Capitolul 9: Lumina
************
Enigmatica moarte a lui Burebista, pusă la cale, în anul 44 î.Hr., la puțin timp după asasinarea lui Caesar, de către apropiații săi, survenită năprasnic, dar neregretată de nimeni – decât, poate, de populația autohtonă, rămasă din nou, ca o frunză în vânt, în drumul năvălitorilor -, a determinat destrămarea marelui imperiu get, pe care urmașii defunctului monarh și l-au împărțit între ei, Deceneu – sau marele preot – devenind conducătorul regatului din Munții Orăștiei, cu capitala la Sarmizegetusa, Diurpaneu – suveranul regiunii de sud a Munteniei, din zona deluroasă de mai sus de Codrii Vlăsiei, până la țărmul Dunării, cu capitala la Frătești, sau în altă parte, iar ceilalți – părinții lui Comosicus, ai lui Dicomes, ai lui Scorilo și ai lui Cotiso, sau ai viitorilor domnitori -, luând în stăpânire ținuturile, în număr de două, iar mai apoi de trei, aflate la vest, către țara ilirilor, la nord, în Munții Carpați și dincolo de ei, și la nord-est, în Moldova, mai departe de geții, de sciții și de sarmații trăitori la Pontul numit Euxin.
Nu se știe cum au evitat Deceneu și Diurpaneu, sau urmașii lor, confruntarea cu armata romană; probabil că au negociat, geții le-au plătit un tribut, iar romanii, dacă, într-adevăr intenționaseră să îi atace, momentan, i-au lăsat în pace.
Sunt semne istorice și arheologice însă care arată că în lunca Dunării, sub ocârmuirea lui Diurpaneu, sau a moștenitorului său, s-au dezvoltat meșteșugurile, s-au înmulțit reședințele fortificate înălțate de nobili și s-a intensificat comerțul. Dar, mai ales, lipsită de controlul autoritar al lui Burebista, o mare amploare a căpătat-o circulația monedelor false, cu care atât locuitorii din Giurgiu, din Slobozia, din Remuș și din Frătești, cât și cei din Bălănoaia, din Daia, din Braniștea, din Oinacu, din Gostinu sau din alte așezări și-au clădit bunăstarea, prin munca lor, sau prin cea prestată de inamicii capturați în încăierări și transformați în sclavi.
Iar belșugul le-a sporit îndrăzneala, așa încât, preocupați doar de averile lor, pe care și le agoniseau prin expediții întreprinse oriunde „vedeau cu ochii”, în scop de jaf, nici n-au mai băgat de seamă că, în anii aceia din secolul 1 î.Hr., în vestul Europei, lua naștere și se consolida, reorganizându-se, Imperiul roman. În schimb, urmându-și proiectul de îmbogățire, între anii 29 – 28 î.Hr., geții din Câmpia Munteniei s-au aliat cu bastarnii și au atacat năprasnic tribul trac al dentheleților din sudul Dunării.
Dar dentheleții erau protejați de romani și, îndată după asalt, armatele conduse de Marcus Licinus Cressus, proconsulul Macedoniei, sprijinite de trupele gete ale regelui Roles – un dinast get din sudul Dobrogei – le-au sosit în ajutor și, împreună, au respins ofensiva geto-bastarnă.
Proconsulul Macedoniei însă, romanul Cressus, a considerat că geții trebuiau sancționați pentru demersul lor militar și, în foarte scurtă vreme, a declanșat, în nordul Dobrogei, o campanie de pedepsire a indigenilor, determinându-l pe monarhul get Dapix, după ce l-a învins, să se sinucidă.
Un alt rege care i se împotrivea însă, dinastul get Zyrexes, s-a retras, laolaltă cu oamenii săi, în cetatea Gencula, care-i aparținea, de unde, deși soldații lui Cressus l-au asediat, a izbutit totuși să evadeze și să se refugieze la nord de Dunăre, în Moldova, cel mai probabil.
