Capitolul 2: Sedentarizarea
************
Între anii 1992 – 1996, în cursul unor cercetări arheologice, efectuate la Malu Roșu, în lunca Dunării, specialiștii au descoperit, în afara complexelor „aurignaciene” de locuințe, nu mai puțin de opt ateliere pentru prelucrarea silexului, unde, în condițiile în care s-au dezgropat peste 40 000 de piese, constând în fragmente de grătare ceramice, de racloare, de burine și de lame din piatră – numite ”lame aurignaciene appointee” -, savanții au estimat că acestea, provenind din mai multe unelte și vase sparte, au aparținut, temporal, nu numai mai multor generații umane, ci și mai multor culturi.
Or, asta înseamnă că, deși se aflau în „epoca de mijloc a pietrei”, oamenii din așezarea de la Malu Roșu, din Câmpia Munteniei, s-au înmulțit atât de mult încât și necesitățile le-au sporit proporțional.
Dar nu numai că au crescut numeric, ci, constrânși de noile condiții de viață, s-au și schimbat. La Marea Egee, pe coasta pietroasă, golașă, cu vegetație puțină, mișcările se observau de departe și, prin urmare, pentru liniștea comunității, nu făceau de pază decât două străji. În lunca Dunării însă copacii înalți, rămuroși, arboretul și trestiișul împiedicau vederea, ușurând misiunea unor eventuali atacatori și, pentru a remedia inconvenientul, era nevoie de santinele mai multe, ceea ce imobiliza din oameni. În plus, în vreme ce în Asia Mică, unde iernile erau foarte blânde, se încălzeau cu focuri mici, aprinse cu vreascuri, adunate la repezeală de pe sub piperniciții stejari de plută, sau de pe sub pinii de Alep, sau dintre cei maritimi, în șesul muntean, pentru a răzbi peste iarnă, le erau necesare cantități uriașe de lemne, pentru care, ca să le transporte în așezare, se strângeau toți bărbații valizi ai comunității.
Dar, mai ales, siliți de clima deosebită, cu anotimpuri intermediare, manifestate prin frig și ploi, sau prin perioade cu lapoviță, ori, dimpotrivă, cu multe zile fierbinți, și-au schimbat însuși felul de a se îmbrăca, începând să poarte, pentru a se adapta situației, tot veșminte largi, dar, la bărbați, constând, în principal, din două piese – respectiv din pantaloni, numiți ițari, pe sub care, până la genunchi, ca să-i apere de gerul grozav, își înfășurau obiele, și dintr-o cămașă lungă, din pânză albă, până mai jos de pulpe, strânsă bine cu un brâu la mijloc -, iar la femei dintr-o fustă, o ie, o fotă și o catrință, tot din pânză albă, însă întotdeauna înfrumusețată cu flori și cu alesături.
Peste cămașă, bărbații purtau un fel de veston, în picioare, vara, ca și iarna, încălțau opinci și, în zilele friguroase, puneau pe tors un mare cojoc din piei de oaie, cu lâna în afară, iar pe cap, peste părul lung, o căciulă de blană. Femeile, de obicei, își acopereau pletele cu marame, vara, iarna însă preferând bucăți de pânză groasă, ca niște șaluri, în picioare încălțau tot opinci, iar trupul și-l apărau de ger, de asemeni, cu mari cojoace, din piei de oaie, cu care, de altminteri, alături de nădragi și de cămăși, își îmbrăcau și copiii.
Schimbările, acceptate din necesitate, trebuie, totuși, să-i fi mulțumit, deoarece le-au ușurat existența, însă, întrucât comunitatea sporea mereu, curând, nici locuințele nu s-au mai dovedit suficiente pentru a-i adăposti, așa încât, într-una din zile, constatând că însuși platoul de la Malu Roșu era prea strâmt pentru a-și mai face case, mai mulți bărbați – toți tineri, puternici și îndrăzneți, și toți însoțiți cu câte o femeie, care însă, în ziua aceea, i-au așteptat în așezare -, au pornit pe țărmul Dunării, atât în amonte, cât și în aval, dar abătându-se și prin împrejurimi, printre grinduri și printre bălți, strecurându-se prin mari desișuri și realizând un fel de prospectare. Iar când s-au înapoiat erau bucuroși, căci terenul cercetat arăta întocmai ca la Malu Roșu – tot înalt, tot fertil, tot neinundabil, tot acoperit de vegetație luxuriantă și adăpostit natural de mari porțiuni de pământ, mai ridicate, sau de perdele de copaci foarte groși; avea, totuși, o particularitate: era format din mai multe grinduri, sau măguri, și din dune de nisip foarte fin, care, dacă s-ar fi construit mai mult pe el, ar fi izolat așezările una în raport cu alta.
