Preliminarii
************
3. Pe de altă parte, tehnicile de datare a obiectelor arheologice – prin intermediul cărora, eliminând erorile, ar exista posibilitatea de a se redresa situația, restabilind adevărul -, nefiind infailibile, sunt și ele manipulate, în mod interesat, în asemenea fel încât să indice nu vârsta reală a vestigiilor și a artefactelor, străvechi îndeosebi, ci date cât mai îndepărtate de timpul prezent, spre trecut, pentru a putea încadra temporal respectivele urme arheologice într-una din rubricile fantasmagorice ale „Scării geocronologice”.
Tehnicile de datare provin din științele naturale și, ca metode în sine, când sunt utilizate cu bună credință, conțin totuși – cel puțin în plan teoretic – o eficiență apreciabilă. Însă rezultatele lor, parțiale și limitate, se pretează perfect la interpretări tendențioase, așa încât, deși procedurile, în linii mari, se împart în două categorii, prima cuprinzând metodele stratigrafică, tipologică, comparativă, cartografică și a valvelor, generând așa numita „datare relativă”, iar cea de-a doua, considerată „absolută” – implicând tehnicile datării cu carbon -14, prin termoluminiscență, dendrocronologică, palinologică, arheomagnetică, bazată pe potasiu – argon 40, prin determinarea fluorului din oase și prin hidratarea obsidianului -, nu nasc decât confuzii și nesiguranță.
De pildă, „datarea relativă” – care stabilește diferențele temporale dintre obiectele aflate în sit – nu produce date precise și, prin urmare, nu conferă nici o certitudine. De aceea, pentru a exclude mulțimea de dubii, preponderent se utilizează „datarea absolută”.
„Datarea absolută” însă, capabilă a furniza, cronologic, parametri specifici vestigiilor și ocupațiilor, a fost indisponibilă, pentru arheologie, până în veacul trecut, așa încât toate datările anterioare, laolaltă cu ipotezele, cu presupunerile și cu concluziile obținute prin intermediul ei, trebuie socotite ca nule.
Însă, deoarece, prin natura lor, metodele de datare sunt mărginite și inexacte – fiind, deci, necesar a li se aplica, pentru a da randament, numeroase corecții -, dezavantajele pe care le generează se înmulțesc, tipică devenind, în sensul acesta, tehnica arheomagnetismului, care, neavând incidență decât asupra obiectelor ceramice și de lut ars, referitor la fragmentele osoase, la lucrurile de piatră sau de metal, precum și la artefactele din alt material, e inoperantă.
La fel se întâmplă și cu analiza spectrală a termoluminiscenței, care, încălzind obiectele arheologice în timpul procedurii de datare, riscă a vicia rezultatul, plasând cronologia foarte mult în trecut; prin urmare, nu se folosește decât pentru ceramică.
Tot atât de exclusivistă e și metoda fluorului – sau tehnica fundamentată pe cantitatea de fluor asimilată, prin apa de infiltrație, de oasele moarte -, care, în plus, se pretează, din cauza diverșilor factori hidrologici, la greșeli conținute în însăși „structura” ei.
Metoda dendrocronologică, inventată de astronomul american Andrew Ellicott, utilizează ca principiu suprem suprapunerea tiparelor amprentelor colective ale unei mulțimi de arbori. Dar, bazându-se pe presupunerea că atât copacii din prezent, cât și cei din trecutul îndepărtat, din cu totul alt habitat, s-au dezvoltat identic – motiv pentru care se caută potriviri ale inelelor – procedura respectivă e și ea inexactă și înșelătoare.
(Pentru a se stabili o vârstă calendaristică se ia de referință un tipar al unui copac din prezent, i se analizează inelele, apoi, succesiv, se compară cu alte tipare ale altor copaci, presupuși a fi existat în trecut, în final adunându-li-se vârstele estimate de specialiști în funcție de intuiția lor; și, în felul acesta, se stabilesc date arheologice – desigur, fără nici un suport științific – până la 11 500 de ani în urmă).
Pe deasupra, dacă vestigiile arheologice constau din rămășițe de lemn parțial incendiate, sau utilizate la construcția de locuințe, datele deduse prin tehnica dendrocronologică pot fi serios afectate, furnizând mari erori. Apoi, lipsa vegetației de „lungă durată”, depozitara inelelor anuale de creștere – de care metoda dendrocronologică e dependentă -, ca și relativitatea precipitațiilor anuale – determinantă a diferențelor uriașe dintre inelele arborilor dintr-o regiune, comparativ cu inelele omologilor lor din alte părți ale lumii – contribuie și ele, din plin, la eșecul investigației.