Spre deosebire de geți însă, care nici nu bănuiau ce primejdie se apropia de ei – sau, chiar dacă simțeau pericolul, îl ignorau, lăsându-se în voia fatalității -, romanii au știut să își cultive prieteniile – poate pentru a le folosi ca exemplu pentru viitorime -, așa că l-au răsplătit răsunător pe regele Roles, dinastul get din sudul Dobrogei, pentru ajutor, cu titlul de „amicus et socius populi Romani”.
Însă, pentru a-și dezvolta imperiul, unei încurajări a trădării propriilor interese, sosite din partea regilor care le stăteau în cale, cârmuitorii romani i-au preferat metoda mai sigură – și predilectă, de altfel -, a cotropirii brutale, ceea ce a condus rapid la o extindere teritorială fără precedent: în anul 27 î.Hr. au inclus Dobrogea sub o supraveghere militară directă (pe care au definitivat-o în anul 14 d.Hr.), iar în anul 15 î.Hr., ca urmare a înaintării lor irezistibile spre răsărit, au supus total triburile trace de la sud de Dunăre – vechi, conform datelor istorice, de un mileniu, dar aflate sub controlul militar direct al guvernatorului roman al Macedoniei de mai multe decenii -, constituind, între Dunăre și Munții Balcani, provincia romană Moesia și transformând fluviul într-o frontieră plasată între imperiu și ținuturile ocupate de geți.
Nici vecinătatea directă cu temutul imperiu nu i-a alarmat însă prea mult pe geți, care, privind cum, periodic, malul opus al Dunării era străbătut de ofițeri romani călări, sosiți să inspecteze trupele cantonate pe țărm, în loc să-și fortifice satele, sau să își mărească armata, pentru a-i îmbunătăți randamentul, au luat contact cu ei și, încrezători – confundându-i, poate, cu negustorii din portul Giurgiu, al căror comportament îi cucerise -, i-au transformat în parteneri comerciali, oferindu-le și vânzându-le mărfuri.
Iar purtarea autohtonilor, aparent naivă, poate premeditată, sau făcând parte dintr-o stratagemă mai vastă, a dat roade, în cele din urmă, înșelându-i – pe cât se pare – pe conducătorii romani, care, după ce, între anii 13 – 10 î.Hr., i-au înfrânt în luptă pe geți, prin armatele comandate de generalul Tiberiu, au schimbat tactica, hotărând că indigenii din nordul fluviului le-ar fi mai utili dacă i-ar împământeni la sud de Dunăre și i-ar convinge să le apere granița.
Transferarea responsabilității asigurării securității imperiului pe umerii unei populații străine, de altă etnie decât romanii, și încă nesupusă, nu era o noutate și se practica din greu, constând în a le acorda mari sume de bani, în mod regulat, unor regi tribali, a îi dota cu mașini de război și a le oferi asistență pentru a-și construi cetăți, dar și pentru a-și instrui oștenii, pentru ca, în felul acesta, să devină capabili a apăra imperiul de năvălitori în zona lor.
Prin urmare, consecvent atât cu politica romană, cât și cu ideile superiorilor săi, în anul 4 d.Hr. consulul roman Aelius Catus, general comandant al districtului militar din Moesia, a strămutat la sud de Dunăre, luându-i din ținutul lor de la nord de fluviu și silindu-i să se așeze la Ripa Thraciae, potrivit izvoarelor istorice, nu mai puțin de 50 000 de geți.
Tot în anii aceia, între Calafat și Giurgiu, ostașii romani – care, în răstimpul dintre campanii, erau folosiți la tot felul de munci – au înălțat, în scop defensiv, un mare val de pământ, întărind granița imperială trasată de Dunăre. Iar arheologii, stabilind, mai târziu, prin cercetările lor, că, după anul 4 d.Hr., în cetățile geto-dacice de la Zimnicea, de la Piscul Crăsanilor și de la Popești nu s-au mai înregistrat urme de viață, au confirmat că strămutații proveneau probabil din acele regiuni.