Însă, față de avantajele pe care le întrezăreau, amănuntul acesta li s-a părut insignifiant și, în chiar cursul aceleiași zile, mai multe familii – însoțite, poate, pentru a primi ajutor, de părinții femeii, sau de cei ai bărbatului -, și-au strâns avutul, l-au încărcat pe tărgi, sau pe spinări de boi, și-au adunat turmele de oi și de porci, și cireada de vaci de la ai lor și, binecuvântați, poate, de cel mai bătrân, mai autoritar și mai înțelept membru al comunității, au părăsit „punctul” de la Malu Roșu, pentru a înființa alte „sate”, în vecinătate.
Așa au luat naștere, printr-un soi de diviziune – desigur, într-un interval mai scurt sau mai lung de timp -, așezările „aurignaciene” din locurile care, multe mii de ani mai târziu, aveau să se numească Slobozia, în aval de Dunăre, apoi, în amonte, printre măguri împădurite, ocupate de păsări de baltă, și porțiuni mlăștinoase, năpădite de măcriș de apă, de jaleș și de rogoz, Braniștea și Gostinu, iar la poalele dealurilor înălțate spre nord, între două râuri, lângă o carieră de piatră și printre plopi și arini, și ulmi, și frasini și tei, așezarea Frătești, din apropierea căreia, mereu spre nord, începea și se revărsa o enormă pădure.
Așezările înființate nu erau, propriu-zis, nici „sate” și nici „localități”; arătau ca niște îngrămădiri de bordeie, sau de case de suprafață, construite din lut și din nuiele, cu intrările joase, ca și cele de la Malu Roșu, acoperite cu stuf, cu papură sau cu rogoz, cu grajdurile lipite de unul dintre pereți, cu „ulițe” strâmbe, aproape inexistente și cu staulele, sau cu saivanele risipite generos primprejur, prin crângurile sau pe costișele împădurite ale întinselor coline, dincolo de care, în zare, se vedeau păduri și numai păduri.
Dar, adăpostind oameni tineri și viguroși, continuatori ai tradițiilor și ai experiențelor preluate de la tribul originar de la Malu Roșu, reflectau un fel de viață care nu se deosebea cu nimic de cel al așezării mai vaste de lângă ostroave, așa încât, ca și acolo, noile „ramificații” umane ale „culturii aurignaciene” trăiau, în general, din creșterea vitelor, dintr-o agricultură rudimentară, efectuată cu săpăliga, din pescuit și, mai puțin, din vânătoare.
Nu se confruntau cu necazuri prea mari; adăposturi aveau, hrană se găsea din abundență, precum se găseau și lemne de foc, iar de atacuri ale altor triburi, trace sau de alte etnii, sau de năvăliri pustiitoare, încă nu se pomenise. În plus, către vest, dincolo de păpurișurile de la Slobozia, curgea, vărsându-se abrupt în Dunăre și formând un fel de baraj natural, un râu care, peste un șir de milenii, urma a se numi Jianca, sau Parapanca, la nord se înălțau dealurile de la Frătești, înțesate cu arbori mari, bune pentru refugiu, dar și pentru privit în câmpie, la est, în apropiere de Braniștea și de Gostinu, râul Bibița și pârâul Făgădău, izvorâte de undeva dintre coline, înainte de a se afunda în bălți, și a se revărsa subteran în fluviu, formau și ele un real obstacol, la sud, foarte greu de trecut, închizând toate drumurile, se aflau apele adânci ale Dunării, așa încât – deși o frică nelămurită și o incertitudine existențială, inexplicabilă îi stăpâneau tot timpul -, în mod normal, oamenii din „neolitic”, stabiliți în primitoarea luncă, nu ar fi avut de ce să se teamă.
