Ff2Bo14mtY

Capitolul 11: Ortodoxia

Nu mult după consolidarea marelui Imperiu Mongol însă, Hoarda de Aur a început a se desprinde de sub autoritatea conducătorului asiatic suprem, tinzând spre autonomie și, în scurtă vreme, una dintre consecințe s-a concretizat în faptul că, poate pentru a-și spori prestigiul, hanul de la Sarai le-a interzis cârmuitorilor ținuturilor înrobite să se mai prezinte la Karakorum, pentru a-și înfățișa omagiile, impunându-le, pentru a li se reconfirma domnia, să i se prosterneze lui. Iar schimbarea de procedură nu a scăpat cronicarilor vremii, dintre care s-a remarcat scriitorul arab al-Umari, care, descriind posesiunile cucerite de Imperiul Mongol, nu a omis să efectueze o distincție netă între Sarai și Karakorum, atribuind fluviile Turlu, sau Nistru și Dunărea nu uriașului stat tătăresc, ci doar Hoardei de Aur.

În anul 1254, când pe tronul imperial se afla hanul Yesu Mongke, văr cu fostul conducător Guyuk, înalții funcționari mongoli, preluând metodele țărilor orientale, au decis, pentru a ridica randamentul administrativ, ca în toate ținuturile supuse tătarilor să se execute un recensământ, destinat a înregistra, în vederea unei mai bune colectări de taxe, în afara femeilor, care erau excluse, toată populația masculină cu vârsta mai mare de 10 ani. În scopul acesta, sarcina îndeplinirii numărătorii li s-a încredințat celebrilor strângători de biruri, numiți baskaci sau darugas, pe care aceia, ajutați copios de mai multe escorte de călăreți, instruite a-i aduna pe localnici, au dus-o la bun sfârșit în aproximativ un an.

În Muntenia, sau în Cumania, evident, rezultatul recensământului a rămas necunoscut; dar se știe că, în urma numărătorii, la fel ca în cnezatele ruse, birul s-a stabilit, începând cam de pe la anul 1259 (sau imediat după izbucnirea unui aprig conflict militar între Genova și Veneția, în care însă Vicina nu s-a implicat), sub formă de taxă fixă, iar colectarea noilor dări, poate din dorința de a-i folosi pe baskaci în alte misiuni, a căzut în seama micilor conducători locali.

Birurile nu erau în cuantum mic și, din moment ce țăranii care nu le puteau plăti riscau să li se ia un copil, pentru a fi trimis la tătari, în chip de compensație, nici ușor de achitat; însă, datorită noului sistem de colectare, aplicat exclusiv de conducătorii autohtoni, prezentau avantajul că îi scuteau pe oameni de a mai lua legătura cu stăpânitorii mongoli în mod direct, iar asta îi ajuta pe toți, dându-le un iluzoriu sentiment de libertate. Prin urmare, deși întreg teritoriul Câmpiei Române era subjugat de Imperiul Mongol, totuși, în vremea aceea meșteșugarii – cărora, deoarece li se comandau în cantități imense arme, harnașamente și echipament militar, li s-a fixat un „tribut special”, probabil mai mic decât al celorlalți, pentru a le stimula productivitatea – au prosperat, agricultorii s-au înmulțit, hangiii de pe marginile drumurilor comerciale, unde se schimbau caii și se înnopta, au început să se îmbogățească, iar la Vicina – care, probabil, întrucât sarea devenise atât de prețuită încât funcționarii mongoli, acolo unde se mai găsea, o confiscau, se specializase în negustoria cu acel element -, veniturile genovezilor, comparativ cu cele din trecut, au sporit de patru ori în numai cinci ani. Tot atunci meșterii italieni, cel mai probabil tot de la Vicina, solicitați de înalții dregători dimprejur, ale căror cirezi și turme sporiseră enorm ca număr, au săpat primele fântâni în șes, cu burduf, cu un scripete susținut de o bârnă așezată pe piloni de lemn, cu jgheab și cu capac, precursoare, foarte posibil, ale marii epoci „baroce”, inițiate de originalii constructori cu vreo trei sute de ani mai târziu, în țara lor. Și nu se vedea nici un semn că progresul ar intra în declin, deoarece cârmuitorii mongoli, convinși din ce în ce mai mult că fără grâul din Câmpia Română, fără vitele, fără pieile, fără untul, fără peștele și fără mierea colectate de-acolo și transportate de vânzători imperiul tătăresc s-ar fi șubrezit, nu numai că nu i-au împiedicat niciodată pe genovezii de la Vicina să navigheze, cu vasele pline, către Chilia, către Cetatea Albă sau către Caffa, de unde apoi plecau mai departe, ci chiar i-au încurajat, acordându-le mari înlesniri comerciale. Or, dacă Vicina era protejată și favorizată, se prea poate ca și portul Giurgiu, unde genovezii își efectuau o parte din reparații, și chiar așezarea Oinacu, remarcată prin activitatea neguțătorească de la debarcader și de la estacadă, dar și de la han și de la stabiliment, să fi beneficiat de unele facilități.

