În ”Geneza” biblică, încă din primul verset al ”Vechiului Testament” se afirmă inechivoc: ”La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”.
”La început”; aceasta înseamnă că, Dumnezeu fiind veșnic, cum însuși o spune în textul sfânt: ”Eu sunt Cel ce sunt”, presupunerea inerentă e că a existat un moment înainte de a fi fost creat universul – din nimic, cum sugerează cuvântul ebraic ”bara”, folosit în versiunea originală a Bibliei, care chiar așa se traduce: a aduce la ființă din neființă -, când Dumnezeu, unic și atemporal, obiectivat în trei ipostaze: în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, a meditat, concepând un plan divin și a stabilit coordonatele – spirituale, într-o primă fază – a ceea ce urma să fie lumea.
Atunci, desigur, a formulat legile fundamentale ale Creației, care, adăugate vieții și conștiinței, aveau să susțină și să facă funcționale mai întâi ”cerurile”, apoi pământul. Ca o consecință a acestor legi s-au născut fenomene, pe care, mult mai târziu, oamenii aveau să le identifice și să le catalogheze: forța electromagnetică, forța nucleară slabă, forța nucleară tare și o forță – sau o formă – de presiune greșit definită ca fiind forță de atracție universală sau gravitațională.
(Toate acestea însă determină doar universul vizibil, material, deoarece, în realitate, alcătuirea intrinsecă a lumii este coordonată, interdependent, de informație și de energie, care au o natură spirituală).
Forța electromagnetică – sau rezultanta unui schimb de fotoni -, a fost identificată ca fiind principala forță de atracție dintre protoni și electroni, care facilitează formarea moleculelor; o dovadă a puterii ei constă în ceea ce se numește fulger.
Forța nucleară slabă, animată de bosonii W și Z, este forța care stă la baza dezintegrării elementelor radioactive, despre care – deși nu există argumente științifice convingătoare – se crede că eficientizează activitatea termonucleară a soarelui. Sunt însă cercetători foarte sceptici care, în lipsa unor probe concrete, susțin că soarele doar ar radia, ar transporta căldura și nu ar produce-o.
Forța nucleară tare este forța care, prin gluonii constituenți, ține împreună protonii și neutronii în nucleul atomic.
Spre deosebire de aceste forțe, care pot fi cuantificate – adică exprimate ca particule individuale cu conținut de valori -, forța de atracție universală, sau gravitațională este un fenomen inventat, nedemonstrat – sau un simplu model teoretic -, prin care, presupunându-se că acest model ar fi determinat de niște particule ipotetice lipsite de masă, numite gravitoni, s-a dorit a se explica acțiunile de cădere și de mișcare a corpurilor.
Nimeni însă, nici experimental, nici întâmplător nu a găsit vreodată vreun graviton și, prin urmare, întrucât se speculează că acești gravitoni ar interacționa cu materia într-un mod foarte fin, sau subtil, e îndoielnic că vreun detector de particule, oricât de performant, de acum sau din viitor, ar fi capabil să le semnaleze prezența. Apoi, deși nici faptul că gravitonii nu ar poseda masă nu este sigur, s-a emis ipoteza că, dacă totuși ar avea masă, aceasta ar trebui să fie mai mică decât aceea a neutrinilor – adică a celor mai ușoare particule cunoscute din univers.
Tot teoretic s-a mai speculat că gravitonii ar fi bucle închise de energie, însă nici lucrul acesta nu a fost confirmat.
În sfârșit, deoarece gravitonii nu au fost observați, și nici nu s-a putut lămuri dacă gravitația s-ar constitui – ca alte forțe – prin schimb de particule, fizicienii Oskar Klein și Theodor Kaluza au opinat că forța de atracție universală ar putea funcționa ca o particulă în dimensiuni suplimentare, dincolo de cele spațiale (adică lungime, lățime și înălțime) și de cea de timp, numită durată, cu care oamenii sunt obișnuiți, însă nici teoria aceasta nu s-a confirmat.