Metoda numită „hidratarea obsidianului” utilizează, ca factor esențial de funcționare, pentru a elabora date cronologice, rata de creștere a unor cruste pe o rocă vulcanică sticloasă. Însă prezintă inconvenientul că, trebuind să ia în calcul, după o nouă fractură a rocii, provocată intenționat, o altă crustă, presupus a se forma constant, silește observatorii să aștepte pasivi, pentru ca acea nouă crustă să se formeze, vreme de câteva sute de ani. Dar, chiar și când, pe parcursul mai multor generații, se întrunesc aceste condiții, dacă artefactul s-a rupt după ce deja era acoperit de crustă, poate oferi date total incorecte.
Nici un sit stratigrafic nu posedă capacitatea de a crea certitudini, deoarece orice animal care își sapă vizuina în perimetrul lui, sau orice persoană care îl răscolește, sau orice cutremur producător de mișcare e posibil a îi perturba acuratețea.
În sfârșit, metoda de datare prin radiocarbon, considerată „revoluționară”, „setată” să funcționeze în raport cu „timpul de înjumătățire” al izotopului de C14 – stabilit de fizicieni la valoarea de 5 730 de ani – nu e nici ea exactă.
Carbonul -14 capătă ființă în straturile superioare ale atmosferei, prin interacțiunea neutronilor din radiația cosmică de natură corpusculară cu izotopul azotului, apoi se oxidează rapid, preschimbându-se în bioxid de carbon, care, prin fotosinteză, pătrunde, angrenat de circuitul alimentar, în plantele și în animalele vii.
Prin urmare, la moartea plantelor și a animalelor, fenomenele metabolice de încorporare a carbonului – inclusiv, desigur, a C14 – se încheie firesc, iar radiocarbonul acumulat în organisme începe, prin reacția de dezintegrare, să se disipeze treptat.
Dezintegrarea radioactivă însă, la rândul ei, reprezintă procesul spontan prin intermediul căruia nucleul unui izotop radioactiv emite radiații nucleare, fenomenul nedepinzând nici de presiune, nici de temperatură și nici de combinația chimică integratoare a atomului al cărui nucleu va suporta dezintegrarea. Dar, în același timp, dezintegrarea este un „proces aleatoriu”, incapabil să determine momentul când se va „destrăma” un anumit nucleu atomic. De aceea, considerând că jumătate din atomi se dezintegrează într-un oarecare interval de timp, cercetătorii au socotit acest interval ca fiind „timpul de înjumătățire al unui izotop radioactiv”, apoi, printr-o succesiune de calcule, bazate însă pe un coeficient inventat, i-au atribuit valori temporale.
Însă, în realitate, timpul la care un nucleu atomic se va dezintegra nu se poate prezice, valoarea cronologică de „înjumătățire” utilizată de savanții contemporani fiind doar un vector ales la întâmplare, ceea ce, evident, conduce către un rezultat hazardat.
(Or, tocmai din acest motiv nici metoda de datare cu argon – potasiu 40, structurată pe radioactivitatea potasiului aflat în proces de dezintegrare – cu „timpul de înjumătățire” fixat la 53 de milioane de ani – nu exprimă un adevăr).
Apoi finalul datării prin tehnica bazată pe radiocarbon survine realizând măsurarea radioactivității reziduale a eșantionului și raportând-o la activitatea eșantioanelor din prezent.
În procesele de genul acesta vârstele se raportează, de obicei, în „ani anteriori prezentului”, notați cu „BP”, care, folosind un „timp de înjumătățire” de 5 568 de ani, în loc de 5 570, cât s-a admis consensual, se referă la conținutul de radiocarbon din aer anterior anului 1950, când testele nucleare inițiate atunci au perturbat ireversibil echilibrul radiocarbonului în atmosferă, deja modificat, de altminteri, încă din secolul 19, de „Revoluția industrială”.
Însă, tocmai pentru că nivelul atmosferic al carbonului -14 nu a fost, în intervalul de timp evaluat, mereu constant – existând, în materia organică, în oceane, în roci și în sedimente, un rezervor de carbon, pretabil a schimba, sub influența oscilațiilor climatice, fluxul de carbon direcționat spre atmosferă, modificând astfel proporția de carbon -14 din aer -, datele raportate în ani BP nu pot fi considerate ca date calendaristice. De aceea, pentru a obține parametri cronologici valizi, s-a recurs la o „recondiționare” a datărilor cu radiocarbon în ani BP, numită „calibrare”.