În anul 1260 însă, profitând de înfrângerea suferită de armatele cumane, ungare, slave, pecenege, valahe și secuiești de sub comanda regelui maghiar Bela al IV-lea în fața suveranului Boemiei, Ottokar al II-lea (care, între altele, a năruit visele Cavalerilor Ioaniți de a mai primi ceva de la monarhul ungar), precum și de precedentul eșec genovez, din anul 1257 sau 1258, înregistrat în lupta cu venețienii, crâncenii lor rivali (care, în afară de a fi exclus Republica Genova din „afacerile mediteraneene”, le-a indus tuturor comercianților ei o stare de buimăceală), Imperiul Bizantin se pare că, potrivit unor puține date, a reușit, prin presiuni violente, să-și reinstaureze controlul, în detrimentul Hoardei de Aur, asupra unor orașe dunărene cuprinse cândva în Thema Paristrion-Paradunavon, între care, în mod cert, se aflau Vicina și (cu o extrem de mică rezervă) portul și Cetatea Giurgiu, situate la mai puțin de un kilometru de faimosul centru negustoresc.

Nu se cunosc amănunte despre modificare; s-au emis doar ipoteze, bazate pe urme vagi, precum faptul că, potrivit unei liste redactate cândva între anii 1260 și 1280, la „Ditzina”, percepută ca Vicina, ar fi funcționat un episcopat; însă, conform altor istorici, dar, mai ales, în concordanță cu Sinodiconul Țarului Borilă, e mult mai probabil ca denumirea „Ditzina” să se fi referit la altă localitate, iar la Vicina să fi funcționat din plin, încă anterior anului 1204, precum au remarcat unii cercetători, mitropolia creștin-ortodoxă, ai cărei slujitori, se știe, au fost înregistrați de conducătorul bulgar. Ceea ce se cunoaște însă e că, odată cu sosirea noii orânduiri bizantine – care, foarte probabil, s-a limitat, ca și până atunci, la a-și plasa un reprezentant formal în ostrov -, importanța genovezilor, întâi în zonă, apoi în toată lumea, a sporit într-atât încât, prevalându-se de serviciile pe care li le făceau bizantinilor, transportând rezerve de hrană la Constantinopol, foarte curând ei au devenit capabili, datorită bogăției și puterii lor, de a lua decizii într-o mulțime de orașe europene, unde, în consiliile municipale, își infiltraseră propriii acoliți, dar și să controleze justiția, să impună legislația, să determine strategia fiscală și chiar să stabilească politica respectivei cetăți.   

Însă, mai cu seamă, precum a observat, mai târziu, istoricul Vitalien Laurent, deși genovezii aparțineau unui rit catolic, având, în plus, administrația lor, condusă de un consul, ca în orașele italiene, la Vicina – ca răspuns la acțiunile papei de la Roma, concretizate prin trimiterea în zona Carpaților, în sud-vestul Rusiei, la Dunărea de Jos, precum și în Balcani, a tot mai mulți prelați catolici -, s-a intensificat contrapropaganda creștin-ortodoxă, inițiată poate, confesional, din Patriarhia Ecumenică de la Niceea, sau de la Constantinopol, dar, în mod hotărât, promovată decisiv nu atât de mitropolit și de ceilalți slujitori bisericești, care erau puțini, cât de puzderia de credincioși de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Daia, de la Gostinu, de la Braniștea și de la Oinacu. Or, în condițiile în care călugării franciscani, sosiți în șesul muntean, de pe ostrovul Mocanu, pentru a cumpăra cereale – necesare atât hrănirii lor, cât și efectuării unui mic negoț cu înșiși marii comercianți genovezi -, nu scăpau nici o ocazie de a încerca să-i convertească pe țăranii întâlniți la religia lor, e de presupus că înverșunarea dovedită de indigeni, în timp ce li se împotriveau, avea nuanțe hazlii.

Dar poate că nici în Muntenia, nici „în partea de sud a Moldovei” ortodoxia, precum a remarcat Vitalien Laurent, nu s-a extins cu atâta repeziciune doar pentru a contracara catolicismul, ci a luat acel avânt, îndeosebi, deoarece, în anii aceia, procesul de diferențiere socială dintre marii proprietari de pământ, sau majores terrae, și țăranii mai puțin avuți, sau rusticii, s-a acutizat într-atât, impulsionat de belșugul împărțit inechitabil încât oamenii de rând, obligați a plăti dări și a face slujbe față de stăpânii lor nu mai găseau o consolare decât în învățăturile lui Iisus  Hristos. Oricare ar fi fost atmosfera religioasă însă, în sudul Munteniei și îndeosebi la Vicina, unde tranzacțiile portuare egalau în volum suma tuturor operațiunilor negustorești de același gen, efectuate în toate porturile din îndepărtata Crimeea, a creat, datorită unor invenții relativ recente în domeniul naval – precum vela latină, sau pânza de navigație concepută pentru a fi propulsată de vânt, cârma cu etambreu, plasată pe corpul vasului, busola, dar și o serie de progrese ale cartografiei, care diminuau comunicațiile medievale pe apă până la a le elimina, îmbunătățeau procesul de staționare forțată pe timp nefavorabil și simplificau manevrele nocturne de ancorare și cabotajul în lungul coastei, acordând tuturor corăbiilor un plus de rapiditate – atâta profit încât, lăsându-se încă o dată convins de importanța comerțului naval din zonă, la 13 martie 1261 basileul de Niceea, Mihail al VIII-lea Paleologul (ajutat, de altminteri, în trecutul recent, să ocupe tronul imperial, pentru a înființa dinastia Paleologilor, chiar de genovezi), a încheiat, cu negustorii Genovei, la Nymphaion, un tratat preferențial, prin care, în schimbul angajamentului genovez de a contribui la izgonirea latinilor din Constantinopol, le-a dat vajnicilor comercianți dreptul de a-i alunga pe venețieni de la Marea Neagră, le-a făcut mari reduceri referitoare la taxele vamale, le-a oferit garanții că funcționarii bizantini nu vor comite abuzuri asupra lor, dar, mai ales, i-a asigurat că vor putea transforma întreg litoralul pontic într-un monopol al Republicii Genova.