Istoricii însă, dorind să elucideze misterul strămutaților în întregime, au marșat și au presupus că motivul transferării atâtor geți la sud de Dunăre, în imperiul roman, l-a constituit un eșec militar al autohtonilor, în urma căruia a trebuit să se supună voinței învingătorilor. Dar istoricii au greșit profund, deoarece, în primul rând, deși, după moartea lui Burebista, regatul get se divizase, luptătorii – sau războinicii care constituiseră un stat atât de vast – rămăseseră aceiași oameni, incapabili să se retragă din fața unei armate fără a se angrena în bătălie. Iar urme de încleștare militară, atunci, în anul 4 d.Hr., când geții au fost strămutați, nu s-au descoperit nicăieri.
Apoi, dacă un puhoi de 50 000 de oameni ar fi suferit un transfer silit în altă zonă – cu turmele, cu cirezile, cu căruțele și cu tot avutul lor -, evident că s-ar fi impus, pentru a nu risca să îi piardă prin fugă, ca romanii să instaleze detașamente de pază; or, o asemenea operație ar fi necesitat un număr imens de soldați, și ar fi îngreunat, în cele din urmă, întreg demersul, deoarece strămutații s-ar fi putut răscula oricând.
De aceea, logic e să se considere că Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar din Moesia – care, de altfel, nu se afla, pe atunci, în război cu nici un regat de la nord de Dunăre – i-a convins pe cei 50 000 de geți să se mute la sud de Dunăre, în Ripa Thraciae, oferindu-le pământ în proprietate și, probabil, stimulându-i financiar.
Pe de altă parte, regiunea din lunca Dunării, în zona așezării Giurgiu – precum au observat, deși distanțați în timp, atât Vasile Pârvan, cât și câțiva arheologi contemporani – era, pe atunci, populată intens, așa încât, mai mult decât probabil, consulul Aelius Catus nu a atacat nici un trib, mizând pe diplomație și încercând – potrivit lui Vasile Pârvan -, tot în mod pașnic (ori înainte, ori după ce i-a strămutat pe cei 50 000 de geți), să construiască, ocupând o fâșie de teren la nord de Dunăre, lată de 20 – 40 de kilometri, dar întinsă de la Cetatea – sau de la nord de Calafat – până la lacul Greaca, din răsăritul portului Giurgiu și acoperind, cu suprafața ei, trecerea peste Dunăre pe la Ratiaria (în fața Deasei), pe la Oescus (de dinaintea localității Celei) și pe la Novae (din apropiere de Zimnicea), un „cap de pod” în Câmpia Munteniei.
Însă, în afară de ipoteze, dovezi care să arate că un număr de 50 000 de geți s-au lăsat strămutați cu forța nu s-au găsit nicăieri. În schimb, argumente că Aelius Catus i-a transferat pe indigeni în sudul Dunării căzând la învoială cu ei, și că a încercat să creeze „capul de pod” poate chiar pe locurile părăsite de geți, le pot constitui înseși afinitățile atavice dintre geți și romani, moștenite de la străbunii pelasgi și existente, învederat, între cele două etnii – conform poetului Ovidiu, exilat pe atunci la Tomis („Pan era paznicul marilor turme, divinitatea cailor. Era încărcat cu daruri ca ocrotitor al oilor. Erander a adus cu sine aceste zeități ale pădurii. Aici unde este acum orașul (Roma), pe atunci era numai loc de oraș. Aceasta e obârșia cultului nostru pentru atare divinități aduse de pelasgi și cărora Flaminul Dial le mai celebrează sărbătoarea tot după datina veche”) -, de mii de ani, pe care, cunoscându-le bine, consulul roman le-a exploatat, pricepând că, întrucât vorbeau aceeași limbă, mai repede s-ar înțelege cu geții dacă i-ar răsplăti, decât dacă i-ar forța.
