Capitolul 2: Coloniile
************
Cam în aceeași vreme când sciții, deși nestatornici, se insinuau în lunca Dunării, unde stăteau mai mult sau mai puțin, și de unde năvăleau asupra diferitelor așezări, pentru a le prăda – sau, altminteri spus, tot prin secolul 6 î.Hr. -, o corabie elenă cu coloniști, însoțită de un vas de război cu infanteriști marini, sosită din Heracleea pontică, a acostat la țărmul Mării Negre, iar oicistul, după ce a îngropat brazda tradițională de pământ natal în sol și a binecuvântat ținutul, plătind tributul către „razd”-ul autohton, a pus piatra de temelie a unei localități, pe care a botezat-o Callatis (cunoscută, mai târziu, ca Mangalia).
Mișcați, supușii săi au ridicat antrepozite, au înălțat prăvălii și au construit locuințe, apoi, aducând ulei și vin, și vase de Milet, pictate magnific, și covoare din același oraș, și ceramică de Naucratis, și porțelanuri de Rhodos, și sticlărie din Samos și din Corint, și obiecte de lux din Atena, au început să le vândă, prin schimburi de mărfuri sau pe monede (cu care, de altfel, indigenii s-au familiarizat ușor), geților și sciților de primprejur.
Iar pentru că negustoria le-a mers din plin, și s-au îmbogățit rapid – încât unii dintre ei, deși stăteau la Callatis, și-au construit reședințe și în alte părți ale lumii -, peste o sută de ani – sau prin secolul 5 î.Hr. -, au mai înființat o colonie, la Tomis (sau la Constanța), inspirându-i și pe alți compatrioți să îi imite și să întemeieze și ei colonii, întâi la Dionysopolis, apoi la Balcic, apoi din ce în ce mai departe, spre sud, pe țărmul însorit al Mării Negre, la Odessos, la Mesembria, la Apollonia și la Tyras.
Din colonii, alte nave grecești, însoțite de infanteriști marini, preluau mărfurile și, plecând pe Dunăre, le plasau cu mare profit, angrosiștilor sau particularilor, în toată Geția. Dar, pentru că era atât de rentabil, foarte curând negustorii greci nu s-au mai limitat doar la a face comerț pe apă ci – potrivit mai multor istorici și arheologi, între care s-a remarcat Vasile Pârvan -, și-au ales ca punct de plecare litoralul Mării Negre, unde aveau depozite, și și-au trasat o rută care, trecând pe la Carsium, le permitea căruțelor cu cai de povară, încărcate cu mărfuri, precum și călăreților ca, după o călătorie efectuată atât pe uscat, cât și – foarte puțin – pe apă, să ajungă în Câmpia Munteniei în doar câteva ore de mers.
La vadul Dunării, care trebuia traversat – dar, probabil, și în alte puncte, considerate (mai târziu) a fi de frontieră -, se plătea un bir, încasat de un fel de funcționar vamal racolat dintre sclavi, apoi convoiul își vedea de drum.
Nu există indicii că, pe teritoriul getic, vânzarea de sclavi s-ar fi practicat în masă; dar ea ființa și, în lipsa dovezilor, e de presupus că se desfășura cu precădere pe litoral, unde grecii își livrau robii, îndeosebi, marilor „curți domnești” din zonă, eliberându-se astfel de riscurile de a-i transporta prin ținut.
Drumul continua apoi – conform probelor descoperite la Spiru Haret, la Piua Petrii și la Stăncuța, dar și de vasele casnice dezgropate la Făcăieni, la Lunca, la Ograda, la Spiru Haret, la Piscul Crăsanilor și la Bereteștii de Jos – pe valea Ialomiței, prin Piscul Crăsani și, în lunca Dunării, trecea pe la Giurgiu, apoi pe la Zimnicea și ducea mai departe, spre Calafat și spre alte localități.