Prin urmare – conform concepției istoricilor B.P. Hașdeu, A.D. Xenopol, Corneliu Buchholtzer, Petre Rotaru, Alexandru Cebuc și Constantin Mocanu, dar și a altora -, îndată ce tratatul a intrat în vigoare traficul comercial genovez pe Dunăre s-a intensificat, iar dintre toate coloniile vechi înființate de Genova în România (respectiv Calafat, Licostomo, Galați, sau Caladda, Constanța, prezumtivul San Giorgio, sau Giurgiu și Vicina), Vicina a devenit cea mai strălucitoare.

Referitor la Giurgiu însă, unde ani în șir s-a crezut că a a existat o colonie genoveză numită San Giorgio, cercetătorii s-au înșelat, deoarece faimoasa agenție comercială a avut, într-adevăr, materialitate, dar nu în perimetrul orașului Giurgiu, ci pe ostrovul Mocanu, la doar 800 de metri distanță, unde a devenit cunoscută în toată lumea sub denumirea de Vicina. Totuși, portulanele medievale alcătuite de genovezi, precum și mapamondurile, arată clar că, în afară de vechile colonii, Republica Genova a mai înființat, în secolul 13, cu încuviințare mongolă, numeroase emporii, dintre care e evident că în acelea întemeiate, potrivit dovezilor arheologice, în Țara Românească, precum la Sulina, la Aspero, la Oonavici, la Brillago, la Proslaviza, aproape de Tulcea, la Grossea, sau Hârșova, la Zanuvarda, la Laxilucico și la Pangalia, sau Mangalia, și-au găsit de lucru, sub îndrumarea celebrilor meșteri italieni, o mulțime de indigeni, devenind constructori extrem de versați.

Pentru a se ocupa de administrație, de aplicarea jurisdicției, de organizarea militară și de finanțe, la conducerea coloniilor (poate nu a tuturor, dar, oricum, a celei mai importante părți) se numeau consuli, cu singura condiție de a fi genovezi, iar de pământurile posedate în câmpiile valahe, exploatate prin intermediu autohton, conform, totuși, unui sistem italian folosit în Liguria și în Toscana, se îngrijeau proprietarii, și ei tot genovezi; mitropolia însă – precum s-a constatat analizând îndelungatul conflict dintre Jean Bekkos și patriarhul Atanasie, desfășurat cam prin anul 1300, la care a participat și episcopul de la Vicina -, s-a aflat sub comanda unei persoane de origine greacă, numită Luca. 

Tratatul încheiat de Imperiul Bizantin cu Republica Genova însă, deși i-a ajutat enorm pe comercianții de la Vicina, de la Galați, de la Constanța și din celelalte colonii ale micuțului stat, a lovit crunt în interesele negustorilor ne-genovezi, precum italienii din sudul Peninsulei Italice, de pildă, care, cu toate că se aflau pe țărmul Mării Negre (dar lângă Crimeea, pe malul sudic, unde înființaseră localitatea Soldaia, sau fostul oraș Sudak) încă din anul 1206, în momentul când genovezii au obținut monopolul în zonă, n-au mai avut încotro și, o parte, i-au contactat pe reprezentanții Hoardei de Aur, începând să negocieze cu ei pentru a li se permite să își instaleze puncte comerciale în alte regiuni, de pe litoralul Mării Negre, iar alta, precum o mână de venețieni, pur și simplu și-a transferat afacerile, poate cu un acord consular, în noul corn european al abundenței, adică la Vicina.