De altminteri, faptul că romanii, atunci când puteau, preferau să își extindă supremația – sau să își întărească pozițiile deja cucerite – fără a se întrebuința militar, e confirmat și de împrejurarea că, în secolul 1 d.Hr., ei au oferit teritoriul interior al Dobrogei – cu excepția cetăților grecești de pe litoralul Mării Negre însă, pe care le-au păstrat sub suzeranitatea lor -, pentru a-l stăpâni, regatului clientelar odrys.
Răzmerițele însă le reprimau sângeros, iar pe cei care își incitau compatrioții să se răscoale îi pedepseau exemplar, pentru a sluji ca pildă și a-i înfricoșa pe supuși, așa încât nimeni din Geția, și nici din Europa nu a prins de veste că, în anul 29 sau 30 d.Hr., la Ierusalim, un alt roman, numit Pontius Pilatus, cu demnitatea de prefect al Iudeii, a poruncit ca evreul Iisus din Nazareth să fie ucis prin crucificare.
Prin ordinul rostit, Pilat din Pont tocmai a determinat declanșarea apariției în universul material, printr-un proces inefabil, a „luminii lumii” – cum însuși Iisus din Nazareth avea să le explice, mai târziu, ucenicilor săi -, însă, din pricina grijilor și a răutăților, și acest fenomen a trecut neobservat.
În anul 46 d.Hr. romanii au revenit asupra deciziei anterioare de a le oferi odryșilor stăpânirea Dobrogei și, anulându-le autonomia regală, dar, îndeosebi, profitând de conjunctura că, în același an, la moartea suveranului Rheometalces III, au încheiat transformarea regatului clientelar al Traciei în provincie romană, cu centrul la Perinthos, au anexat teritoriul Dobrogei provinciei imperiale Moesia și, în felul acesta, și-au extins proprietatea peste întreaga Peninsulă Balcanică, de la Dunăre până la Pelopones.
Expansiunea și mai pronunțată a unui asemenea uriaș ținut a creat însă dificultăți cumplite, cerând eforturi enorme, așa încât, în anul 87 d.Hr., monarhul Decebal, dinastul unuia dintre regatele desprinse din fostul stat al lui Burebista, recent întronat pe scaunul de domnie după abdicarea lui Duras – Diurpaneu, sesizând incapacitatea romanilor de a-și redresa politica imperială, l-a atras pe prefectul pretoriului roman, Cornelius Fuscus, împreună cu trupele sale, aflați într-o campanie inițiată la nordul Dunării, într-o ambuscadă, ademenindu-l către inima Daciei, l-a ucis, i-a risipit ostenii și i-a capturat stindardul legiunii a V-a Alendae.
Iar acest tragic deznodământ l-a impresionat profund pe împăratul roman Domițian, care, presat de un concurs de împrejurări nefaste, scrâșnind din dinți, a încheiat pace cu învingătorul, acceptând ca Dacia condusă de Decebal să devină regat clientelar și, în virtutea acestui statut, angajându-se să îi plătească anual mari sume de bani, dar să-i ofere și asistență, ajutând-o să își alcătuiască o armată permanentă, instruită de ofițeri romani, să-și înalțe fortificații, proiectate de ingineri imperiali și, conform modelului dat de cea mai mare forță militară din lume, să se doteze cu arme și cu mașini de război de ultimul tip.
În paralel însă, în celelalte regate getice, unde nu existaseră conflicte între indigeni și romani, reprezentanții imperiali au continuat să pătrundă masiv, dar numai sub aspect comercial, determinând – precum au remarcat arheologii mulți ani mai târziu, studiind, în siturile de la Frătești, de pildă, cuțitele, vasele ceramice și topoarele de bronz găsite acolo -, trecerea de la „epoca fierului”, care lua sfârșit cu marele aport al negustorilor romani și greci, la epoca denumită de istorie „clasică”, sau la un timp mai înaintat economic, când centrele de olărit, și atelierele meșteșugărești, și industria prelucrării laptelui, și păstoritul desfășurat în ostroave, și agricultura au căpătat, în lunca Dunării, un avânt neobișnuit.