Calibrarea reprezintă, în cele din urmă, „operația științifică” prin intermediul căreia rezultatele metodei de datare prin radiocarbon se falsifică în mod grosolan, și se realizează prin folosirea unei „curbe de calibrare”, sau a unui „artificiu” de calcul introdus superfluu, destinat a arăta concentrația atmosferică de carbon -14 în trecut, cu pretenția de a fi fost măsurată în materiale independente, capabile a oferi date exacte.
Principial, calibrarea se bazează, în special, pe tehnica dendrocronologică, în combinație cu care stabilește – conform unor criterii greșite, totuși – că toate inelele arborilor dintr-un areal cât mai extins, comparate succesiv între ele, ar indica, prin vârstele lor, doar în virtutea unor presupuneri, o perioadă de la 0 la 12 400 de ani „înainte de prezent” (sau BP, 0 BP fiind AD 1950). Pentru perioada de la 12 400 de ani BP, curbele de calibrare – obținute, de obicei, prin utilizarea unor programe de calculator – se derivă din eșantioane marine datate independent (dar, firește, tot inexact), cum sunt furaminisfera și coralii.
Suprapunând, deci, un inel de copac – sau un șir de inele – cifrei 12 400, care reprezintă ani (sau, alteori, cifrei 12 594), cercetătorii pretind a afla, în laborator, vârsta reală a unui vestigiu arheologic.
Aproape nicăieri nu se specifică însă că, înainte de a proceda la calcularea mulțimii de ani, vârsta obiectelor se estimează, arheologii apreciind încă de la bun început, nu pe vreun temei științific, ci potrivit pregătirii, cunoștințelor, intuiției și preferințelor lor, cam de când ar data vestigiul, procesele ulterioare nemaiavând decât rostul de a confirma evaluarea inițială, făcută din imaginație, pentru ca, în final, rezultatul să aibă posibilitatea de a fi înscris într-una din rubricile „Scării geocronologice” a domnului Arthur Holmes, „doveditoare” a unei vechimi de sute de mii sau de milioane de ani; sau chiar de miliarde.
Apoi, continuând procedura, obiectele sunt catalogate, în funcție, chipurile, de anii din care ar proveni, ca aparținând unor etape geologice – ca, de exemplu, „halocenului” (sau perioada acoperitoare, scriptic, a ultimilor 11 500 de ani), sau „pleistocenului târziu” (adică intervalului cronologic dintre / 126 000 până la 11 500 de ani în urmă), sau oricărei alte faze din acel tabel, fixate tot atât de arbitrar -, li se stabilesc echivalențe arheologice, iar în încheiere se conchide că, verificate prin măsurători, obiectele aparțin „paleoliticului”, „aurignacianului”, „eneoliticului” sau „neoliticului”.
De asemeni, pentru a nu distona cu perioadele temporale înfiorător de lungi ale „Scării geocronologice”, dar și pentru a corespunde estimărilor pronunțate de specialiști încă de la început, nici ele mai scurte, de obicei, de 50 000 de ani, curbelor de calibrare li se fac numeroase și complexe corecții, toate pentru ca rezultatul scontat (și viguros manipulat, în cele din urmă) să demonstreze, după un lung ocol, ceea ce, de fapt, a fost hotărât din imaginație.
Comunitățile arheologice însă, bune cunoscătoare ale dificultăților întâmpinate în domeniul lor, au primit metoda de datare cu radiocarbon -14 cu mari rezerve încă din 1949, când Willard F. Libby, inventatorul ei, le-a prezentat-o, pentru ca, scurt timp după aceea – realizând că tehnica respectivă nu era funcțională decât în cazul organismelor care includeau cărbune, coajă marină, lemn, turbă, antler și os uman sau animal, sau că, în definitiv, mostrele se contaminau cu ușurință atât în timpul colectării, cât și prin construirea, în apropierea lor, a vizuinilor de rozătoare -, invocând pretextul că noua metodă, deși etichetată ca „sigură”, era „insuficient probată pentru a depăși nivelul unor presupuneri avizate”, ca reacție, întâi să o conteste, apoi, parțial, să o respingă.
Protestele cele mai vehemente împotriva utilizării acelei tehnici le-au emis însă comunitățile religioase, care, demonstrând irecuzabil că ideile aflate la baza elaborării metodei – respectiv păstrarea constantă a nivelului de radiocarbon din atmosferă pe parcursul a milioane de ani, și asimilarea carbonului -14 în organisme după ce acesta a suportat doar variații insesizabile – sunt fundamentate precar doar pe ipoteze, au dovedit că întregul proces era eronat și înșelător, construit tendențios, pentru a servi unor interese obscure.