De aceea, ținându-se cont că savanții întâi au teoretizat, presupunând că ar putea exista gravitonii, pentru a justifica interacțiunea de atracție universală dintre diferite corpuri (aceasta realizând-o pentru a susține, în cele din urmă, existența unui univers heliocentric), mult mai rațional e să se declare că regulile de funcționare ale universului sunt extrem de simple, și că nu gravitația este cea de-a patra forță, ci presiunea, ale cărei caracteristici se înfățișează așa: în orice sistem, poziția unui atom este conferită de densitatea sa în raport cu densitatea mediului din jurul său, dar și de transformările din cadrul acestui mediu, determinate de magnetism, de temperatură și de electricitate. Prin urmare, densitatea poate fi definită ca fenomenul care cuprinde intensitatea frecvențelor din mediul înconjurător, reprezintă cel mai important factor în determinarea stării (sau poziției) unui obiect, în raport cu mediul exterior acestuia, inducându-i întotdeauna unui corp mai greu decât mediul direcția de orientare către un ”jos”, către un ”centru” – sau, cu alte cuvinte, impulsionându-l mereu să ”coboare”, să tindă spre ”jos”, influențat nu de altceva decât de propria masă. (Acceptarea acestei legi însă ar semnifica, indubitabil, că sistemul heliocentric este o fantasmagorie, și că pământul – conform sistemului geocentric, recunoscut de religii – e plat și imobil, așezat în ”centrul” lumii).
Astfel, prin acțiunea lor concertată, exercitată, îndeosebi, asupra carbonului, a oxigenului și a fierului, toate forțele enumerate mai sus mențin viața în univers; însă într-un univers limitat, închis sub firmament, constituit exclusiv din informație și din energie, dar manifestat material.
Dar de ce ”cerurile”? De ce în Biblie se utilizează pluralul? Sunt cumva mai multe ”ceruri”? Mai există și altceva în afară de cerul terestru, obișnuit, căruia toată suflarea îi spune ”văzduh”, sau ”eter”?
Biblia nu ne dă lămuriri. În schimb, în tradiția dogmatică a bisericii creștin-ortodoxe se susține ferm – deși neoficial – că Dumnezeu, la început, a creat universul cel nevăzut, universul ceresc, de natură spirituală – adică îngerii, cu întreaga lor ierarhie, care aveau a îi fi slujitori mai apoi, și ”dimensiunile”, sau locurile de sălășuire ale acestei ”oștiri” de îngeri.
Din ce au fost creați – atât îngerii, cât și ”dimensiunile” lor – sau ”cerurile”, cum sunt denumite în limbajul religios?
Aceeași tradiție duhovnicească ne răspunde clar: la baza creației se află energiile necreate ale lui Dumnezeu, prezente în ființa lui, încă de la început, sub formă de inteligență, de Conștiință vie, transformate apoi în lumină și, în continuare, prefăcute în îngeri și în lumea cea nevăzută, apoi în universul material.
Totuși, energiile necreate ale lui Dumnezeu se deosebesc fundamental de energia ”materială” creată; pe când materia are (deși efemer și iluzoriu) existență, energiile necreate nu ființează decât ca potențialitate, doar virtual, pentru a fi utilizate de Dumnezeu când va voi și când va considera necesar. (Ceea ce seamănă ca două picături de apă – fără ca religia și știința să aibă ceva în comun -, cu principiile esențiale ale fizicii cuantice, descoperite de oameni multe mii de ani mai târziu: și anume că, într-un sul de lumină, energia se prezintă în chip de fotoni, apoi, în urma colapsului funcției de undă, survenit sub acțiunea observatorului, se transformă în particule materiale).
Deci, îngerii au fost făcuți din lumină, care lumină, la rândul ei, provenea din energiile necreate ale lui Dumnezeu: din inteligență și din Conștiință; iar ”cerurile”, sau ”dimensiunile” în care îngerii au fost plasați își au originea în aceeași lumină, emanată, la început, de gândul veșnic al lui Dumnezeu.
