apusese, căci, oricât ar fi fost Diurpaneu de ageamiu ca strateg militar, înțelegea foarte limpede că, în cazul unui conflict armat cu tracii sau cu ilirii – sau cu oricare altă comunitate tribală -, ori în eventualitatea unui atac al năvălitorilor, sosiți pe „culoarul stepei”, întrucât nici o așezare din împrejurimi nu era fortificată, iar satul său întărit era unicul care poseda, pe Dealul Lagărului, cazărmi și adăposturi pentru animale, valuri mari de pământ și șanțuri de apărare, greul bătăliei urma a îl duce doar el și oamenii săi. 

Iar amănuntul acesta, ascuns de Burebista, dar întrezărit de orice get, oricât ar fi fost de nepriceput, însemna din nou cheltuială, din nou timp pierdut și din nou riscul de a-și pierde viața; dar, mai ales, pentru Diurpaneu, gândindu-se că pe tot parcursul asediului, întins pe trei sau pe patru ani, de pildă, Burebista va avea posibilitatea de a sta la curtea sa regală, de a se plimba pe moșii, de a se întreține cu funcționarii domnești, de a da ospețe, de a se desfrâna cu sclavele de pe domenii, în vreme ce lui, ocupat cu a respinge asaltul, și cu a se îngriji de militari, nimic din toate acestea nu-i era îngăduit, însemna doar umilință.

De aceea, deși, scrâșnind din dinți, fiindcă nu avea cum riposta – și nici pe sprijinul altor „razdi” detronați, pe care îi iscodise discret, nu putea miza -, s-a supus, mimând respectul, în sinea sa, mai ales când participa la campanii, și vedea cum i se scurg bănișorii, și cum îi trece viața, a jurat să se răzbune și a început să-și facă planuri.

Între timp, în decurs de doar câțiva ani, dispunând de forțe militare imense  – cifrate, în cele din urmă, de către istorici, la colosala cifră, pentru acele vremuri și acele locuri, de 200 000 de oșteni -, bine instruite, echipate corespunzător, înarmate cu lănci, cu arcuri, cu spade și cu pumnale, apărate de coifuri, de scuturi și de cămăși cu zale și compuse atât din călăreți, cât și din pedestrași, toți conduși de generali viteji, proveniți dintre aristocrați, Burebista încheiase unificarea, adunând într-un singur stat, întins din valea Dunării de Mijloc și dinspre Munții Slovaciei până la gurile Bugului și țărmul apusean al Mării Negre, iar în sud până în zona Munților Balcani, toate comunitățile getice vorbitoare ale aceleiași limbi.

Dar, mai ales, sprijinit de Deceneu, Marele Preot al curții sale, de o parte dintre aristocrați și de alta dintre generali, între expedițiile războinice își reorganizase întreg imperiul, imprimându-i caracterul unei monarhii militare și numind în funcțiile administrative oameni noi, devotați, cărora, în schimbul unor răsplăți, firește, le-a trasat misiunea de a strânge dările și de a supraveghea muncile obștești, efectuate obligatoriu.

De asemeni, ajutat tot de Deceneu, și-a convins supușii să își distrugă o parte din vii, să renunțe la a bea vin în exces și să se fortifice fizic, sprijinindu-i, în felul acesta, să dobândească o conștiință superioară de sine, dar, îndeosebi, i-a pregătit psihic pentru a reprimi vechile Legi Belagine în viața lor, cu a căror răspândire i-a însărcinat pe preoți.

Însă, cu precădere, observând înaintarea primejdioasă a armatelor romane către frontierele lui – care, de altfel, nu dădeau nici un semn că s-ar opri -, a emis dispoziții ca, pretutindeni în țară, să se întărească sistemul de fortificații.

Or, aceste decizii tocmai că l-au inspirat pe Diurpaneu, care, urmându-și, în intimitate, planul său justițiar, a acceptat cu docilitate îndemnul și, pe cheltuiala sa, ca și până atunci, pretextând, poate, că va efectua lucrările pentru binele țării, a refăcut valurile de pământ de pe Dealul Lagărului, a adâncit șanțurile de apărare, a renovat cazărmile, a consolidat adăposturile pentru animale și, pentru o mai bună vizibilitate, a curățat taluzul. Însă, în realitate, a dictat reamenajările doar pentru ca, atunci când va simți că sosise vremea, să își atingă un scop al său.

