(Continuare) „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Geneza 1: 2, conform Bibliei, sau Sfintei Scripturi tipărite sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului patriarh Teoctist).
Dar, speculând mai departe, și studiind modul de manifestare a fenomenelor subatomice, s-a concluzionat – tot nedemonstrat – că inseparabilitatea cuantică, sau încurcătura, ar fi o consecință a unui ansamblu constituit din două particule, ceea ce ar explica, în sfârșit, rezonabil, existența entanglementului. Așa misterios cum se înfățișează însă, conștiința, fiind o proprietate esențială a materiei, cu locația în corpusculii elementari și în atomi, are o importanță tot atât de mare ca energia și masa, coexistând simultan – în întreg Universul – cu lucrurile așa-zis „substanțiale”.
Iar faptul acesta i-a inspirat pe cercetători, care, animați de ideea lui Einstein, potrivit căreia „energia nu poate fi creată sau distrusă, ci doar se poate schimba”, au extins acest precept, stabilind – ca domnul David Hamilton, de exemplu -, că existența conștiinței este, de asemeni, eternă, ea „subzistând” în particulele subatomice ale lumii.
Conștiința se regăsește la nivel cuantic – a precizat savantul -, iar când se naște o ființă umană, această conștiință se concentrează în dimensiunea fizică, așa încât, în cele din urmă, fiecare persoană a existat înainte de a se naște. Apoi a conchis: „Conștiința este ceva fundamental naturii, fiind prinsă chiar în țesătura realității și transcendând spațiul și timpul”.
Același lucru l-a afirmat și savantul Robert Lanza, inițiatorul curentului științific numit „biocentrism”, care, asemeni – parțial – domnului Hamilton, și-a exprimat convingerea că mințile umane există prin energia conținută în corpurile omenești, fiind eliberată odată ce trupurile fizice mor, când conștiința își continuă ființarea la nivel cuantic, dar, posibil, într-un univers paralel (sau într-o altă dimensiune a realității).
Prin urmare, conștiința umană, care derivă, sau e născută din Conștiința Divină, nu e decât Duhul lui Dumnezeu, care atunci, la începutul lumii, se „mișca” sau se „purta” „pe deasupra apelor”. Or, reamintind că în prima zi a creației, pe plan material, în afară de Oceanul Primordial – dintre ale cărui mase, clipocinde poate, se ridicau porțiuni de Pământ „netocmit și gol” -, în Univers nu se afla nimic (deoarece „Întunericul” și „Cerurile spirituale” erau imateriale), o sugestie tulburătoare începe să prindă contur: cum Conștiința Supremă, inteligentă și vie, conținea, deopotrivă, calitatea de născătoare de viață, dar și de furnizoare de informații, sursa acelor informații primare, laolaltă cu „matricea” viului, sau a „bios”-ului, își au originea în acel Ocean.
Din punct de vedere științific, proveniența apei pe Terra e încă necunoscută, savanții, în lipsă de probe certe și de confirmări, neputând avansa, referitor la apariția ei, decât ipoteze.
Însă, din moment ce în Biblie existența acestui lichid vital – în care își încep viața, fără excepție, atât semințele, cât și embrionii – e, încă de la început, atât de apăsat consemnată (respectiv: „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”; Geneza 1: 2; „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape, și ea să despartă apele de ape”; Geneza 1: 6, dar și: „Dumnezeu a făcut întinderea, și ea a despărțit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii”; Geneza 1: 7”) devine limpede că, pentru apariția și menținerea vieții pe care divinitatea tocmai se pregătea să o creeze, apa deține o importanță extremă.
Or, importanța ei copleșitoare nu a scăpat înțelepților lumii, așa încât, pe lângă succesiunea din textul biblic, apa e înfățișată ca „născătoare de viață” într-unele dintre cele mai vechi „culegeri de credințe” ale umanității, dintre care în mitologiile sumeriană, akadiană, asiriană, babiloniană și egipteană generarea existenței materiale, dar și spirituale, din apă și haos – sau din Oceanul Primordial și din Întuneric -, se prezintă în chipul cel mai convingător.