La Giurgiu, mărfurile sosite cu caravanele se vindeau în „târg” – sau în „obor” -, de unde, în cea mai mare parte, erau preluate de negustorii autohtoni, care, de asemeni, formând convoaie, le transportau și le desfăceau în interiorul țării. La fel însă se întâmpla și cu mărfurile aduse cu navele comerciale, care, abia ajunse la schelă, erau cărate pe mal, evaluate, echivalate și îngrămădite în căruțele negustorești, pentru a lua apoi drumul dealurilor sau al marilor munți.
Însă, pentru că cereri de produse grecești existau permanent, formulate atât de geții din Giurgiu, cât și de cei de la Slobozia, de la Remuș, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Daia, de la Gostinu, de la Braniștea, de la Oinacu, precum și din așezările vecine, de unde oamenii veneau periodic și regulat la târg, o mare parte din mărfurile exportate de greci se vindeau chiar acolo, în oborul vetust, de pe locul viitorului turn construit de turci, într-o aglomerație și într-o hărmălaie de nedescris.
Se ofereau și se cumpărau de toate: arme, unelte, podoabe, obiecte de lux, iar amatorii, la fel, aparțineau celor mai diverse categorii sociale, așa încât pe tăpșanul împrăfoșat, plin de vite și de cereale, de căruțe și de bagaje, care mirosea a grâne și a sudoare de cal, se vedeau mai toată ziua atât țărani trudiți, cu chipurile bărboase asprite de vânturi, cât și slugi ale nobililor din împrejurimi, dar și preoți, și robi, și oameni liberi, și militari.
Or, toată această forfotă lucrativă i-a inspirat pe negustorii greci, care, foarte curând, s-au deprins să-și adapteze marfa la cerințele pieței: astfel, deși ei nu purtau pantaloni – ci doar tunicile lor colorate, și mantiile lungi, prinse cu fibule pe piept -, observând că geții se îmbrăcau cu ițari, au comandat croitorilor lor loturi întregi de nădragi de pânză, mai strâmți sau mai largi, frumos vopsiți, pe care le-au vândut cu mare succes îndeosebi aristocraților și slujitorilor lor. De asemenea, un extraordinar dever au făcut cu sandalele, pe care le cumpărau mai ales soțiile simandicoase de nobili, laolaltă, desigur, cu lungile rochii grecești, cu podoabele de aur și de argint și cu sulimanurile pentru gătit.
Prin urmare – precum cu pertinență avea să remarce, mai târziu, Vasile Pârvan -, „încă din secolul 6 î.Hr.” geții și sciții de la Marea Neagră, dar și din nordul Dunării, au fost „adânc pătrunși de cultura greacă și căsătoriile între principii barbari și femei grece, ori fiice de regi barbari și mari șefi greci erau un lucru comun”.
Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, că nobilii geți – dar și slujbașii lor, siliți să se ocupe zilnic cu aprovizionarea, luând astfel contact cotidian cu negustorii eleni – au început să învețe a vorbi grecește -, poate nu exemplar, și nici conform regulilor gramaticale, dar oricum suficient pentru a se înțelege atât cu soții sau cu soțiile lor, cât și cu comercianții greci.
Din pricina perisabilității materialelor utilizate la scris însă, și a vitregiei istoriei gete, nu s-a păstrat nici o dovadă a vreunei însemnări făcute de indigeni; însă, cu toate acestea, datorită influenței tot mai evidente a negustorilor eleni, exercitată asupra autohtonilor cu prilejul expedițiilor lor comerciale – devenită, de altfel, vizibilă încă de când prospectorii au acostat la Giurgiu -, e de presupus că sistemul de notare adoptat atunci (probabil cu caracter elen), s-a păstrat intact, și s-a îmbunătățit pe parcurs, devenind, poate, un precursor al scrisului de mai târziu.
(De mirare ar fi tocmai ca scrisul să nu fi existat, în condițiile în care în Geția „razd”-ii, sau regii, aveau curți domnești, cu înalți funcționari angajați, iar principii – potrivit lui Vasile Pârvan – se căsătoreau în mod obișnuit cu femei din înalta societate greacă; or, la vremea aceea, grecii se delectau citind „Iliada” și „Odiseea”, create de celebrul Homer, sau recitau versuri din „Munci și zile”, compuse de Hesiod).
