”Mama științei” are sediul la NASA. Uluitoarele realizări ale acestei agenții spațiale

National Aeronautics and Space Administration – sau NASA, pe scurt – este o agenție de cercetare spațială, militarizată, înființată în 1958, aflată în subordinea Pentagonului, finanțată însă în proporție de 80 % de membrii unui grup de investitori privați, a căror identitate n-o știe nimeni. Celelalte procente, în cuantum de 20 %, aparțin guvernului SUA, care, pentru contribuția ei, i-a încredințat agenției responsabilitatea programului spațial public american și cercetarea civilă și cosmică pe termen lung.

Or, deoarece e atât de misterioasă, instituția menționată se ocupă cu lucruri teribile: cercetează spațiul, aruncă priviri indiscrete în Univers, procesează informații interplanetare și, din când în când, înfățișează publicului din întreaga lume, amator de senzații tari, rapoarte pretins științifice, prin care îi aduce la cunoștință diverse și extraordinare știri: cum s-au descoperit noi corpuri cerești care ar putea susține viața, cum că pe planeta Marte, într-un trecut îndepărtat, a existat apă din abundență, sau cum în ”craterul Gale”, cu aceeași locație, tot într-un trecut foarte îndepărtat, s-a dezvoltat, apoi a pierit, ”viața microbiană”.

Dar temele prezentate de NASA nu sunt sprijinite cu probe concrete, ci doar cu fotografii de rutină, executate prin telescop, din atmosfera Pământului sau chiar de la sol, și retușate apoi, prelucrate pe calculator. Iar lucrul acesta, observat cu ușurință atât de specialiști, cât și de profani, a dat de gândit. De aceea, după eșecul așa-zisei aselenizări din 1969 – ale cărei filmări originale, chipurile, s-au pierdut la mutarea instituției într-un sediu nou -, NASA a schimbat strategia, declarând, pentru început, că a lansat o Stație Spațială Internațională pe orbita Pământului, postând-o acolo, pentru cercetări, apoi că a trimis doi roboți pe planeta Marte (respectiv roverele Curiosity și Opportunity), cu misiunea de a face analize de sol, de a observa atmosfera și de a executa fotografii. Așa încât, curând după aceste realizări, în publicațiile de pe mapamond au început să apară, cu o regularitate suspectă, poze fenomenal de clare, în care tuturor oamenilor li se înfățișau peisaje și amănunte de pe planeta Marte.

Numai că, din pricini necunoscute, în aceste splendide poze – refăcute, de altfel, în laborator -, lumea a observat cu stupoare ba un rozător exotic, ba o specie comună de șobolan, ba o șopârlă, ba silueta fragilă a unei femei, ba zăpadă la unul din polii pretinsului sol marțian. Iar asta a dat din nou de gândit, determinând o mulțime de persoane să întrebe – și să se întrebe -, ce se întâmplă.

NASA însă nu a explicat nimic. Iar când a fost presată, de către mass-media și de către opinia publică, a declarat, prin purtătorii ei de cuvânt, că amintitele forme, remarcate în fotografii, sunt numai jocuri de lumini și umbre, nicidecum făpturile pur pământene pe care reclamau oamenii că le-au văzut.

Enigma însă nu a persistat decât până când câțiva fotografi amatori au demonstrat, cu dovezi, că pozele efectuate, chipurile, tocmai pe planeta Marte, fuseseră, în realitate, făcute pe insula canadiană Devon, unde NASA deține o bază discretă de operațiuni.

Însă nici această dezvăluire nu s-a dovedit mulțumitoare, așa că oamenii,  furioși și nedumeriți, s-au întrebat de ce totuși, în pofida faptului că falsul le fusese descoperit, continuau experții NASA să publice poze trucate în presă. Să fi fost acei înalți funcționari, excelent pregătiți și foarte bine plătiți, atât de neglijenți?! Dar, o altă bucată de vreme, nu s-a găsit nici un răspuns, lucrurile rămânând în coadă de pește.