Îngerii, conform doctrinei bisericești, sunt ființe celeste, imateriale, cu voință proprie, care, în anumite condiții, se pot întrupa.
O ierarhie a îngerilor a stabilit-o Sfântul Dionisie (Pseudo-) Areopagitul, în secolul 5, pe baza amănuntelor extrase din textul biblic. Conform acelei scări – acceptată, ulterior, și de alte fețe bisericești – îngerii sunt constituiți într-un fel de ordin, care cuprinde cete, apoi Serafimi, Heruvimi și Tronuri, apoi Puteri, Stăpâniri și Principate și, în sfârșit, Virtuți, Arhangheli și Îngeri.
Toate acestea sunt trepte ierarhice, iar componenților lor le revin, în funcție de rangul pe care-l dețin, atribuții specifice, deosebite unele de celelalte.
Astfel, serafimii, de pildă, care se află pe una dintre cele mai înalte poziții ale ierarhiei cerești – fiind supranumiți, datorită amplasamentului lor apropiat față de Dumnezeu, și ”cei mai iubiți” – posedă cea mai mare putere în cer și, ca urmare a purității lor, au fost desemnați să păzească raiul.
Heruvimilor, care le urmează în ierarhie, le incumbă menținerea ordinii și a mișcării, începute și neîncepute, a universului și a lumii materiale. Ei îl transportă în zbor pe Dumnezeu și tot ei răspândesc, bucuroși, iubirea celui Atotputernic pentru creația sa.
Arhanghelii sunt responsabili cu trasarea de sarcini către confrații lor, dar au și rangul de conducători militari ai armatelor aflate în ceruri și tot așa, fiecare membru al ierarhiei celeste îndeplinește un rol anume, hărăzit lui de însuși Dumnezeu.
Oamenii însă nu intră în contact cu ei decât arareori, prin revelații, sau, și mai izolat, când îngerii se întrupează și doresc ei înșiși – poate din poruncă divină – să li se arate.
Proveniența ”cerurilor” poate fi explicată însă mai amănunțit.
Datorită sintagmei din care cuvântul a fost extras – ”cerurile și pământul”, cum scrie în versetul original – se poate deduce că are și semnificația: ”La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, punând, adică, pe plan de egalitate ambele subiecte; dar, inversând raportul, putem presupune că, odată cu alcătuirea pământului, care e material, și după ce îngerii și ”cerurile” lor au luat și ei ființă, ca entități și dimensiuni spirituale – nevăzute, deci -, a plămădit Dumnezeu și universul material – adică pe cel vizibil, pe cel palpabil, constituit din atomi și din molecule, care poate fi perceput prin simțuri.
Și încă, între alte o sumedenie de explicații, întâietate are, desigur, aceea referitoare la ”lumile multiple”, în care conștiința este considerată a fi parte din universul fizic, iar opțiunile socotite probabilistic anterioare reprezintă tot atâtea lumi paralele existente în același timp. Însă, deși lămurirea aceasta e susținută de numeroși savanți, îndeosebi pentru că ocolește așa-zisa problemă a conștiinței, argumentele științifice care să o certifice lipsesc total. Dar, oricum ar fi, o teorie a lumilor paralele nu contravine credinței în Dumnezeu ci, în mod neașteptat, o consolidează.
Prin urmare universul material – cel văzut, cel cunoscut mai târziu ca ”întreaga lume”, – reprezintă una dintre formele de manifestare ale lui Dumnezeu și a fost creat din lumina divină, care, la rândul ei, s-a obiectivat din Conștiința vie; din cauza necreată a tot ce există. Și, pentru că e constituit din lumină, iar lumina, provenind din energiile necreate ale lui Dumnezeu, e inteligentă, universul material e și el inteligent.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!