Tot în acea perioadă, aducându-i-se la cunoștință că geții, lipsiți de experiență financiară, sau din lăcomie, își falsificau masiv moneda, bătând clandestin cantități uriașe de bani, Burebista a interzis – probabil sub amenințarea pedepsei cu moartea – emiterea lor, acceptând, de atunci, ca instrumente de plată pentru comerț – în cadrul căruia negustorii romani îi covârșeau acum numeric pe cei eleni – doar denarul, sosit la nord de Dunăre, din Peninsula Italică, într-un ritm sporit, și drahma grecească, aflată în circulație încă mai dinainte.

Și-a majorat însă profiturile și prin intermediul neguțătorilor autohtoni, pe care, întrucât sistemul de colectare a taxelor căpătase, prin intermediul slujbașilor nou numiți în funcții, un alt aspect, mai operativ, i-a stimulat să își intensifice activitatea.

Dar, îndeosebi, din dorința de a îndepărta orice amenințare de la granițele imperiului său, s-a concentrat asupra acțiunilor cu caracter militar, chemându-și generalii, adunându-și armata și, împreună cu un grup de luptători scordisci – despre care însă părerile istoricilor sunt împărțite – pregătindu-se a declanșa o campanie împotriva boiilor și a tauriscilor – celți la origine – care îi încălcau teritoriul.

Scordiscii, nu prea numeroși, se constituiau din triburi supraviețuitoare ale invaziilor celtice din așezările grecești situate în Iliria, în Tracia și în Geto-Dacia, desfășurate în anul 278 î.Hr., care, formându-se ca o structură subțire, dar dură, de elită conducătoare și locuind în Panonia – unde, controlând diverse clanuri locale din regiune, luând tribut de la ele și bucurându-se de statutul de cel mai puternic trib din Balcani – în anul 141 î.Hr. i-au înfrânt pe romani, undeva în apropiere de apa Savei, în anul 114 î.Hr., de asemeni, i-au învins și i-au alungat dintre granițele lor, pentru ca, în anii 113 î.Hr., 110 î.Hr. și 109 î.Hr. să se lupte din nou, sângeros cu ei, uneori biruindu-i iar alteori respingându-i doar temporar.

În tot acest timp geții, conduși, pe atunci, de diverși „razdi” locali, le-au fost aliați, după ce, evident, au consimțit cu toții, în prealabil, ca prada dobândită în luptă să o împartă frățește. Însă, în vreme ce geții, în cazul unei contraofensive romane, aveau unde să se retragă, trecând Dunărea în țara lor, scordiscii, constrânși să rămână pe propriul lor teritoriu, care era împresurat de romani, au suferit pagube din ce în ce mai însemnate și au slăbit din an în an tot mai mult ca stat.

Istoricii nu au căzut de acord asupra relațiilor dintre Burebista și luptătorii scordisci, unii, ca Vasile Pârvan, de pildă, susținând că marele rege get i-a zdrobit atât pe acei războinici, cât și pe iliro-tracii cu care se uniseră, în timp ce alții, autori contemporani, cu preponderență, au afirmat că, dimpotrivă, la asaltul contra boiilor și tauriscilor scordiscii și geții au format un front comun.

Oricare ar fi adevărul însă, cert e că atunci, în secolul 1 î.Hr., Burebista și oastea sa, mobilizată din tot regatul, i-au nimicit, printr-o campanie fulgerătoare – cu sau fără ajutorul scordiscilor – pe boii și pe taurisci, cucerindu-le teritoriul și extinzându-și hotarele până în marii munți ai Slovaciei.

În urma bătăliei însă s-a întâmplat din nou un lucru nelămurit: conform unor istorici, după ce Burebista i-a eliminat pe boii și pe taurisci, pe scordisci, care îi sprijiniseră, dar rămăseseră în țara lor, i-au spulberat romanii.