Tot comunitățile religioase au arătat că, neținând cont de schimbarea totală provocată, prin emanarea de gaze, de marile erupții vulcanice, înregistrate simultan, care au destabilizat nivelul de carbon radioactiv, dar nici de erorile de sute de mii și chiar de milioane de ani pe care tehnica inventată de Willard F. Libby, departe de a fi perfectă, le putea furniza, însă nici de amănuntul că noua metodă oferea constant rezultate complet diferite de cele obținute prin alte proceduri de datare, mult lăudata inovație modernă nu făcea altceva decât să prejudicieze munca arheologilor, cerând, prin urmare, eliminarea ei din cadrul științei.
De altfel, înșiși cercetătorii, considerând tehnicile de datare a obiectelor străvechi nesigure, incapabile de livrarea unor rezultate ferme, au părut a se îndoi de ele, căutând, de aceea, să înlăture inconvenientele și să remedieze eroarea prin stabilirea, în prealabil, despre vestigiile aflate în situl analizat, a unui complex de supoziții care apoi, obligatoriu, urma a trece prin examenul unei „datări încrucișate”.
În consecință, așa numitele „date științifice”, sau obiective, colectate de specialiști, interpretate și prezentate ca rezultat final, reflectă foarte puțin, sau deloc, parametrii furnizați de tehnicile de datare, reprezentând, în definitiv, nu altceva decât viziunea arheologilor – sau a antropologilor -, sau propriul punct de vedere, despre vestigiile aflate în studiu, vechimea de sute de mii de ani, sau de milioane, atribuită unor obiecte nefiind decât o modalitate de a plasa materialele în cadrul „Scării geocronologice” a lui Arthur Holmes, pentru a nu intra în contradicție cu prevederile științei oficiale și a nu fi îndepărtate dintre subiectele de cercetare.
Însă, în realitate, munca titanică a arheologilor nu consistă, în cele din urmă – în afară de a efectua săpături – decât într-un enorm efort de interpretare, în limitele căruia clasarea unor vestigii pe parcursul unei epoci istorice sau a alteia reprezintă doar o opțiune a cercetătorilor, iar datarea lor, când lipsesc elementele ajutătoare, e o chestiune de fler, de erudiție, de imaginație și de profesionalism.
Așa încât, pentru a respecta adevărul, e de preferat ca vechimea fosilelor umane descoperite în Peștera cu Oase, din România – estimată a indica valoarea de 48 000 de ani, ceea ce ar corespunde „aurignacianului timpuriu” – să suporte o ajustare, precum supusă unei reconsiderări s-ar cuveni să fie și vârsta unor schelete asemănătoare, găsite în Franța – apreciată la 38 000 de ani -, dar nu utilizând alte tehnici de evaluare ci, pur și simplu, folosind, arheologic, pentru a stabili contextul, alt set de premise.
Greșelile comise cu prilejul măsurătorilor arheologice sunt cunoscute de mult, însă au devenit izbitor evidente când s-a datat o fosilă descoperită la Combe – Capelle, în sudul Franței, în anul 1909, într-un sit „paleolitic” și „epipaleolitic” situat în valea Couze, despre care s-a afirmat că ar fi fost deținut de un individ din rasa „Homo sapiens”.
Fosila consta într-un craniu uman, estimat a îi fi aparținut unui bărbat de tip „Cro – Magnon” din ”paleoliticul superior” – sau unuia dintre cei mai vechi „oameni moderni” trăitori în Europa -, acordându-i-se, în momentul descoperirii, vârsta de 30 000 de ani. Din acest motiv, a devenit numaidecât valoroasă pe piața arheologică, așa încât, solicitați stăruitor, în 1910 specialiștii francezi au consimțit să o vândă muzeului fur Volkerkunde din Berlin.
În 2011 însă, istoricii germani, curioși, au efectuat un studiu asupra colagenului dintr-un dinte al craniului, cu un spectometru de masă accelerator și au constatat, dezamăgiți, că fosila avea doar 9 500 de ani, încadrându-se, în cazul acesta, în „halocenul timpuriu” al Europei „mezolitice”. Ceea ce, foarte firesc, a creat suspiciuni atât în privința primei datări – punând la îndoială însăși tehnica folosită -, cât și referitor la cea de-a doua, aruncând bănuieli, în chip serios, asupra ambelor metode și declinându-le justețea utilizării.