Pentru genovezi însă goana după profit justifica orice lipsă de scrupule; de aceea, după ce l-au ajutat pe împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul să recucerească (în urma unei ocupații a Imperiului Latin de Constantinopol de 57 de ani) Bizanțul, precum, de altfel, se obligaseră prin pactul de la Nymphaion, asistând apoi, de departe, la modul în care același împărat bizantin, inițiind un acord cu Sultanatul mameluc din Egipt și cu Hoarda de Aur (definitivat însă abia peste 2 ani), a recuperat alte câteva orașe „de pe litoralul vestic al Mării Negre de la bulgari”, aparținătoare, cândva, de imperiul său, s-au înființat din nou, prin emisari, înaintea sa și, la finalul întrevederilor, au obținut încuviințarea ca, profitând de ostilitatea locuitorilor „orașelor dunărene” față de statul bulgar, să-și trimită flota de-a lungul fluviului, pentru a cuceri și celelalte așezări incluse cândva în Thema Paristrion Paradunavon, cel mai probabil până sus, la Vidin. Totodată, nu l-au slăbit pe împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul până nu au căpătat, de la cancelaria sa, și alte generoase privilegii vamale, chiar dacă acestea au reprezentat, în final, fitilul care, în același an 1261, a redeclanșat ostilitățile înarmate dintre genovezi și venețieni, începute în 1258. Așa încât, în tot cursul anului 1261, dar și mai târziu, concomitent cu „restaurarea dominației bizantine la Constantinopol și la Strâmtori”, precum și cu consolidarea stăpânirii Hoardei de Aur în nordul  Mării Negre, genovezii de la Vicina, dar și din celelalte centre comerciale, s-au priceput ca nimeni alții ca, intensificând activitatea comptoarelor și a emporiilor de-a lungul Dunării, să-și extindă politica economică pe toată albia inferioară a fluviului. 

Pe de altă parte, participând la Cruciada pentru eliberarea  Constantinopolului și luând cunoștință atât de modul de viață existent în Orientul Apropiat, cât și de nivelul de civilizație, dar, mai ales, de luxul exorbitant etalat în acele zone, genovezii s-au simțit atât de copleșiți de ceea ce au văzut încât, deși mai avuseseră contacte cu regiunea, nu s-au lăsat până nu au transferat acel stil de trai în toate coloniile pe care le-au înființat. De aceea, când, în Europa Occidentală, genovezii s-au întâlnit și cu alți foști luptători la Cruciade, au conlucrat și, împreună, au dat o altă față relațiilor economice și sociale de pe continent, acordându-le o măreție fără egal, concretizată prin apariția unor tehnologii superioare, de un înalt randament, prin mari progrese în domeniul invențiilor, tehnice sau de altă natură și prin dezvoltarea neîntreruptă a unor ramuri meșteșugărești, care, toate, au condus la nașterea unui climat propice atât unei explozii demografice încă neîntâlnite, cât și a unei revitalizări a comerțului, a cererii și a ofertei de mărfuri de bună calitate, precum, evident, și a creșterii pragului de bunăstare și de prosperitate. Iar ca urmare, foarte important s-a dovedit faptul că, în Europa, schimbarea social-economică indusă de genovezi a favorizat constituirea a doi mari piloni de resort, precum Flandra, pe de o parte, cu însemnatele sale orașe producătoare de textile, ca Douai, Gand și Ypres, dar și cu un port ca acela din Bruges, „arbitru”, de la Londra la Novgorod, al comerțului din nord-vestul european, și Italia, pe de alta, ale cărei corăbii, pornind din porturile de la Genova, de la Veneția, de la Pisa, de la Milano și de la Florența, aflate în plină înflorire, controlau căile negustorești internaționale din Marea Mediterană și din Marea Neagră. În plus, recăpătându-și, cu acord bizantin, controlul deplin asupra coloniilor situate de-a lungul Dunării, la Vicina și în portul Giurgiu genovezii au adus cu ei, sub forma unor impresii copleșitoare gravate în sufletul lor la Cruciade, nu numai amintirea străzilor din Constantinopol, pe unde „romeii” se plimbau îmbrăcați frumos și pitoresc, dar și somptuos, sau a piețelor ornamentate cu mari palate, cu coloane și cu portice, ci și o dorință imensă de modernizare, din pricina căreia poate că deja au trasat în gând contururile unor viitoare biserici, ale unor alei sau ale unor parcuri, precum și ale unor monumente cu mari piedestaluri, pe ale căror sinuozități să se vadă capodopere ale sculpturii, sau în ale căror vitralii, sub colosale cupole, pe operele de artă clasică să fulgere soarele în culori de aur, peste porfire și peste marmuri; sau poate că, pe alocuri, chiar au cutezat și au realizat acele magnifice străzi, mărginite de mari palate, pline cu splendori și încărcate cu strălucire, pe care bogații lumii, eleganți și impunători, se plimbau agale, urmați de servitori, înainte de a pătrunde în mănăstiri, sau în biserici, unde, în umbra acelor timpuri, se consacrau unor plăceri rafinate, privind tablouri sau citind manuscrise – însă parcimonia cercetărilor arheologice încă nu le-a dat la iveală; dar abundența revărsată de genovezi, în secolul 13, asupra agențiilor comerciale a fost reală și, prin urmare, e de presupus că, laolaltă cu negustorii „orașelor paristriene”, precum Vicina și portul Giurgiu, s-au îmbogățit și indigenii din lunca Dunării, care, ca funcționari sau ca hamali, ca hangii, ca oameni de pază, ca proprietari de stabilimente, ca furnizori de mărfuri, ca țărani folosiți de administrație pentru a cultiva ogoare sau ca simpli cărăuși, i-au ajutat contra unor sume de bani, plătite, evident, în hiperperi.