Potrivit altor surse însă, încheind a se servi de ajutorul scordiscilor, Burebista și oastea lui s-au întors acasă, în Câmpia Română. Dar – poate în urma unei consfătuiri regale -, în anul 56 î.Hr., dând ordine de la Argedava, suveranul get și-a trimis oștenii, conduși de generali – între care se afla și Diurpaneu -, să treacă Dunărea pe la Mehedinți, cu misiunea de a-i asalta pe scordisci în fortăreața lor de la Singidunum de lângă Taurunum (situată undeva în apropiere de Belgrad), ori pentru a-i distruge, ori pentru a-i determina să treacă de partea lor. Tot atunci, alte formațiuni militare, pornite de la Argedava, i-au atacat, în ținutul lor, pe tribali, de asemeni pentru a-i extermina.

Apoi Burebista, din rațiuni strategice, și-a transferat capitala de la Popești pe Argeș – sau Argedava – la Sarmizegetusa, în munții Orăștiei, iar în anul 55 î.Hr., neliniștit de faptul că regii cetăților grecești, foste colonii, de la Pontul Euxin – aflate sub controlul direct al unui comandament roman, sau „praefectura orae maritimae”, instalat la Tomis, încă din ultimii ani ai secolului 2 î.Hr., dar, datorită unor învoieli speciale încheiate cu autoritățile de la Roma, devenite „civitates liberae et immunes”, sau entități tratate preferențial – își obținuseră, cu toate acestea, independența, în urma unor revolte declanșate, în anul 61 î.Hr., împotriva stăpânirii romane, însă și din dorința de a-și asigura un control total asupra imperiului său, a strâns altă armată, mai numeroasă decât aceea care îi asedia pe scordisci și, plecând – conform istoricilor – dinspre davele Zargidava, Tamaridava și Piroboridava, de pe Siret, sau din zona extracarpatică a Moldovei, a inițiat un atac de mai lungă durată asupra puternicelor și răzvrătitelor cetăți elene.

În prima parte a campaniei, oștirea – întreținută, desigur, tot pe cheltuiala foștilor monarhi regionali, deveniți generali -, a cucerit întâi cetatea Olbia – unde, deoarece locuitorii au opus rezistență, au ucis femei și copii de-a valma, incendiind construcții și făcând prăpăd -, apoi, înaintând mereu pe litoral, paralel cu țărmul, au luat cetatea Tyras.

Dar în oastea lui Burebista nu luptau numai geți, ci, pentru că erau bine plătiți, se înrolaseră și sciți, și celți, și bastarni, și chiar mercenari eleni; iar când toți acești luptători, împreună cu geții, au atacat cetățile Histria și Mesembria, locuite de greci, elenii din detașamentele invadatoare n-au ținut cont nici un moment că ocupanții orașelor aveau același sânge ca ei ci, dimpotrivă, după ce i-au jefuit, au omorât câți au putut, făcând dovada că, în războaiele de cucerire, prăzile valorau mai mult decât o viață de om.

După Histria și Mesembria, pe care le-a lăsat fumegând, marea armată getă, înțesată cu aliați și întărită cu mercenari, a cucerit, cu același avânt, cetățile Tomis și Dionysopolis, devastându-le cu aceeași furie, apoi, încărcată de prăzi, s-a oprit, în sfârșit, la Apollonia Pontica, încheind expediția cu un nou triumf. Însă, spre deosebire de oștenii de rând, care jubilau, deoarece își încărcaseră căruțele cu lucruri scumpe, generalii – sau foștii monarhi regionali -, cărora prăzile nu le acopereau cheltuielile, dar, mai ales, pe care umilința de a nu mai fi liberi, și de a sluji, prin constrângere, un maniac al războiului, îi durea și îi apăsa, au strâns din dinți.

Murmurul lor însă s-a risipit în vânt, neauzit de nimeni, căci atât Burebista, întors la Sarmizegetusa, cât și Deceneu, dar și sfetnicii din jurul lor, aveau alte presante griji: Republica Romană se insinua tot mai primejdios în vecinătatea hotarelor lor și trebuia contracarată.