Și totuși, cunoscând natura umană, și privind formele de relief din preajma lor, își dădeau seama că drumul cel mai bun pentru niște eventuali cuceritori, veniți din nord – căci, în sud, peste fluviu, se afla mulțimea de triburi trace, înrudite cu ei, vorbitoare ale aceleiași limbi, de la care, cel puțin teoretic, n-ar fi trebuit să se aștepte la ceva rău -, era acela care, pornind de la miazănoapte, tăia câmpul în două și, până la malul Dunării, nu-i mai întâlnea pe direcția sa decât pe ei.
(Și nu se înșelau; nu cu mult mai târziu, pe-acolo, pe cărările cercetate de ei, sosind, evident, din nord, prin ținutul Moldovei și prin apropiere de Munții Carpați, aveau să-și deschidă cale – numită, tot mai târziu, „culoarul stepei”, sau „ruta năvălitorilor” – toate triburile năpustite spre Dunăre în scop de jaf și de omor).
De aceea, ca și părinții lor la Malu Roșu, și ca și strămoșii de la Marea Egee, atât în timpul zilei, cât și la vremea nopții, pe toate laturile sensibile ale așezării, dar și pe malul fluviului, și pe lângă pășuni, își puneau străji. Altminteri, își vedeau de ale lor: femeile țeseau și croiau îmbrăcăminte, preparau carnea și o afumau, sau o uscau la vânt, copiii se duceau pe câmp, cu marile turme de oi și cu cirezile de vaci, iar bărbații săpau pământul și îl cultivau. Dar, mai ales, pentru că se înmulțeau mereu, își înființaseră ateliere unde împleteau năvoade, pentru pescuit, sau confecționau topoare și străpungătoare, sau răzuitoare, sau cuțite și căngi.
Alte grupuri, pe malul Dunării, scobeau pirogi, dintr-un singur trunchi de copac, sau tăiau arbori, îi curățau, îi legau și, după ce se uscau, îi transformau în plute. De asemeni, continuau, ca și părinții și bunicii lor, să facă negoț cu tracii, ori cu negustorii din alte triburi, de pe urma căruia aduceau în așezări minereu și sare, unelte, podoabe și arme pentru vânat, sau vase de lemn.
Iar vânătoarea, probabil, îi inspira, sau le dădea idei, căci, în ultimul timp, îmboldiți parcă de o presimțire, pe măsură ce defrișau pădurile alăturate, extinzându-și terenurile pentru agricultură, își fabricau așa, ca să fie, din ce în ce mai multe arme: sulițe, arcuri și săgeți, pumnale, topoare, bărzi…
La soroc, femeile nășteau ajutate de bătrânele așezării, de la care învățau să îngrijească și să își educe copiii, iar când oamenii, din diverse pricini, mureau, ca și la Malu Roșu, îi înhumau. Înmormântarea însă căpătase, nu se știe când, o importanță mai mare, și acum actul îngropării cuprindea un adevărat ritual, condus de una și aceeași persoană, care, cu vremea, specializându-se în respectivul gen de ceremonii, avea să devină magul, sau vraciul, sau sacerdotul, sau preotul comunității; sau, dimpotrivă, poate că vraciul, sau magul, sau preotul, sau sacerdotul a existat dintotdeauna, răsărit din sânul societății, sau cumva autoimpus prin calitățile sale, de om autoritar și de bun conducător, și către sfârșitul perioadei „aurignaciene”, când, poate, el le spunea contribalilor săi că, în afară de Zeița Mamă existau și diverse duhuri, sau spirite bune și spirite rele, oamenii doar i-au acceptat statutul.
Tot el îi scăpa pe bolnavi de suferințe, tratându-i cu fierturi de plante, cu decocturi și cu alifii – sau, pur și simplu, descântându-le și atingându-i pe frunte -, și tot el, probabil, colaborând cu bătrânii obștii, judeca și dădea verdictul în litigiile ivite din diverse pricini: furturi, bătăi, adulter și poate chiar omor.
De când oamenii preistorici de la Slobozia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Frătești se despărțiseră de apropiații lor, pentru a se transfera în altă parte, trecuseră o mulțime de ani; de aceea, din când în când, pentru a menține contactul cu ei și, probabil, pentru a le cere sfatul, sau a se împrumuta cu diverse lucruri, „coloniștii”, sau „strămutații” veneau pe malul Dunării, se urcau în pirogi – care, în deplasările dintre așezări, constituiau principalele mijloace de transport ale vremii – și vâsleau încrezători către ei. Tot cu pirogile se întorceau și, când negoțul din zona lor lâncezea, cu aceleași pirogi – sau chiar cu plutele – porneau pe fluviu, în amonte sau în aval, să-și vândă marfa: iezi, miei, viței, piei de animale.