Nu numai aristocrații și slujbașii domnești interacționau însă cu comercianții eleni, ci și pescarii, și meșteșugarii, și militarii, dar și agricultorii, din sânul cărora întotdeauna se ridicau indivizi mai bogați, dornici atât să se emancipeze, cât și să se singularizeze dintre cei din jur.
Iar dovada a furnizat-o tot Vasile Pârvan, care, descoperind, pe un ogor de lângă Bălănoaia, îngropată foarte puțin în pământ, o căldare de aramă cu două toarte, ambele lucrate în chip de capete de zei greci, bărboși și petrecăreți, numiți „sileni” – sau parteneri de pahar ai lui Dionysos, divinitatea vinului și a viței de vie -, datând din secolul 5 î.Hr., a explicat, plasând artefactul în contextul istoric și arheologic, că a fost făcută în stil ionian, cu o elegantă curbură a liniei și niște frumoase podoabe ale capetelor de prindere pe buza vasului scoase magnific în evidență, aparținând, de bună seamă, unui principe get, înmormântat cu acel bazin lângă el.
În timpul vieții – a mai detaliat Vasile Pârvan -, probabil că principele își servea oaspeții cu carne preparată din acea căldare, sau cu fructe, sau cu legume, sau cu alte alimente. Dar, se prea poate ca vasul să fi fost și proprietatea unui om de vază scit, șef de trib sau conducător de oști, care, sedentarizat într-o comunitate așezată în lunca Dunării, nu împreună cu geții, însă nici departe de ei, a primit, de asemenea, artefactul în chip de ofrandă, când a murit, lângă trupul lui.
Oricare ar fi adevărul, însă, din semnificațiile prezentate de ornamentele faimoasei căldări se mai desprind, interpretându-le, cel puțin două caracteristici ale acelui timp: oamenii care au cumpărat obiectul de la negustorii greci – sau care l-au confecționat personal, ceea ce e mai puțin probabil, influențați însă de aceiași comercianți eleni, în posesia cărora au văzut divinitățile – erau bogați și sedentari, căci ar fi devenit incomod ca un trib nomad să care un asemenea lucru voluminos cu el, de mai mică însemnătate.
Cât despre greci – care au conceput sau au imprimat decorațiile de pe toarte -, ei și-au transpus în ornamente însăși esența vieții lor: cheflie, dominată de petreceri cu vin, înclinate către plăceri lumești, din care, desigur, dacă exista amețeala, nu puteau lipsi erotismul și orgiasticul cel mai deșănțat.
Toate aceste dovezi, directe sau indirecte – coroborate însă atât cu tradițiile, cât și cu aluziile scriitorilor antici la geți -, conduc către concluzia fermă că, în secolul 5 î.Hr., oamenii din Câmpia Română, așezați acolo de câteva milenii, erau, negreșit, sedentari. Iar triburile de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Remuș, de la Bălănoaia, de la Oinacu, de la Gostinu, de la Braniștea și de la Daia – ca, de altfel, din toată valea Dunării, între care însă se așezau, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, comunități răzlețe de sciți -, nu constituiau excepții.
Majoritatea membrilor care le compuneau erau agricultori și păstori, ca și strămoșii lor și se ocupau cu aratul, cu însămânțatul, cu recoltatul pământului și cu creșterea vitelor; câțiva erau meșteșugari, confecționând căruțe pentru semenii lor, construind locuințe din lemn și din lut și făcând bărci dintr-un singur trunchi de copac, sau năvoade, sau coșuri, sau arme, sau pluguri, sau cojoace, sau șube, sau opinci, sau căciuli; destui însă erau militari, sau preoți, sau aristocrați, sau slujitori boierești și, deși lumea, în general, bea vinul din cofe, păstra uleiul în vase de lemn, mânca din străchini de lut și se așeza pe scaune de plop sau de fag, totuși, o mare parte dintre indigeni cumpăra amfore de la eleni, lua arme tot de la ei, iar în locul pocalelor din esență tare, ori din coarne de bou, pe care le folosise până atunci, își procura, de la târg, frumoase pahare de sticlă sau de porțelan.