Autoritățile bulgare însă nu s-au împăcat niciodată cu ideea că Imperiul Bizantin le răpise un teritoriu al lor, așa încât, în anul 1264 (când, fără o incidență directă asupra lor, dar importantă, prin urmările ei, pentru întregul ținut din preajma Dunării, genovezii și venețienii au încetat a se război, amânând însă momentul consemnării acestui eveniment printr-un tratat cu încă un an), observând că tătarii din Rusia de sud tocmai declanșaseră o ofensivă împotriva împăratului Mihail al VIII-lea  Paleologul, și-au trimis trupele să li se alăture și, după bătălie, în care ostașii bulgari, laolaltă cu cei mongoli, au învins net armata bizantină, toți, încă aliați, au devastat, din răzbunare, toată câmpia Traciei. Dar s-au temut să rămână în provinciile pe care le-au ocupat și, pentru a nu provoca o ripostă dură, și-au strâns taberele și s-au retras.

Țaratul bulgar însă tot mai spera a-și recupera teritoriul, așa încât vreme de câțiva ani (în care răstimp, în sfârșit, venețienii au concedat și au ratificat  tratatul de pace cu genovezii), a făcut presiuni continue asupra bizantinilor, nădăjduind să-i determine a li-l restitui; iar mongolii nu voiau să îngăduie ca o altă putere să se apropie de proprietatea lor, astfel încât, în anul 1271, incitați de Ioan din Thessalia și de Andronic Trachaniotes, au atacat din nou imperiul, la sud de Dunăre, efectuând un raid nimicitor. De aceea, în anul 1272, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (deși încă se îndoia de  onestitatea tătarilor și, prin urmare, le-a mărit mercenarilor care luptau pentru Constantinopol solda anuală la 24 de hiperperi), a cerut pace și, pentru a pune capăt conflictului, știind că hanul Nogai, al Hoardei de Aur, cultiva bune relații cu mamelucii Sultanatului din Egipt, foarte influenți la vremea aceea, i-a dat-o acestuia de soție pe fiica sa nelegitimă Eufrosina-Maria, apoi amândoi, ca într-o familie, au încheiat un tratat de prietenie, ratificat, cel mai probabil, în anul 1273.

La conducerea Hoardei de Aur însă, în afară de crudul și puternicul Nogai, se mai afla un mongol, numit Abaqa, tot atât de primejdios ca și hanul Nogai, care avea în subordine părți destul de mari ale Hoardei; or, această organizare i-a dat de meditat împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, care, în cele din urmă, încercând a se încredința, în secret, că măcar unul dintre cei doi tătari îl va sprijini la nevoie, i-a oferit și lui Abaqa, pentru a o lua de nevastă, o fiică nelegitimă. Iar din clipa aceea în raporturile dintre suveranul bizantin și Hoarda de Aur, către care slujbașii lui Mihail al VIII-lea Paleologul trimiteau periodic daruri costisitoare, precum și în cele cu mamelucii, cu care, de altminteri, politicienii de la Constantinopol și-au multiplicat schimburile de ambasade, nu s-au mai înregistrat sincope.

Dar, mai ales, datorită consecvenței cu care hanul Nogai a început să își apere socrul, interzicând orice amestec străin la sud de Dunăre, din momentul în care Hoarda de Aur s-a așezat la gurile fluviului, la nord de Pont (foarte posibil tot prin anul 1273), ingerințele Țaratului bulgar în Imperiul Bizantin au încetat. Or, asupra „insulelor paristriene” aceste  mișcări diplomatice și militare, declanșate, poate, pentru a evidenția hegemonia Imperiului Bizantin peste niște ținuturi care, în definitiv, îi aparținuseră, au avut un efect benefic, concretizându-se, în primul rând, în unele modificări de ordin administrativ, grație cărora orașele fostei Theme Paristrion-Paradunavon, conduse în continuare de consuli, au dobândit atâta autoritate imperială prin funcțiile lor militare și organizatorice încât prestigiul le-a crescut însutit. Prin urmare, deodată, în mod abrupt, Vicina, a cărei mitropolie își intensificase – forțată poate de faptul că, pe la anul 1278, călugării franciscani, posesori deja a 40 de convente și a 8 custodii în Ungaria, dintre care una în Transilvania, se străduiau să reînființeze, în spațiul viitoarei Moldove, Episcopia cumană -, de asemenea, activitatea, a ajuns la apogeul dezvoltării ei sociale și economice, năpădind cu mărfuri atât Cnezatul Haliciului, cât și Imperiul Mongol și chiar începând, datorită numărului ei enorm de comercianți prosperi, după modelul Caffei, al Perei sau al Trebizondei, a-și utiliza propriile unități de măsură, precum și de a emite bani, pricină din care toată Câmpia Română s-a umplut cu o variantă de hiperperi.