Într-una din zile însă câțiva bărbați, îmbrăcați ca toți indigenii, cu ițari și cu cămăși, și încălțați cu opinci, dar dintr-o așezare mai îndepărtată, aflați în trecere pe undeva, s-au abătut deodată din drum și, fără de veste, s-au repezit asupra unui grup de păstori – copii, dar și adolescenți -, răpind o fată de măritat și ducând-o cu de-a sila nu se știe unde.
În urma acestei agresiuni, întregul „sat” s-a panicat, s-a adunat, a ieșit la câmp, furios și înarmat, a chemat străjile și a făcut cercetări; pentru mai multă operativitate, a interogat și copiii care, îngroziți, asistaseră la fărădelege. Așa s-a descoperit că agresorii erau tot pelasgi de-ai lor, dar din altă comunitate, și că, în mod foarte ciudat, fata nu se opusese prea mult răpirii. Ceea ce pe preot și pe bătrâni i-a pus pe gânduri.
Părinții și rudele fetei însă nu s-au resemnat niciodată și, tot întrebând și căutând, într-un târziu au aflat că fiica lor se găsea în altă așezare, undeva mai sus de Jianca, se căsătorise cu unul dintre răpitori și era însărcinată.
Totuși, nu s-a descoperit dacă fapta fusese premeditată și, mai ales, dacă frumoasa păstoriță avusese vreo vorbă cu agresorii. De atunci însă, sub presiunea întregii comunități, străjile au fost obligate să își execute serviciul înarmate cu pari și, pentru că tentativele de răpire – planificate din vreme sau nu, cu consimțământul ambelor părți, sau inițiate doar de către bărbat – au continuat să se țină lanț, provocând încăierări grozave între paznici și năvălitori – din care, multe sute de ani mai târziu, au derivat cumplitele bătăi cu bețe dintre flăcăii de însurat și oponenții lor -, praful s-a ales de pacea din lunca Dunării. Dar, mai ales, deoarece niciodată nu s-a putut descoperi dacă victimele răpirilor erau, totuși, complice la înscenare, a introdus în sânul comunităților îndoiala, sau bănuiala, determinându-l, multe mii de ani mai târziu, pe un cronicar ca Miron Costin, de pildă, să descrie asemenea evenimente cu o mare rezervă asupra onestității fetei, care – conform părerii sale -, ar fi fost serios cenzurată de dorința fetei de a se lăsa răpită, magistral exprimată prin următoarele cuvinte: „Tu fă-te că mă târăști și eu oi merge plângând!”.
Apoi, dintr-o dată, în altă zi, mai mulți războinici de peste Dunăre, probabil traci, s-au ivit pe neașteptate dintre desișuri, i-au atacat furibund pe păstorii răzleți, aflați pe pășuni, i-au stâlcit în bătăi, rănind câțiva și chiar omorând un bătrân, apoi, mânând turmele și cirezile spre malul fluviului, le-au încărcat pe plute și le-au dus în ținutul lor.
Întâmplarea năprasnică i-a încremenit pe toți, și pe oamenii de la Malu Roșu, și pe cei de la Slobozia, și pe cei de la Frătești, și pe cei de la Braniștea, și pe cei de la Gostinu: până atunci, crezuseră că gradul de rudenie dintre ei și traci, deși diluat mult de timp, precum și faptul că vorbeau aceeași limbă, îi vor ține la adăpost de atacuri și de silnicii. În ziua aceea însă au înțeles că, pentru a supraviețui și a-și păstra teritoriul trebuia, în primul rând, să renunțe la sentimentalisme; dar, mai ales, pentru a face față năvălitorilor, era necesar – era stringent necesar – să devină mai puternici ca ei și, pentru aceasta, nu exista decât un mijloc: să se unească. Însă, ca în orice conglomerat de triburi, chiar și de aceeași etnie, și la pelasgii din lunca Dunării, în afară de imperativul de căpătâi, reprezentat de securitatea lor, a tuturor, în joc se aflau și o mulțime de interese mărunte, meschine, izvorâte, cel mai probabil, din ambițiile personale ale liderilor de societăți și din ispita de a acapara puterea, așa încât trecerea tuturor așezărilor sub o singură comandă a căpătat un aspect inedit, devenind, în același timp, și o preocupare de toate zilele, dar și un demers mereu amânat.