În anul 101 d.Hr., noul împărat roman, Ulpius Traianus, cunoscut ca Traian, dorind să șteargă rușinea înfrângerii suferite de Cornelius Fuscus în fața lui Decebal, pentru a reda imperiului prestigiul pierdut, a trecut Dunărea, pe un pod de vase, la Lederata, și a început să pătrundă în Dacia – sau în regatul lui Decebal – prin Banat, pe valea Crișului, dar, cu o altă coloană – cu care urma a se reîntâlni la Tibiscum – și pe la Drobeta, prin luncile Timișului și ale Cernei.
În același timp însă Decebal își căuta aliați și curând în oastea sa, impulsionați poate de amintirea victoriei repurtate de regele dac asupra lui Cornelius Fuscus, s-au înrolat mercenari de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Remuș, de la Frătești, de la Braniștea și din alte sate din lunca Dunării, dornici de câștiguri pe potriva pregătirii lor, dar și contingente roxolane și bure, animate de aceleași ambiții.
Roxolanii erau un popor nomad, din neamul sarmaților, înrudiți cu iazigii și cu alanii, vorbitori ai unui dialect iranian, proveniți în Câmpia Română – unde au conviețuit un răstimp cu geții -, prin secolele 2 – 1 î.Hr., din stepele dintre Nipru și Don. În regiunile extracarpatice au trăit în corturi de pâslă, s-au hrănit cu laptele și cu carnea turmelor de oi pe care le creșteau, iar între anii 68 – 69 d.Hr. și 85 – 86 d.Hr., înarmați cu lănci, cu săbii și cu arcuri, cu platoșe din piele de bou netăbăcită și cu coifuri pe cap, călări sau pedeștri, au luat parte la incursiunile inițiate de bastarni și de iazigi în Moesia romană, în scop de jaf, pentru ca, încurajați de prăzile obținute, în anul 101 d.Hr. să i se alăture lui Decebal.
Burii însă, sau „buridavensii”, erau geți din Oltenia, obișnuiți cu libertatea, pe care agresiunea romană i-a silit să pună mâna pe arme ca să-și apere țara. Înainte de începerea ostilităților însă ei i-au trimis împăratului Traian, la cetatea Tibisco – sau Tibiscum -, printr-o solie, o ciupercă mare, cu un text în limba latină inscripționat pe ea, prin care, înștiințându-l pe slăvitul Cezar că greșea rupând pacea cu dacii, îl sfătuiau să se întoarcă de unde a venit.
Împăratul roman însă nu a dat curs consiliului și, în ciocnirea armată dintre soldații săi și geto-daci, de la Tapae, care a urmat, a înregistrat o primă biruință, recuperând chiar, din cetatea Costești, stindardul capturat de indigeni de la Cornelius Fuscus. Dar, către iarna și primăvara anului 102 d.Hr., Decebal, laolaltă cu trupele de roxolani, de buri și de mercenari din lunca Dunării a contraatacat, trecând ca un fulger prin Dobrogea și, pătrunzând la sud de fluviu, a pustiit provinciile romane ale Moesiei.
Atacul său neașteptat l-a forțat pe împăratul Traian să renunțe a mai înainta spre Sarmizegetusa și să vină degrabă, în fruntea oștilor sale, în estul Geției, unde, de altfel, în bătălia de la Adamclisi, deși a lăsat 3 800 de morți pe câmpul de luptă, l-a și înfrânt, în cele din urmă, pe Decebal.
Războiul însă nu s-a încheiat. În pofida tuturor pierderilor, dacii – sprijiniți în continuare de buri, de roxolani și de mercenarii din Câmpia Română – s-au repliat și s-au masat în Munții Orăștiei, aproape de Sarmizegetusa. Dar din noua confruntare geto-dacii au ieșit iar învinși și Roma, acceptând pacea solicitată de Decebal, le-a impus indigenilor condiții extrem de grele: să-i predea pe dezertorii romani refugiați la curtea lui Decebal, să demanteleze cetățile construite cu ingineri romani, să suporte stabilirea unei garnizoane romane în câmpia Hațegului și, mai ales, să anuleze stipulațiile tratatului de pace din anul 89 d.Hr.