De aceea, mulți ani mai târziu, cercetătorii contemporani, descoperind că tot Universul e interconectat, funcționând ca un singur întreg – posesor, în calitate de coordonator, al unei Conștiințe Supreme, sau al unui Dumnezeu -, au precizat inechivoc că apa, în structura ei, conține viață, dar și că, datorită unor uimitoare proprietăți – cum ar fi faptul că e capabilă să urce pe trunchiurile celor mai înalți copaci fără a fi împiedicată de propria greutate (și nu de gravitație, care e inexistentă), sau că e o mai bună propagatoare de sunete decât atmosfera, însă și că, în stare pură, nu permite trecerea electricității prin „corpul” ei (aceasta fiind posibilă doar pentru că, în mediul natural, moleculele de apă se ionizează) -, asigură „legăturile”, sau „conexiunile” dintre diferitele părți componente ale obiectelor din Univers.
Proprietățile ei însă – desigur, cele observate până acum -, sunt multiple, diverse și surprinzătoare, celor mai multe descoperindu-li-se doar manifestările, mecanismele prin care se produc rămânându-le savanților încă străine. Astfel, foarte recent, cercetătorii au constatat fără dubii că apa traversează cu ușurință o „fază cuantică de tunelare” – sau, cu alte cuvinte, că moleculele ei, întâlnind o „barieră” de minerale sau roci, pot fi prezente în două locuri diferite în același timp, ajungând pe „partea cealaltă” fără să se poată explica în ce mod.
(S-au efectuat însă experimente, cu un anumit sistem de fante, și s-a remarcat că, de la o anumită dimensiune de greutate – respectiv sub pragul de 7 kilodaltoni -, particulele dintr-o celulă – cu excepția proteinelor și a ADN-ului, care depășesc acest etalon -, nu se mai comportă ca materie, ci capătă un comportament de undă, comunicând permanent între ele.
În cazul „barierelor” ivite pe traseul lor, deci, ionii moleculelor de apă – dar și lipidele, și aminoacizii -, devin instantaneu unde de probabilitate și, în felul acesta, pot trece prin „deschizături” sau „orificii” mult mai mici decât dimensiunea lor. Acest „model”, de altfel, se întâlnește și la celulele de apă, ale căror membrane, deși hidrofobe, dețin, din loc în loc, inclavați niște „pori” (sau „canale înguste”), ori și-au „creat niște proteine”, numite „aquaporine”, pe unde savanții au constatat uluiți că, deși moleculele de apă sunt aproape de două ori mai mari decât lărgimea menționaților „pori”, acestea, transformându-se în unde de probabilitate, sau în formă ondulatorie, străbat o „aquaporină” din doar două lungimi de undă).
Iar această fascinantă capacitate i-a determinat pe savanți să conchidă că, apa fiind „mama vieții”, dar și energia – cum se afirmă atât în Biblie, cât și în mitologii -, deține, desigur (prin intermediul caracteristicilor undelor sale de probabilitate, care comunică reciproc între ele, în mod constant), proprietatea de a realiza, permanent și în chip ideal, legăturile dintre particulele materiale aflate în componența lumii, fiind nu altceva decât „sediul” în interiorul – și cu ajutorul – căruia se efectuează schimburile de informații. Sau, cu alte cuvinte, devenind „mediatorul” dintre domeniile energetic și material, factorul esențial, cumulatorul, concomitent, al funcțiilor de depozitar, de traducător, dar și de transmițător al tiparelor energetice și informaționale, apa se deconspiră ca „leagăn al vieții”.
Or, dacă savanții au intuit corect – iar studiile experimentale dovedesc că nu au greșit -, atunci înseamnă că apa – sau cel dintâi element material creat de Dumnezeu, cu menirea de a menține, dar și de a naște viața -, reprezintă nu numai „vatra” umanității, ci și sursa de informații, subordonată, se subînțelege, Conștiinței Universale, sau „Minții” lui Dumnezeu.