Erau un neam pașnic și creator, sedentar, cu puțin amestec străin, firește, dar la care fondul pelasg predomina; de aceea mai totdeauna binelui îi răspundeau cu bine, iar violenței cu violență.
Castanii la păr, sau blonzi, sau – mai rar – roșcați, bărbații purtau plete lungi, încâlcite, care le dădeau un aspect grozav, aveau bărbi stufoase și se îmbrăcau așa cum pomeniseră de la străbunii lor, cu ițari, cu opinci, cu cămăși, cu suman, cu cojoc și cu căciulă, evident, îmbunătățindu-și portul cu lucruri colorate aduse de greci. Iar faptul acesta, care, în definitiv, reliefa diferențele existente între diversele categorii sociale – sau între săraci și bogați -, îi departaja, în cele din urmă, în mod distinct, determinând ca nobilii, preoții și oamenii lor să arate într-un anume fel – nu structural deosebit de modul de a se înfățișa al celorlalți, dar vizibil, totuși -, meșteșugarii și militarii în altul, iar țăranii în altul.
Tot așa se întâmpla și cu femeile, care, deși toate erau arătoase, cu statura înaltă, ca și bărbații, cu tenul alb, cu părul în nuanțe deschise, pieptănat, cel mai adesea, cu cărare pe mijlocul capului, dar și cu coc, și se îmbrăcau ca și înaintașele lor, cu fuste, cu ii, cu catrințe, sau fote și cu marame, se obișnuiseră a purta lucruri noi, ornamentate estetic, de la negustorii greci, așa încât acum nu numai că soțiile de nobili, sau fetele lor, se deosebeau de țărănci, dar, datorită gusturilor personalizate, proprii oricărui om, nevestele comercianților se înfățișau într-un fel, iar cele ale militarilor, sau ale slujbașilor de la curți (deși, ca și în cazul bărbaților, structural, își păstrau identitatea), în cu totul alt fel.
Erau doar mici deosebiri de amănunt, care însă le individualizau total.
În schimb, în toată Câmpia Română – ca și în tot spațiul danubiano-carpato-pontic, de altfel – geții vorbeau aceeași limbă, moștenită de la pelasgi, care, deși, pe parcursul timpului, suferise mici modificări, aduse de triburile asimilate, rămăsese, totuși, fundamental, același grai viu și original, proteic, generator al multor dialecte, adus cu ei, încă din vremurile primordiale, de străbunii sosiți de la Marea Egee.
Cu sciții – cu care, uneori, se mai și răfuiau, ciocnindu-se dur, în lupte scurte – geții se înțelegeau prin semne; cu grecii, deoarece aveau nevoie de produsele lor, comunicau în graiul elen, chinuindu-se, dacă nu să le învețe limba în întregime, să rețină cel puțin noțiunile elementare, cu care să se descurce la târg; cu tracii însă, fiindcă erau înrudiți, vorbind aproape aceeași limbă, interacționau în largul lor și, deși, destul de des, din pricini de lăcomie, sau de răzbunare, se încăierau cu ei – ajungând-se până acolo încât se omorau oameni și se luau prizonieri, prefăcuți apoi în sclavi -, întrețineau în continuare aceleași strânse raporturi comerciale, caracterizate prin schimburi de mărfuri în toată lunca.
(Asemenea legături negustorești aveau însă și cu ai lor – cu geții din Banat, din Transilvania, din Dobrogea și din Moldova, pe care îi agreau nu numai pentru că vorbeau aceeași limbă, ci și pentru că, provenind din aceiași strămoși, considerau că se pot încrede mai mult în ei).
Există, consemnată undeva marginal, o notă istorică, aparținându-i lui Perdriset, în care se relatează cum, pe la anii 500 î.Hr. – sau poate mai înainte -, războinicii geți, probabil din mai multe formațiuni tribale, au trecut Dunărea, i-au atacat pe traci și s-au întors, în afară de o mare pradă, cu un număr de prizonieri, bărbați și femei, pe care, după ce i-au împărțit între ei, pentru a-i recunoaște dacă ar încerca să fugă, și a-i recaptura, i-au tatuat.