Cu luptătorii roxolani însă – care, de îndată ce au înțeles că nu vor mai avea nici un profit l-au abandonat pe Decebal fără nici un regret -, s-au purtat altfel, convingându-i ca, pentru că erau buni războinici, în schimbul unor stipendii anuale, să devină clienți ai Imperiului roman și, rămânând în continuare în Câmpia Română, să-i apere frontierele – situate pe firul Dunării – de năvălitori.
Regele Decebal însă nu s-a împăcat niciodată cu gândul că el și poporul său vor trebui să trăiască așa cum li se va dicta de la Roma. De aceea – mai ales după ce arhitectul grec Apollodor din Damasc a construit, peste Dunăre, între Drobeta și Pontes, un pod lung de 1 135 metri, care dovedea cu prisosință că împăratul roman nu intenționa să elimine Dacia din sfera sa de influență – s-a pregătit febril de război, fortificând cetățile din Munții Orăștiei și încercând să încheie o alianță cu suveranul part Pacoros al II-lea.
Dar regele part a refuzat să-l ajute, roxolanii – fiind, acum, oameni plătiți de imperiul roman – nu i s-au mai alăturat, o parte din proprii supuși l-au trădat, trecând în tabăra dușmană, mercenarii din lunca Dunării, pricepând că nu vor mai câștiga nimic, nu l-au mai însoțit și, în urma războiului început în anul 105 d.Hr., după ce au cucerit cetățile fortificate pe rând, romanii, mult superiori numeric, în sfârșit au capturat Sarmizegetusa, pe care au distrus-o din temelii, iar Decebal, încolțit de o trupă de cavalerie, s-a sinucis, oferind un excelent prilej lui Traian de a transforma, îndată după aceea, regatul geto-dacic – compus din Oltenia, din Banat și dintr-o parte a Transilvaniei – în provincie romană.
Avea, de altfel, o imensă nevoie de un nou izvor de venituri, deoarece războiul cu dacii, dar, mai ales, enormele cheltuieli necesitate de întreținerea unei armate atât de mari, precum și asigurarea unui trai opulent, la Roma, destinat elitei imperiale, l-au silit să anexeze, cu orice preț, un culoar către minele aurifere din Munții Apuseni, pentru a le exploata mai apoi și a reaproviziona financiar vistieria sleită a țării.
Celelalte regate însă, constituite pe teritoriul Moldovei, al Maramureșului, al Bihorului, al Crișanei, al unei bune părți din Câmpia Munteniei, dar și dincolo de hotarele actuale ale României, ocupate de geții liberi – cunoscuți, în regiunile montane, ca „daci” -, n-au intrat niciodată sub stăpânirea romană, așa încât, în urma activității administrative și organizatorice desfășurate de autoritățile militare imperiale după război, spațiul geografic cucerit, în definitiv, de Traian nu a depășit un procent de 14 % din întregul teritoriu al regatelor populate cu geți.
Iar pentru a delimita distinct noua provincie romană de pe cuprinsul getic, învingătorii imperiali au construit, începând din anul 107 d.Hr., aproximativ pe linia de hotar de lângă râul Olt, pe o lungime de 235 de kilometri, un val de pământ înalt de circa 3 metri, cu o lățime de 10 – 12 metri, întărit, în anumite locuri, cu palisade și cu ziduri de piatră, precum și cu șanțuri de apărare, ceea ce, în practica vremii, reprezenta o frontieră, amplă și originală, dispusă de la sud către nord – sau, mai exact, din apropiere de Turnu Măgurele, pe Dunăre spre nord, prin Câmpia Munteniei, peste Carpați, prin pasul Bran, până în sud-estul Transilvaniei, pe teritoriul actualului județ Mureș -, care despărțea net fostul regat al lui Decebal de restul lumii și care a primit denumirea de „Transalutanus”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!