În schimb, sentimentul de solidaritate cu triburile tracice de peste fluviu, datorat înrudirii prin sânge, dar și faptului că aveau o limbă comună, a început să se estompeze, așa încât, când, mai târziu, pelasgii, la rândul lor, i-au atacat năprasnic pe traci, ucigând câți au putut dintre ei și luând prizonieri, pentru a-i transforma în sclavi, unii istorici ai antichității, nefamiliarizați cu fenomenul, scriind – tot mai târziu -, atât despre traci, cât și despre pelasgi, au complicat lucrurile în mod dramatic, creând mari confuzii.
Diplomatul francez Felix Colson, de exemplu, încercând, în lucrarea „Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques”, publicată în 1862, la Paris, cu bună credință, a restabili adevărul, a suferit, totuși, o asemenea influență din partea scriitorilor antici – susținători ai ideii, preluate poate din auzite, că geții au fost la origine traci – încât, deși a afirmat, îndreptățit, că „idiomul vlahilor este acela al pelasgilor”, a concluzionat eronat că valahii aveau o proveniență „traco-dacă”.
Cel dintâi autor însă care s-a pronunțat răspicat, cu dovezi, că poporul român e la origine pelasg, și care, mai cu seamă, a îndeplinit, în textele sale, criteriile propuse, pentru a înfățișa trecutul, de către arheologi – constând, respectiv, în formularea de teorii adecvate subiectului supus cercetării, în perspective contextuale deosebite, în realizarea unor riguroase echivalențe între interpretare și realitate și în reconstituirea fidelă a vremurilor apuse -, poartă numele de Nicolae Densușianu, s-a ilustrat ca jurist și ca istoric, devenind, datorită acestor merite, membru corespondent al Academiei Române, iar amplul său volum, „Dacia Preistorică”, editat postum, în 1913, a demonstrat irecuzabil că, în „epoca de mijloc a pietrei”, sau în „paleoliticul superior și inferior”, locuitorii spațiului danubiano-carpato-pontic au fost, în exclusivitate, pelasgi.
Pelasgii – conform lui Nicolae Densușianu – au ocupat tot teritoriul de la Dunăre până la Munții Carpați, de la Carpați până la râul Tisa, și de la Tisa până la Marea Neagră, au trăit într-un mare imperiu, format dintr-o reuniune de triburi – ceea ce dovedește că, în sfârșit, un rege, sau un alt tip de conducător, s-a ridicat deasupra tuturor intereselor mărunte și a realizat unirea -, cu centrul administrativ, politic și religios aflat undeva prin Ardeal și au acceptat cârmuirea unui monarh absolut.
În viziunea aceluiași autor, ființând ca entitate comunitară încă din urmă cu 8 000 de ani, pelasgii se bazau, pentru a supraviețui, în majoritate, pe păstorit, apoi (în proporție mai restrânsă, totuși), pe agricultură, erau destul de înaintați economic și spiritual și vorbeau o singură limbă, cel mai probabil limba „proto-română” sau o variantă foarte apropiată de vocabularul populației autohtone de azi.
(Mai târziu, eruditul Nicolo Zeno avea, de asemeni, să susțină, în volumul „Cărțile geților”, publicat în anul 1557 – care certifica, în opinia sa, identitatea dintre geți și goți -, că, în arealul geografic pe care se află în prezent România, limba proto-indo-europeană, recunoscută de specialiști a fi fost prima limbă din lume, a aparținut – atunci, cu 9 000 de ani în urmă – geților, sau pelasgilor; pe parcursul timpului însă ea s-a contaminat cu oarece influențe, regăsite în lexic, dar fără ca, sintactic și morfologic, să își schimbe organizarea).
În plus, faptul că pelasgii viețuiau într-un imperiu atât de solid reflecta, pe de o parte, mentalitatea lor – dovedind că erau pragmatici, înțelegând poate ca nimeni alții necesitatea unirii și procedând în consecință -, iar pe de alta, prin șirul de regi avut în frunte – concretizați în Uranus – despre care Nicolae Densușianu a presupus că și-a învățat supușii să își facă locuințe din lut și din nuiele -, în Saturn, sau în creatorul unei societăți fundamentate pe legi și cel dintâi îndrumător agrar, în Typhon, în Hermes, în Marte, în Hercule și în Appolo, identificați din surse mitologice, dar și propensiunea acelor oameni pentru monarhie, ceea ce, în definitiv – datorită faptului că au acceptat o ierarhie -, nu excludea ipoteza, consemnată în Biblie, ca neamul pelasg să fi fost întemeiat de către patriarhul Peleg.