Fiindcă s-a dovedit eficient, demersul s-a statornicit și, de atunci, toate familiile gete, dintr-un pragmatism inițiat de femei, și-au însemnat sclavele de peste Dunăre, pe care le foloseau ca slugi, cu tatuaje în diverse culori. Cu vremea însă, pe măsură ce expedițiile în scop de jaf s-au împuținat, geții au renunțat la acest ritual, ori pentru că îl găseau inutil, ori pentru că li s-a interzis de către preoții lor.
Ceea ce se născuse din necesitate însă, în mod bizar, a devenit o tradiție, a trecut Dunărea și le-a determinat pe femeile trace să adopte un nou obicei, tatuându-se – deoarece considerau tatuajele un semn de noblețe, o pecete aristocratică -, de bună voie, chiar și când nu aveau calitatea de sclave.
Geții de la nord de Dunăre însă – poate cu mici excepții nesemnificative -, nu s-au tatuat niciodată, iar în valea fluviului nu s-a descoperit nici o probă că vreo familie obișnuită ar fi deținut vreun rob.
Comerțul cu sclavi, practicat de către negustorii greci, se prea poate să fi ajuns, desigur, și în portul Giurgiu; dar, dacă s-au găsit cumpărători, aceștia s-au prenumărat – în condițiile în care întreținerea unui rob costa destul de mult – printre nobilii din regiune, și printre „razd”-i, sau printre regi, care, cel mai probabil, necutezând a-i utiliza ca militari (fiindcă se putea întâmpla să întoarcă armele împotriva lor), i-au transformat tot în slugi.
În schimb, inspirați probabil de sciți, de la care re-preluaseră ritualul înmormântării celor defuncți, au adoptat obiceiul nou ca, înainte de a-și înhuma decedații, să-i jelească trei zile, probabil pentru a le transmite zeilor cât de mult îi apreciau, și abia apoi să îi depună la locul lor.
„Epoca de fier”, începută cu Hallstatt, a continuat cu cea de-a doua – și ultima – vârstă a aceluiași metal, numită, ca și localitatea de pe malul lacului Neuchatel, din Elveția, unde a fost întâlnită în premieră, La Tene, și care, desfășurând-se, cu mare aproximație, între secolele 5 sau 4 î.Hr. și 3 î.Hr. până în secolul 1 î.Hr., în lunca Dunării a coincis cu un nou stadiu de dezvoltare al unor așezări deja existente – ca Slobozia, căreia i s-a adăugat punctul Râpa Bulgarilor, sau Remuș, îmbogățită cu locul numit mai târziu „La sere”, sau Frătești, sporită cu Dealul Lagărului, sau Gostinu, întregită cu Grindul Bunei, din zona inundabilă a Dunării, sau Daia, extinsă în totalitate, sau alte sate, de asemeni crescute în dimensiuni sau majorate prin alipire -, unde, datorită schimburilor comerciale întreprinse cu grecii economia a înflorit într-atât încât, înmulțindu-se meșteșugarii, s-a produs cea de-a doua mare diviziune socială a muncii.
Prin urmare, producția de brăzdare, de securi și de arme autohtone s-a multiplicat, iar în așezarea Giurgiu – atât în port, cât și în târg -, apoi, desigur, și în celelalte sate, „razd”-ii locali, ambițioși (dorind poate nu să-i concureze pe greci, ci să se îmbogățească și ei asemeni lor), au introdus în circulație primele monede proprii.
Acum, în ateliere – conform, de pildă, descoperirilor arheologice de la Zimnicea, aflată la doar 60 de kilometri de Giurgiu -, se fabricau arme și unelte de fier, și frumoase brățări și pandantive de argint. Dar, mai ales – precum o arată artefactele din cimitirul Smârda, din Giurgiu, care e o necropolă getă -, s-a structurat societatea, peste meșteșugari, peste militari, peste aristocrați, peste preoți și peste agricultori începând să „strălucească”, din ce în ce mai distinct și înzestrat cu puteri mai mari, „razd”-ul local, sau – dacă ideea va fi venit de la greci, sub forma unui nou împrumut – principele sau „basileul”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!