Iar documentele acelor timpuri, precum registrul notarului genovez Gabriele de Predono, din așezarea Pera (încă nedevenită cartier al Constantinopolului), confirmă concluziile cercetătorilor, arătând, de pildă, că numai în perioada cuprinsă între 1 iulie și 16 august 1281 s-au contabilizat, cu destinația Vicina, 27 de contracte comerciale, cu o valoare de 3 241 de hiperperi de aur, de 10 carate și jumătate, sau, ca pondere din cifra totală a tranzacțiilor transcrise (vizând, în majoritate, țesături sau postav lombard, dar și, într-o cantitate mai mică, postav franțuzesc, precum și in, și bumbac, și mătase de Niceea), un procent de 20 %; s-au mai consemnat însă și date despre uleiuri, despre mirodenii, despre obiecte de aur, despre vinuri, despre ceramică și despre podoabe, toate aparținând unui număr de 26 de negustori, dintre care cei mai mulți genovezi, dar și italieni de la Vicina, și lombarzi, și un om înstărit din Constantinopol, precum și un faimos comerciant florentin de postavuri, pe nume  Donato dei Donati, care, toate, erau destinate marilor feudali din Câmpia Română, reprezentați, în afară de cneji și de voievozi, de postelnici, de spătari, de vornici, de paharnici, de comiși și de alții încă, prezenți și ei, pe ici, pe colo, în hârtiile vremii; ceea ce înseamnă că atât la debarcaderul de la Oinacu, sau la estacadă, cât și în portul Vicina, dar și în portul Giurgiu, sclavii și hamalii, precum și slujitorii, nu mai conteneau să descarce și să încarce grâne, și vite, și lemn, și miere, și ceară, și piei, și brânzeturi aduse de țăranii din lunca Dunării, pentru a fi vândute, sau mărfuri scumpe din Europa, sau din alte părți, transportate pe apă de genovezi și preluate, pe uscat, de caravane.

În timpurile acelea nesigure însă alianțele nu durau, de obicei, decât cât protagoniștii care le încheiau se aflau în viață; așa încât, deși, cât a trăit împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, multe detașamente mongole au luptat, umăr la umăr, alături de bizantini, la moartea acestuia, survenită în anul 1282, sistemul de apărare a hotarelor imperiale, îndeosebi din sud, s-a prăbușit. Dunărea însă, ca principală exponentă a căilor de comunicație dintre Occident și Orient, era prea importantă, din punct de vedere comercial, atât pentru Constantinopol, cât și pentru Hoarda de Aur, pentru a se permite riscul de a fi înlăturată, fie și prin omisiune; de aceea, cu îngăduința tătarilor, bizantinii nu numai că nu și-au retras soldații din Cetatea Giurgiu, de la Vicina (sau poate din împrejurimile ei) și din celelalte orașe cuprinse cândva în Thema Paristrion-Paradunavon, ci chiar le-au trimis întăriri.

Tot în perioada aceea, situată, în opinia specialiștilor, cam prin jurul anilor 1285/1286, și tot pentru a-și asigura supremația în zonă – în condițiile în care negustorii de la Vicina efectuau schimburi de aproximativ 3 200 de hiperperi de aur pe an, sau în cuantum de 20 % din comerțul Perei -, abilii italieni, probabil cu asentimentul (sau chiar cu cooperarea) Hoardei de Aur, au înființat, la Isaccea, o monetărie (cunoscută mai târziu, în lumea științifică, sub denumirea de genovezo-tătară), dând astfel expresie conjuncturii politice din regiune, în care aveau interese atât reprezentanții Republicii Genova (proprietari, de altfel, și ai altor colonii, precum cele de la Licostomo, sau Periprava, de la Chilia, de la Stravichi, sau Enisala, de la Moncastro sau de la Cetatea Albă), și tumen-noianul mongol Nogai, hanul Hoardei de Aur (aflat, în vremea aceea, în toiul unui conflict cu conducătorul de la Sarai), cât, mai ales, Imperiul Bizantin, care, pe de o parte, dorea a domina teritorial, iar pe de alta se sârguia să contracareze puternica propagandă a bisericii catolice ajunsă în zonă. Și, se pare, întreitul demers a reușit, deoarece, în primul rând, în regiune, în tranzacțiile negustorești, s-au ivit rapid – alături de hiperperi, de asprii tătărești și de sommi, sau de niște masive lingouri de argint -, monede noi, emise de orașele dunărene, iar echilibrul în ținut s-a redresat atât de mult încât, în același an, 1 285, când pe tronul de la Constantinopol se găsea Andronic Paleologul, arhiepiscopului Teodor, de la Vicina a putut să participe, ca invitat, la sinodul de la Blacherna. Or, prezența unui mitropolit la un sinod ecumenic, când, conform istoricilor, în emporia Vicina existau și activau din plin bancheri și notari, juriști, curtieri, măcelari, morari, cârciumari, curelari, croitori, preoți, călugări și militari, nu denotă decât o extraordinar de bogată viață religioasă. 

