Carti

Nunta

„În a doua jumătate a secolului XX puterea comunistă de la București, considerând că regimul se consolidase îndeajuns pentru a se putea lipsi de sprijinul Armatei Roșii, a obținut, prin tratative, retragerea acestor trupe din spațiul autohton. Dar, foarte curând, aceeași conducere a constatat că economia, influențată nefast de colectivizarea agriculturii și de industrializarea forțată, evolua dezastruos și, pentru a redresa situația, a decis să se deschidă spre Occident, în speranța că va primi ajutor. Pentru a fi credibilă însă avea nevoie de ceva mai mult decât de declarații și, de aceea, ca garanție a bunelor sale intenții, în vara anului 1964 a eliberat toți deținuții politic din închisori, care oricum îi aduseseră un prejudiciu enorm, atât din punct de vedere financiar, cât și social.

Dar, între timp, pentru oamenii evacuați din universul concentraționar condițiile de trai din libertate se schimbaseră până la a deveni de nerecunoscut, așa încât, când au ieșit de după gratii, au pășit, fără voia lor, în alt infern: în acela al reintegrării.

Orașele, satele, instituțiile, evenimentele istorice prezentate în această carte sunt înfățișate fidel, o mare parte dintre personaje au corespondență în realitate, iar eroii fictivi conțin, de asemenea, în construcția lor, o doză consistentă de adevăr.”

Apocalipsa

”Nu cu mult timp în urmă, în România, libertățile individuale erau restrânse până la a nu mai exista, toată populația țării trăind tiranizată ca într-un coșmar.

Însăși hrana necesară unei subzistențe larvare abia se găsea, energia electrică se distribuia pe sponci, dreptul la exprimare era interzis, granițele erau închise.

Dar distrugerea cu desăvârșire a personalității umane, a demnității și a stimei de sine s-a produs când, printr-un decret, avortul a fost declarat ilegal, tragediile declanșate de această măsură afectând nu numai mii și mii de femei, ci și bărbați tineri, și bătrâni și copii, deturnând destine și generând suferințe în lanț.”

Vicina, misteriosul oraș-fantomă

„În a doua jumătate a mileniului 1, într-o margine a târgului Giurgiu, din lunca Dunării, în partea de miazăzi, principalul obiectiv pe care-l puteau vedea locuitorii, în afară de port, era o cetate cu aspect de fort, solidă, nu prea înaltă, cu ziduri de piatră, construită, între anii 536 – 538, de către eparhul Ioannes, comandantul suprem al trupelor militare din regiune, din ordinul împăratului bizantin Justinian. Era o clădire poligonală, neregulată, cu ziduri groase, cu fundamentul din blocuri mari, nu foarte vastă, dar așezată în centrul unui ostrov cu iarbă deasă, pe un teren nisipos și, mai ales, prevăzută cu o curte interioară și cu numeroase anexe, pentru soldați, ceea ce autohtonilor le impunea un teribil sentiment de siguranță. În spațiul înconjurător se aflau bucătării, dormitoare, grajduri, săli pentru arme și alte amenajări, care toate contribuiau ca fortăreața să capete un aer cazon; dincolo de gardurile de piatră însă, peste Dunăre, apoi peste câmpia dreaptă, năpădită de pomi, către sud se întindea lunca fluviului, verde și mlăștinoasă, acoperită de mari tufișuri, dominată la est de port iar la vest și spre nord de oraș, iar asta îi dădea mai degrabă o înfățișare de castel cochet, decât de garnizoană.”

Fortăreața de pe culoarul stepei

„Construind „Cetatea din Insulă” în așezarea Giurgiu, cea mai mare realizare a imperiului romano-bizantin s-a concretizat poate nu în clădirea însăși – care, spre deosebire de catedrala Sfânta Sofia, de pildă, ridicată, la Bizanț, în aceeași vreme, prin efortul a 10.000 de muncitori, conduși de 100 de maiștri și îndrumați personal de Anthemius din Tralles și Isidor din Milet, cei mai renumiți arhitecți ai lumii, pentru a sluji ca templu ortodoxiei, nu era nici deosebit de grandioasă, nici desăvârșită din punct de vedere arhitectonic -, ci în faptul că astfel, zămislind fortăreața, supușii săi au înființat, în sfârșit, alături de calea de comunicație care începea la Rusciuc, cu întăritura Sextanta Prista, de pe celălalt țărm al Dunării, și continua pe la Giurgiu, pentru a duce apoi mai departe, la București, la Ploiești și la Drajna, până în Transilvania, un nou „cap de pod”, atât de necesar defensivei.”

La nord de Dunăre, printre barbari – Triburile preistorice și manifestările lor

„Cele dintâi comunități umane din Europa au provenit – conform teoriei arheologului, paleolingvistului și specialistului în datarea vestigiilor preistorice Andrew Colin Renfrew, membru al Academiei Naționale de Știință a Marii Britanii, publicată în 1988 -, cu aproximativ 9 000 de ani în urmă, din Asia Mică.

În lunca Dunării, într-o regiune fertilă, joasă, împădurită, înțesată cu grinduri, cu mlaștini și cu privaluri – sau cu bălți secate -, unde, multe mii de ani mai târziu, aveau să ia ființă întâi o așezare rudimentară numită „Malu Roșu”, apoi, încă și mai târziu, „târgul”, sau „burgul” cu numele Giurgiu, arheologii au descoperit, într-un strat de sedimente și de aluviuni, într-un ostrov numit Mocanu, la o adâncime de 9 metri, cu prilejul unor lucrări de excavare, un fragment de craniu, despre care apoi, analizându-l, au estimat că ar data din paleoliticul superior, sau dintr-o perioadă cronologică existentă cu de la 35 000 până la 10 000 de ani înainte de ziua în curs, și că a aparținut unei femei, sau unuia dintre primii oameni din preistorie, ocupant al acelor ținuturi.

Componentă esențială a arheologiei, investigația teoretică reprezintă un factor indispensabil pentru triumful unei direcții științifice de cercetare, în vreme ce lipsa unei teorii explicite determină, inevitabil, eșuarea tentativelor de evaluare a conținutului analizei, obligându-i, în final, pe arheologi să se limiteze la aspectele formale și cantitative, mai puțin importante.”