Între timp, de foarte puțină vreme, la Singidunum, asediul împotriva scordiscilor – întins pe durata a nu mai puțin de șase ani – se isprăvise, cu victoria geților – care, pe o parte dintre scordiscii învinși i-au obligat să le devină din nou aliați, iar pe alta, potrivnică, au început să o persecute, pentru a o hăcui -, și tot atunci formațiunile militare ale lui Burebista i-au atacat decisiv pe tribali, nimicindu-i, pentru a trimite în locul lor, dar și al scordiscilor, în Panonia Scordiscia și în Triballia, spre împământenire, migranți geți din spațiul danubiano-carpato-pontic.

Totuși, deși destinați exterminării, câțiva dintre scordisci au scăpat cu viață și, disperați, cu familiile măcelărite, și cu doar atâta avut cât putuseră încărca pe cai, s-au repezit către Dunăre și s-au refugiat în ostroave, nimerind, la întâmplare, atât pe insulele Mocanu, Ciobanu, Cioroiu sau Mocănașu (care însă, pe atunci, nu constituiau decât un grup de trei entități), cât și pe altele, din amonte sau din aval, de unde apoi, treptat, când înverșunarea lui Burebista a mai slăbit, s-au întors în Panonia de Jos.

Ostroavele din jurul așezării Giurgiu însă aparțineau (poate doar pentru a le folosi) „razdi”-lor din zonă, care, pentru că se supuseseră lui Burebista de bună voie, își păstraseră administrarea lor. Așa încât, când unul dintre scordiscii fugari – destul de bogat ca să își salveze pielea – a ajuns, epuizat și înspăimântat, pe insula Mocanu, păstorii și îngrijitorii aflați acolo, poate mituiți de evadat, l-au luat în mare secret într-o căruță și, cu multe precauții, l-au înfățișat stăpânului lor, la Frătești.

Iar Diurpaneu, abia înapoiat de la Singidunum, de lângă Belgrad, unde participase activ la asediu, nu l-a ucis, nici nu l-a încarcerat, ci l-a interogat – aflând că avusese soție și copii și frați, și că se trăgea dintr-o familie de aristocrați, dar că acum nu mai avea nimic -, apoi, profitând de marea lui experiență de conducător, i-a oferit adăpost și slujbă la curtea lui, numindu-l – întrucât știa că nu mai putea fugi nicăieri – intendent sau administrator.

Pe de altă parte, la Sarmizegetusa, în munții Orăștiei, hotărârea în ceea ce privea contracararea Republicii Romane în cazul unei agresiuni tot nu fusese luată, deoarece toată lumea aflată la reședință – regele, marele preot, câțiva dintre generali și destul de mulți aristocrați – observase că, pentru a fi eficienți, se impunea a se căuta o modalitate prin care să nu îi atace direct pe romani, în chip militar – căci reprezentau un adversar redutabil, cumplit de greu de doborât – ci, mai degrabă, să le submineze statul din interior, prin diplomație, pentru a-l slăbi, manevrând în așa fel încât să incite facțiunile rivale din sânul său a se repezi una asupra celeilalte și a se căsăpi reciproc.

Decizia însă – care presupunea, în primul rând, identificarea combatantului cel mai puternic dintre cele două facțiuni rivale, și mai în formă – era dificil de luat, căci, pe data de 7 ianuarie 49 î.Hr. – când Senatul roman a hotărât să-l demită pe Iulius Caesar din funcțiile sale, înlocuindu-l cu Cneius Pompei, pe care l-a însărcinat cu apărarea Republicii -, lupta pentru putere dintre cei doi conducători romani se afla abia la început, iar Burebista și consilierii săi, pentru a fi siguri că au mizat pe cine trebuia, se vedeau siliți să mai aștepte, pentru a îl alege, totuși, pe învingător.

Însă timpul trecea și ei tot nu știau care era acela.

Dă like articolului dacă ți-a plăcut!