Din anul 1054 însă, de când s-a produs Marea Schismă, creștinismul se împărțise în două tabere și, în mai puțin de două sute de ani, rivalitatea dintre componenții lor, respectiv catolici și ortodocși, se acutizase într-atât încât, motivați, pe de o parte, de convingerile lor religioase, iar pe de alta de meschine interese lumești, aceștia deveniseră aproape dușmani de moarte. De aceea atât Imperiul Mongol și Țaratul bulgar, cât și Imperiul Bizantin, dar și conducătorii genovezi de la Vicina, precum, poate, și voievozii valahi și cumani din jur – de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Daia, de la Bălănoaia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu -, au dat dovadă de o mare toleranță religioasă îngăduind ca pe micul ostrov, numit Mocanu, în afară de creștin ortodocșii păstoriți de mitropolitul Teodor, să acționeze prompt, militând pentru o „vitta attiva”, sau viață activă, și făcând prozelitism pentru catolicism, călugării misionari franciscani.

Franciscanii, de altfel, devenind familiari la Vicina, profitaseră de faptul că erau catolici, ca și genovezii și, în ultima vreme, înmulțindu-se și consolidându-și Ordinul, se simțeau atât de stăpâni pe situație încât nici nu-și mai ascundeau viziunea asupra lumii (care consta în luarea în posesie religioasă a întregului Pământ) și, poate ca un exercițiu a ceea ce așteptau să se întâmple, își administrau cu tot mai multă rigoare duhovnicească regiunile acaparate; nu-i scăpau însă din ochi pe propriii frați, care, împărtășind, de asemenea, aceleași idei despre viață, nici ei nu stătuseră cu mâinile-n sân și, în alte părți ale lumii, acum se ocupau, pe lângă racolarea de noi adepți, de gospodărirea spirituală a ținuturilor din jurisdicția lor, pe care, pentru a le veni mai ușor, le fragmentaseră în mari habitate, dintre care zona întinsă de la Marea Neagră până la Oceanul Pacific, apoi până în China, numită Asia, constituia singură o unitate, sau un vicariat. Dar și acest vicariat era divizat în bucăți, în număr de trei, numite custodii; or (deși, în această privință, referințele vremii sunt extrem de lacunare), pe unul dintre aceste fragmente, cunoscut sub denumirea de Tataria Aquilonare, se aflau, conform geografiei alcătuite de franciscani, atât orașul Vicina, din ostrovul Mocanu, și localitatea Giurgiu, cât și celelalte așezări din nordul Dunării.

(Există însă și mărturii interpretate greșit, precum scrisoarea raport a călugărului Ladislau, „custos de Gazaria”, expediată, prin intermediul minoritului Laurentius, la 10 aprilie 1287, ministrului general al ordinului, domnul Matteo  d”Acquasparta (1287-1289), în care se înșiră numele a patru orașe din jurul Mării Negre, unde încă din 1286 se găseau, conform textului, „Tataria Aquilonari Fratres Minora havent monasterae imobilita XVIII in civitatibus et villis infra scriptes quidelicet… in Vicum juxta Danubin, in Maurocastro”, sau mănăstiri franciscane, respectiv: Kerquete (astăzi Bakce Serai, în Crimeea), Capha, sau Caffa, Solhaten (astăzi Eski-Krâm) și Vicum; însă, ținând cont de întinderea uriașă a Tatariei Aquilonare, Vicum nu e o așezare din apropierea  Dunării, precum Maurocastro, ci, foarte probabil, un oraș rusesc, de pe partea răsăriteană a Mării Negre).

Mai târziu însă Vicina se regăsește menționată pe listele călugărilor franciscani din vicariatul Tataria, sau Tartaria Aquilonare, iar faptul acesta probează cu prisosință că, prin jurul anului 1286, „frații minoriți” se aflau deja instalați într-o clădire de pe insula Mocanu, de unde însă, trecând periodic, cu bacul, la Oinacu, pentru a își cumpăra cereale, desfășurau, în rândurile marilor aristocrați din ținut, precum și într-al țăranilor întâlniți la han, o susținută activitate  de prozelitism catolic. Dar, precum a arătat-o, mai târziu, însăși realitatea, când poporul român nu a abdicat niciodată de la ortodoxie, se pare că s-au zbătut degeaba, impresionându-i, poate, prin efortul lor, pe notoriii boieri din zonă, cărora e foarte posibil să le fi slujit la ceremonii, însă neconvertind la catolicism pe nimeni. Nici la han nu au repurtat vreun triumf, deoarece, deși se prea poate ca oamenii să-i fi ascultat, oprindu-se un moment din munca lor, e puțin probabil ca servitorii țigani, sau femeile de la stabiliment, sosite în luncă tocmai de la Giurgiu, sau hamalii, sau negustorii, sau soldații de pază să fi pus vreun temei pe vorbele lor. Așa încât, conform izvoarelor istorice, în pofida îndârjitei activități religioase desfășurate atât în interiorul, cât și împrejurul ei, Vicina a continuat să dețină, preponderent, un specific comercial, dobândind consacrarea, în secolul 13, nu numai prin tranzitul mare de mărfuri asigurat în toate cele patru zări ele lumii, ci și prin negoțul cu sclavi întreprins în zonă, „blaci”, sau „vlahi”, sau orientali, sau cu alte origini.