Până când, într-o zi, s-a anunțat că banca de date a celebrei agenții spațiale militarizate fusese spartă de hackeri, aceștia, de altfel, apucând să și posteze, în media din întreaga lume, materiale cu tehnologia extraterestră posedată de imbatabila NASA. Iar aceasta nu era o știre de trecut cu vederea. Însă și în cazul acesta s-au găsit indivizi suficient de sceptici încât să se întrebe: Cum era posibil ca banca de date a celei mai bine păzite agenții spațiale din lume să fie vandalizată de niște amărâți de hackeri?!

Astfel încât, făcând oarecare cercetări indiscrete, dar, îndeosebi, gândind rațional, aceiași indivizi au ajuns, în sfârșit, la concluzia justă: NASA nu era corectă, NASA nu era transparentă, NASA avea ceva de ascuns și, prin urmare, se străduia, în felul acesta riscant și aventuros, să deturneze atenția opiniei publice de la ceva. Dar de la ce, anume?! Ce valora atât de mult încât merita ca o agenție ca NASA, recunoscută în întreaga lume, să-și strice renumele pentru a-l proteja?!

Însă, mai mult decât atât, nu s-a putut afla nimic, și răspunsul, din nou, a rămas învăluit în mister.

Totuși, nu mult mai târziu, câțiva gazetari curioși, pornind, logic, de la întrebarea: ”De ce NASA și-a ales ca țintă tocmai planeta Marte?”, au făcut ”săpături” nu chiar etice și iată ce au descoperit: Planeta Marte – căreia, în treacăt fie spus, deoarece nimeni nu i-a confirmat, cu dovezi științifice adevărate, prezența, nefiind văzută decât prin telescop -, nu e, la prima impresie, decât o sferă de foc; un fel de lumină pâlpâitoare care se zărește pe cerul nopții.

În 1938 însă, de Halloween, Orson Welles a jucat lumii americane o mare farsă, înscenând radiofonic, în statul New Jersey, o invazie a Pământului de către marțieni, declanșând printre cetățenii înspăimântați – deși avertizase public că emisiunea e doar o ficțiune -, o adevărată psihoză și creând premisele ca, de atunci, oamenii să considere planeta Marte (totuși, fără nici un temei științific) ca pe o zonă care ar putea găzdui umanoizi.

Mai târziu, Percival Lowell, un astronom american, studiind aceeași planetă Marte prin telescopul său instalat în localitatea Flagstaff, din Arizona, a declarat, convins – dar, de asemeni, fără nici o probă concretă -, că pe Marte, cândva, au existat mari surse de apă. Și astfel, în lipsa oricărei dovezi științifice verificabile, ci doar pe baza emoțiilor provocate, încă și mai apoi, de alte fotografii, executate printr-un telescop modern, s-a indus în mentalul colectiv concluzia falsă că Marte ar fi o planetă potențial purtătoare de viață, chiar locuibilă pentru rasa umană, cu un relief asemănător Pământului și cu posibile rezerve subterane de apă. Ca mărturie că totul s-a dezlănțuit doar la nivel afectiv stă și presupunerea, formulată tot cam pe vremea aceea, că semnale radio emise de pe planeta Marte s-ar fi receptat pe Pământ. Însă nimic din toate acestea nu s-a demonstrat științific, totul a rămas în stadiu de simplă părere, având la origine excelenta emisiune radiofonică realizată de Orson Welles.

A fost însă suficient pentru a inocula, populației dornice de a intra în  contact cu extratereștrii, și îndeajuns de credulă, ideea că spațiul cosmic se poate explora extrem de ușor. Dar, mai ales, să convingă guvernele americane, care s-au succedat la putere, să aloce noi și substanțiale fonduri cercetărilor de tip spațial. Așa încât, mai aproape de zilele noastre, nimic nu i-a mai împiedicat pe experții NASA să declare că, datorită unui instrument instalat pe Stația Spațială Internațională, în valoare de două miliarde de euro, s-a descoperit, în sfârșit, plimbându-se nestingherită prin cosmos, celebra ”materie întunecată”.