Modul de transmitere a informațiilor prin mediul lichid – sau prin „banala” apă – (precum au explicat cercetătorii de la London South Bank University, prin intermediul conducătorului lor, domnul Martin Chaplin), este favorizat
de însăși structura apei, care, evoluând cu o rapiditate mai mare decât a oricărui alt element cunoscut, determină ca, în anumite condiții, o configurație de atomi, interacționând cu o altă substanță chimică, să îi provoace acelei substanțe chimice, ca un șablon, orânduirea atomică într-un fel similar. Or, concluzia savanților în urma acestor constatări este clară și impunătoare: apa – care este un fluid – are memorie, iar moleculele sale individuale, conectate în „rețeaua universală” prin mijlocirea legăturilor intermoleculare de hidrogen, sunt suspectate a provoca, trilioanelor de molecule de apă din jur, un efect dinamic de ciorchine, determinându-le a își răspunde una celeilalte în mod coerent. (Fenomenul poartă numele de „epitaxie” și se crede – în lipsă de altceva – că ar putea explica efectul memoriei apei).
Intrigat de aceeași enigmatică memorie a apei – datorită căreia componența lichidului, în diverse forme, este perfect reținută -, chimistul elvețian Louis Rey, utilizând procedeul numit termoluminiscență, a analizat lumina emisă de „soluții foarte diluate de compuși în apă”, și a observat, stupefiat, că, deși unele dintre eșantioanele de apă erau „atât de diluate încât nu mai conțineau nici un singur atom din compusul original”, totuși „amprenta” lor termoluminiscentă era omogenă, compușii fiind într-un fel sau altul ”memorați” de apă.
Astfel s-a ajuns la concluzia că proprietatea de stocare a datelor deținută de apă trebuie să aibă legătură cu structura ei. De aceea, căutând să elucideze misterul, o echipă de cercetători de la Stanford University, SUA, s-au străduit să studieze conexiunile chimice din molecula de apă folosind razele X „produse de un soi de particule” denumite „synchroton”. Iar rezultatul, de asemeni, i-a uluit, deoarece, reliefând că structura apei arată mai degrabă ca un „ocean” alcătuit din „inele și lanțuri”, majoritatea moleculelor cuplându-se doar două câte două, demonstrația a dovedit că apa nu are nici pe departe structura unei „mări” de piramide cu baza triunghiulară, constituite atunci când o moleculă de apă se conectează cu alte patru.
De asemeni, pornind de la ideea că „apa își poate schimba cu adevărat proprietățile și structura”, avansată de un specialist în tehnologia materialelor de la Stanford University, un alt savant – și anume domnul Rustum Roy, de la Pennsylvania State University – a descoperit „probe valide că în apă se află nanostructuri”, el evidențiind că într-un recipient sub formă de tub cu dimensiunile cuprinse între unu și doi nanometri, în care se găsesc între 60 și 80 de molecule de apă, interacțiunile cu pereții tubului ar putea schimba structura apei.
Așa încât s-a putut conchide că „legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă sunt extraordinar de flexibile”, aceasta îngăduind moleculelor să se deplaseze, în interiorul și în afara celulelor, prin aquaporine, la viteze considerate mari. De asemeni, moleculele de apă, datorită schimbărilor electrostatice din propriul interior, sunt esențiale pentru crearea de proteine din aminoacizi, care, precum se știe, sunt fundamentul, sau baza tuturor organismelor vii.
Oricum ar fi însă, capacitatea apei de a memora informații a devenit o certitudine și, dacă nu s-a putut elucida procesul prin care, propriu-zis, această memorie se obiectivează, s-a observat cu ușurință efectul ei, în apele din Europa, de pildă, descoperindu-se (precum se crede), că acestea conțin înregistrate în ele frecvențele energiei spirituale asociate cu sanctuare sacre, unde s-au remarcat foarte des apariții ale Fecioarei Maria.