Îndrăzneață, originală și deschizătoare de drumuri, evident că opera lui Nicolae Densușianu a stârnit animozități încă de la început, primul – și cel mai redutabil – contestatar fiind chiar istoricul și arheologul Vasile Pârvan, care, intrigat de natura surselor utilizate de autor pentru a-și realiza lucrarea – dovedite a fi fost diverse, lingvistice, arheologice, istorice, dar și mitologice, cuprinzând atât tradiții și legende, cât și folclor -, deși el însuși, editând „Getica”, în anul 1926, a afirmat că „Neamurile daco-getice, cu așezările lor caracteristice, numite davae, s-au întins (…) încă din vremuri imemoriale spre Nord, până în Silezia, în Posen, în Galiția, în Podolia, iar spre Sud-Vest, năvălind peste Thraci, până în Rhodope și pe valea Mariței, trecând chiar dincolo de Helespont în Asia Mică”, înfățișând, prin aceste cuvinte, cam aceleași concepții, i-a reproșat lui Nicolae Densușianu întreaga argumentație „extraarheologică” – sau tocmai ceea ce autorul adusese nou în raționamentele lui -, și i-a respins cu deferență textul, catalogându-l a fi nu un produs științific, ci doar o „fantezie”, sau o „fabulație mitologică”.
Or, atitudinea lui se pare că, așa cum opiniile scriitorilor antici l-au influențat pe Felix Colson, i-a determinat pe o serie de istorici și arheologi de mai târziu să-i dea dreptate, acceptând că, într-adevăr, deși Nicolae Densușianu a folosit la elaborarea capodoperei sale o metodă inedită de cercetare, numită „interdisciplinară”, lucrarea realizată nu a depășit, totuși, limitele unei „fantezii”.
În anul 1956 însă profesoara Marija Gimbutas, utilizând exact aceeași „metodă interdisciplinară”, „brevetată” de Nicolae Densușianu, a combinat studiul arheologic reieșit din analiza tumulilor kurganieni cu etnologia, cu istoria religiilor și cu lingvistica și, publicând rezultatul, sub forma unui volum intitulat „Epoca bronzului în Europa”, în care a înfățișat „ipoteza kurganiană”, a repurtat un succes colosal, devenind, datorită acelei cărți, construite pe baza „metodei interdisciplinare”, un specialist de talie mondială, unanim – și pe drept cuvânt – recunoscut. Așa încât, cu toate că profesorul și arheologul Marija Gimbutas s-a dovedit a fi un titan în domeniu, rezerva istoricilor și specialiștilor români în ceea ce privește meritele lui Nicolae Densușianu rămâne totuși de neînțeles.
De altfel, Marija Gimbutas nu a declarat niciodată că purtătorii culturii Starcevo – Criș s-ar fi confundat cu străvechii migranți din Asia Mică menționați de specialistul britanic Colin Renfrew, și nici că o parte dintre aceștia, stabilindu-se în spațiul danubiano-carpatic, i-ar fi născut pe pelasgi; dar, susținând, totuși, în premieră, că locuitorii preistorici ai Văii Dunării au reprezentat, cu 12 000 – 10 000 de ani în urmă, înșiși pilonii constituenți ai Vechii Civilizații Europene, și subliniind chiar că aceștia au provenit de pe teritoriul actual al României, în chip de ferment al tuturor civilizațiilor numite „moderne”, afirmațiile domniei sale echivalează cu a valida teoria lui Nicolae Densușianu.
În același plan ideatic, un alt promotor al concepției că Valea Dunării a deținut întâietatea în formarea străvechii culturi europene s-a dovedit proeminentul istoric britanic Vere Gordon Childe, care, în lucrarea „The Danube in Prehistory”, arătând pertinent că o mare cultură, capabilă să zidească temple, precursoare a civilizației sumeriene cu câteva milenii, s-a dezvoltat în regiunile din lunca Dunării, aferente mai multor țări contemporane, a ajutat, ca și Marija Gimbutas – involuntar, desigur – la redescoperirea și la ratificarea teoriei lui Nicolae Densușianu.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!