Ce este aceasta? Nu știe nimeni, deoarece – spun specialiștii -, deși se presupune că alcătuiește mai mult de 80 % din materia Universului, materia întunecată, care nu emite lumină, pentru că nu absoarbe fotoni, e invizibilă – neputând fi deci observată cu telescopul -, nu are masă, cel mai probabil e transparentă și nu interacționează cu materia obișnuită decât gravitațional.

Alături de aceasta, în spațiul interplanetar ar mai exista – spun tot cercetătorii – și o energie necunoscută, numită, desigur, tot ”întunecată”, care, de asemeni, nu a putut fi detectată de nimeni și de nimic. Pe de altă parte, tot mai mulți fizicieni  au avansat ipoteza că teoriile contemporane despre gravitație sunt incorecte, și că ”forța de atracție universală” ar acționa altfel decât ar fi de așteptat la scară mare, ceea ce are ca primă urmare faptul că materia întunecată nu ar exista.

În plus – spun aceiași fizicieni -, gravitația însăși nu ar exista, deoarece presupușii ei ”purtători” – sau gravitonii – nu au fost niciodată descoperiți și nici ”simțiți” de nimeni. (S-a încercat – de către savanții Oskar Klein și Theodor Kaluza – chiar explicația că gravitația ar putea funcționa în afara celor trei dimensiuni cunoscute – respectiv lungime, lățime și înălțime -, într-o ”mărime” suplimentară, dar nici această tentativă nu a dat rezultate).

Și atunci? Din moment ce nici  existența materiei întunecate, nici  a energiei  întunecate și nici a gravitației – care ar avea rolul de a le susține -, nu au fost demonstrate de nimeni, cum de au concluzionat cercetătorii NASA că ar fi reale, și că ar produce efecte? Pe baza unor experimente misterioase, sau a unor deducții?

Nu. Pur și simplu pentru că aveau nevoie de existența acestor fenomene. De ce? Ca să probeze faptul că Universul ar fi constituit conform modelului heliocentric, și că, momentan, s-ar afla în expansiune.

Povestea a început în 1933, când astronomul elvețian Fritz Zwicky, estimând mai întâi masa galaxiilor constituente ale unui roi, luând ca reper luminozitatea lor, apoi reevaluând-o – însă acum în raport cu mișcările galaxiilor din vecinătatea acelui roi -, și comparând în final cele două rezultate obținute, a conchis că universul era în plină expansiune. (Domnul Zwicky nu aflase, probabil, că ”principiul incertitudinii”, descoperit de Heisenberg doar de șase ani, făcea imposibile măsurătorile efectuate pe baza luminozității). Or – s-a teoretizat, mai departe -, dacă Universul se extindea, avea nevoie atât de materie, cât și de energie. Și, pentru că materia nu se autocrea, atât domnul Zwicky, cât și specialiștii NASA, de mai târziu, au decretat, fără ezitări, că materia și energia deja existau, însă, fiind ”întunecate”, nu puteau fi detectate de nimeni.

Cum le-au detectat tocmai ei, se constituie într-un alt mister. Dar faptul, așa nedemonstrat și de domeniul absurdului, cum se înfățișa, nu numai că nu a căzut în uitare, dar, născând un precedent, i-a ajutat pe experții NASA, peste foarte mulți ani ca, luând de referință descoperirea lui Zwicky (deși neargumentată), să anunțe pompos că detectorul ”Alpha Magnetic Spectrometer” – sau AMS -, de pe Stația Spațială Internațională, măsurând particulele de raze x din spațiu timp de un an și jumătate, a găsit, în sfârșit, materia întunecată.

Cum a procedat, din moment ce respectiva materie nu poate fi identificată în nici un fel, nici prin masă, nici prin culoare, nici prin gust, nici prin luminozitate, nici prin efect?