Concret, în chestiune se află apele de la Medjugorje, din Croația, apele de la Fatima, din Portugalia, cele de la Montechiari și San Damiano, din Italia, și cele de la Lourdes, din Franța, despre care, în urma unor analize recente, specialiștii de la Universitatea din Milano au demonstrat că „posedă proprietăți unice care pot fi transferate apei normale prin diluții succesive, după ce mici cantități din aceste ape adăugate în apa de la chiuvetă au acționat modificând pH-ul, conductibilitatea și potențialul de oxidare ale acesteia din urmă”.
Așadar având, prin moleculele ei – „căpătuite”, din clipa când s-au format, cu alte proprietăți față de elementele din care s-au constituit – capacitatea de a absorbi informațiile din jurul său, apa nu numai că preia aceste „știri”, depozitându-le și transportându-le, dar induce și un efect modelator asupra moleculelor de care se leagă, recepționând totodată de la acestea o oarecare orientare în spațiu.
Pe de altă parte, existența – precum au constatat savanții – nu reprezintă altceva decât vibrație, fiecare lucru din Univers posedând, în mod unic, propria sa frecvență – ceea ce face ca întreaga lume să se afle continuu într-o stare vibratorie. Iar apa – conform savantului japonez Masaru Emoto – este cel mai sensibil element la frecvența diverselor vibrații, înregistrând informațiile transmise în chip vibratoriu în modul cel mai fidel.
Apa, deci – care, în creștinism, reprezintă simbolul material al Luminii, deoarece, prin vibrațiile sale, poate influența natura umană -, posedă memorie, e inteligentă, e cât se poate de vie și constituie un foarte bun vehicul al informației. (Tot domnul Masaru Emoto a stabilit că apa prezintă sensibilitate la o formă foarte subtilă de energie din Univers, numită „hado”.
Sau – precum se subînțelege din textul biblic -, ca toate lucrurile din Univers, apa se află sub comanda Conștiinței Supreme, care Conștiință, potrivit lui Isaia, 45: 18, se confundă cu însuși „Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit”. Or, slujindu-se de aceste descoperiri, domnul Masaru Emoto a izbutit, măsurând vibrațiile unor persoane cu sprijinul unui dispozitiv, atât să capteze informații, cât să le și transfere, experimental, în apa din unele recipiente, influențând, pur și simplu, prin intermediul unor cuvinte, structura apei).
Totuși, nu se știe exact cum se propagă informația într-un sistem. (S-a observat doar – fără a se „decoda” mecanismul în sine – că, la nivel cuantic, sau de fotoni, dar și pe un palier superior, al neutronilor sau chiar al atomilor, un rol esențial în răspândirea informațiilor îl au caracteristicile de nonlocalitate și de inseparabilitate ale stărilor cuantice și ale sistemelor compuse. Apoi, pornind de aici, s-a stabilit că ansamblurile cuantice individuale sunt, în mod cert, purtătoare de informație – clasică sau cuprinsă în fenomenul de entanglement).
În schimb, folosind un container cu apă marină, la capetele căruia au poziționat, prin transmiterea unei unde de lumină printr-un cristal, o pereche de fotoni inseparabili, un grup de cercetători chinezi, de la Universitatea Jiao Tong, din Shanghai, a reușit să trimită, în premieră mondială, informație între două particule prin apa mării. În timpul experimentului – care, conform acelorași cercetători, ar putea obține, prin mijlocirea aceleiași tehnici, rezultate superioare -, ei au remarcat că ori de câte ori avea loc polarizarea unuia dintre fotoni, perechea sa conținea, în mod automat, o polarizare opusă.
Așadar, în cooperare cu Fiul său, și cu Sfântul Duh, lăsând deoparte Întunericul, ca „loc distinct”, Dumnezeu a creat, prin intermediul Oceanului Primordial – care e „leagănul vieții”, dar și sursa de informații a sistemului preconizat -, premisele confecționării, conform planului inițial, întâi a unui „habitat” adecvat, apoi a unor forme de viață, sau, cu alte cuvinte, ale aducerii lumii – când va fi fost să fie – de la Moarte la Viață; de la Neant la Ființă, sau de la cel mai crunt întuneric, și mai îngrozitor, la „lumina conștientă a existenței”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!