Pretinzând însă că „mezoliticul”, sau „epipaleoliticul” ar fi perioada cuprinsă între sfârșitul ultimei ere glaciare, petrecută cu aproximativ 10 000 de ani în urmă, și un interval cronologic întins din momentul prezent până în urmă cu 6 000 de ani, iar „neoliticul”, sau „noua epocă de piatră”, ar reprezenta „era revoluției neolitice”, și afirmând, cu probe, că acestea corespund perfect cu timpul manifestării culturilor arheologice numite Starcevo – Criș, sau Boian, sau Gumelnița, sau Pre – Cucuteni, sau, în alte părți ale lumii, Levant, sau Mesopotamia, sau Egiptul antic, specialiștii au pus, în sfârșit, semnul egalității, și al raționalității, între ceea ce, într-adevăr, s-a întâmplat cândva, și ceea ce indică vestigiile descoperite. Dar numai într-o unitate de timp care rareori depășește un mileniu sau două.
************
4. Prin urmare, nu vechimea și proprietățile fragmentului de craniu descoperit în ostrovul Mocanu, din lunca Dunării, la o adâncime de 9 metri, apreciate a echivala cu vârsta de între 35 000 și 10 000 de ani sunt, din punct de vedere arheologic, istoric, geografic, politic și sociologic, importante, ci – în condițiile în care arheologia însăși se definește ca fiind studiul activităților umane în trecut -, locul și cadrul unde au apărut dovezile materiale referitoare la respectivele activități, numite, simplu, „context arheologic”.
Pe de altă parte, unul sau mai multe contexte arheologice, cu caracteristici comune și poziții în spațiu adiacente, constituite într-un ansamblu, poartă denumirea de „complex arheologic”. Dar, indiferent cum s-ar numi, complexul arheologic – ca și contextul, de altfel – nu pune la dispoziție decât artefactele și vestigiile materiale, sau „probele” trecutului aflat în cercetare, datarea obiectelor – sau stabilirea vechimii, sau plasarea lor într-un timp istoric sau altul – revenindu-le arheologilor.
Metodele de datare clasice însă sunt depășite și furnizează erori; și atunci, singura posibilitate de a se descoperi adevărul e ca arheologii, după ce au săpat, au adunat și au ordonat materialele din sit, să estimeze, întâi, apartenența acelor obiecte la o cultură, apoi, uzând de câteva concepte predefinite – cum sunt etnia, cultura sau faza -, să efectueze interpretarea, care, în cele din urmă, se rezumă la diagnosticarea culturilor și la stabilirea cronologiei lor.
Ca atare, interpretarea e un proces unic și laborios, prin care arheologii, utilizând „tehnici proprii” – sau căutând analogii cu descoperiri similare, triind observațiile stratigrafice și confruntând (dacă există) dovezi istorice -, încadrează cultura materială în șirul deosebit al „culturilor arheologice”, sau al „grupelor culturale” -, urmărind totodată să creeze, în funcție de caracteristicile conținute de diverse culturi – considerate ca entități clar definite tipologic și teritorial, cu granițe nete și cu o origine precisă – premisele pentru a se formula o primă datare, „relativă” sau „absolută”.
Stabilirea cronologiei însă se efectuează, fatal, doar la nivel teoretic, așa încât, pentru a se dobândi certitudini – cum metodele de datare sunt nefolositoare – se propun ipoteze. Dar ipotezele nu se nasc decât ca urmare a unor teorii, care, doar ele, limpezesc reprezentările asupra realităților implicate în procesul de cercetare, examinând însă și „obiectivele” respectivului proces, precum și felurile în care sunt constituite și abordate componentele epistemice.
Cu alte cuvinte, pentru a cunoaște nu artefactele, ci oamenii care le-au construit, recurgerea la teorie e inevitabilă, deoarece, pentru a căpăta ființă, o comunitate umană din trecutul îndepărtat trebuie imaginată. De asemeni, pentru a i se releva resorturile, sau mecanismele funcționale, e nevoie să se apeleze la complicate structuri teoretice, în cantități apreciabile, întrucât numai astfel se pot identifica și fixa relații între vestigii, indivizi și grupuri, indiferent de originea lor.
Componentă esențială a arheologiei, investigația teoretică reprezintă un factor indispensabil pentru triumful unei direcții științifice de cercetare, în vreme ce lipsa unei teorii explicite determină, inevitabil, eșuarea tentativelor de evaluare a conținutului analizei, obligându-i, în final, pe arheologi să se limiteze la aspectele formale și cantitative, mai puțin importante.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!