Păi, AMS ar fi descoperit circa 400 000 de pozitroni în spațiu, care sunt perechile de antimaterie ale electronilor. Iar energia acestor pozitroni le-a sugerat, logic, că ei s-ar fi putut crea atunci când particulele de materie întunecată s-au ciocnit unele de altele, distrugându-se reciproc. Cu alte cuvinte, experiența nu e susținută de probe, ci se bazează, ca și precedentele, pe presupuneri și pe păreri.

Dar, în definitiv, de ce se înverșunează NASA să colporteze atâtea vești neadevărate? Și, mai ales, de ce, printre atâtea știri îngrijit redactate, cu aparență de dovezi științifice, lasă să-i ”scape”, din când în când, absurdități enorme, precum șobolanul pozat pe Marte, sau ”mici neglijențe”, precum că banca de date i-ar fi fost penetrată? Să fie cea mai mare agenție de profil din lume atât de vulnerabilă?

Nu, NASA nu e nici atacabilă, și nici neglijentă, tot ce întreprinde, întreprinde din calcul. Iar scopul final îi e înfricoșător: NASA, care e implicată profund în dominația statelor americane asupra lumii, dar și a celor 80 % dintre investitorii săi, dorește, din rațiuni economice și militare, nu numai să  păstreze ordinea actuală din lume, dar și să-și întărească poziția de conducător, din care decurg atâtea avantaje financiare. De aceea, pentru a abate atenția celorlalte națiuni de la manopera sa, face un joc teribil, străduindu-se, mai mult ca oricând, să impună ca pe o realitate, pentru a-și putea exercita controlul, existența falsului sistem heliocentric. Deoarece așa, și numai așa, convingându-i pe oameni că sunt neînsemnați, și pe veci pieritori, într-un univers infinit, creat din întâmplare, îi poate îndepărta de Dumnezeu, ca să și-i aservească. De aceea, când miza e atât de mare, e dispusă la compromisuri, acceptând în mod intenționat să apară în presă, din când în când, pe lângă știri cu caracter pretins științific, și așa-zise ”scăpări”; acestea însă, în cadrul strategiei pe termen lung, au un rol crucial, deoarece, creând impresia că NASA e inocentă, cauționează minciuna cea îngrozitoare, atentatul la adevăr, mistificarea prin care e contestată însăși existența lui  Dumnezeu. Și, pentru că interesele sunt atât uriașe – ca asigurarea controlului asupra lumii -, cât și obscure – întrucât acest control se urmărește a se efectua doar în profitul câtorva persoane -, agenția, desigur, nu se dă în lături de la nimic: nici de la a enunța previziuni apocaliptice, nici de la a-și asuma postura de bufon al omenirii.

Relativ recent, domnul Robert Simmon, angajat ca designer la NASA, a acordat un interviu unei publicații, în care a relatat cum, folosind fotografii ale unor porțiuni plate ale Terrei, pe care le-a îmbinat, a pliat toate acestea pe o minge de cauciuc,  obținând astfel celebra imagine a Pământului sferic, prezentă pe genericele tuturor marilor televiziuni din lume.

Luând cunoștință de această ispravă – în urma căreia inventivul designer s-a ales cu porecla de ”Domnul Biluță Albastră” – unii oameni au râs; alții s-au indignat și au protestat, alții au înălțat din umeri. Numai NASA a rămas liniștită, deoarece își vedea scopul îndeplinit: printr-un fel de ”scăpare comică” a deturnat atenția lumii de la problemele grave legate de spațiu – cum ar fi Centura de radiații Van Allen, de care nu se poate trece, sau faptul că Luna nu e o rocă, ci doar un dispozitiv cu fascicule de lumină laser, foarte concentrat, ori un ”luminător” – și, prin acest mic artificiu, a putut, netulburată, să își vadă de treabă. Adică să monitorizeze tot ce se întâmplă pe mapamond și să își consolideze supremația.

Iar asta, pentru că nu implică nici demonstrații plictisitoare, nici formulări  savante, nici controverse la nivel înalt, poartă numele de ”mama științei”. Și îl definește, ca în orice junglă, pe cel mai puternic și pe cel mai rău. 

Dă like articolului dacă ți-a plăcut!