Nu sunt dovezi care să ateste că robii erau capturați de genovezi, sau că proveneau din Câmpia Română, de unde ar fi fost vânduți de stăpânii lor; însă fenomenul a existat și, cum respectivii sclavi se întâlnesc, în documente, pe diferite piețe europene, e de presupus că erau prizonieri de război, prinși în diverse lupte, pe care comercianții Republicii Genova, de la Vicina sau de aiurea, doar îi livrau. Oricum s-ar fi întâmplat însă, cert e că, potrivit relatărilor, în secolul 13, în coloniile genoveze de la Marea Neagră acostau și vase de la Alexandria, sau de la Cairo, ai căror proprietari nu căutau altceva decât robi, pe care, fără a ține cont apoi că erau români, sau bulgari, sau tătari, sau de altă etnie, îi valorificau la târgurile de sclavi din Italia, din Andaluzia sau din Catalonia. 

Totuși, chiar dacă, potrivit uzanțelor timpului, Vicina era și un centru comercial destinat furnizării de sclavi, orașul se remarca, îndeosebi, prin numărul său de enoriași, care, provenind din două confesiuni creștine – respectiv ortodoxă și catolică -, raportat la dimensiunile insulei, nu mai mare de câțiva kilometri pătrați, era imens. De aceea e de imaginat că, alături de mitropolie, în modestul ostrov Mocanu, în veacul al 13-lea – în condițiile  în care, din motive de spațiu, proprietarii genovezi nici cel puțin nu își permiteau să întrețină o oaste pentru a-i apăra, preferând a angaja și a plăti mercenari -, s-au construit, totuși, mici biserici de lemn, în care nu e exclus ca la sfârșit de săptămână, sau în zilele de sărbătoare, să se fi întrunit nu numai locuitorii insulei, ci și dregătorii mai răsăriți din așezările de primprejur. 

Activitatea cea mai laborioasă o desfășura însă mitropolia Vicina, de unde, potrivit documentelor, prin 1283, dar și câțiva ani mai târziu, când destinele  Constantinopolului încăpuseră sub conducerea împăratului Andronic al II-lea  Paleologul (1282-1328), în lunca Dunării păstorea arhimandritul Teodor, căruia îi revenea în grijă nu numai orașul din ostrovul Mocanu, ci întreaga regiune din sudul Munteniei.

Tot în hârtiile vremii, dar și în alte surse, se menționează că, pe la anul 1290, Câmpia Română, deși supusă încă Țaratului bulgar, în timp ce o parte a „orașelor dunărene”, foste componente ale Themei Paristrion-Paradunavon, fuseseră acaparate din nou de bizantini, se afla sub autoritatea „puternicului emir Nogai”; or, cu toate că tătarii se arătau foarte toleranți religios, se pare că și acesta a reprezentat un motiv pentru care creștinii, speriați de păgânismul manifestat de dominanții mongoli, s-au apropiat tot mai mult de Dumnezeu. Sau poate că, pur și simplu, cei mai mulți dintre oameni erau atrași de potențialul economic al zonei, așa încât nici nu se știe cu precizie când la Vicina, alături de genovezi, de bulgari și de câțiva nobili tătari, s-au instalat, cu familiile, mai mulți comercianți italieni, din Mantua și din Ancona, iar la malul ostrovului, ca și în portul Giurgiu, au început să acosteze, îmbucurător de des, venind de la Pera, încărcate cu mărfuri, pentru a fi descărcate și umplute din nou, spre a pleca în alte părți ale lumii, corăbii ale unor intermediari, de asemenea italieni, sau greci. Supusă atâtor influențe însă, populația autohtonă din șesul muntean nu a mai păstrat, din efluviile spirituale ale Bizanțului, pătrunse în lunca Dunării atât de capricios, decât o credulitate imensă față de superstiții, care, trecându-i credința pe un plan secund, a determinat-o să se preocupe, bolnăvicios, de astrologie și de practicarea magiei. Astfel, persoanele pricepute în a descânta și în a face vrăji s-au înmulțit, au apărut indivizi care vorbeau despre minuni, iar o anumită categorie de oficianți, pregătiți a îi dezvălui viitorul, oricui era dispus s-o  asculte, doar citind pasaje din „cartea lui Solomon”, a început a fi numită, generic, chiar în felul acesta: „solomonari”. (De fapt, respectivii magicieni, sau vrăjitori, existau, în mentalul comun, încă de pe vremea pelasgilor, apoi a geților, când erau numiți „kapnobatai” și se credea despre ei că pot stăpâni fenomenele meteorologice, pricină pentru care mai erau cunoscuți ca grindinari, izgonitori de nori, hultani, ghețari sau zgrabunțari, iar creștinismul, îndeosebi cel de la Constantinopol, nu a făcut decât să-i „îmbrace cu alte haine”, impunându-i ca pe niște personaje sincretice, posesoare a unor puteri supranaturale, ca ale Sfântului Ilie sau ca ale înțeleptului împărat Solomon; în lexicul românesc însă termenul nu a pătruns, atestat, decât în secolul 17 sau în secolul 18). Evident însă că preoții creștini, atâți câți erau, au combătut toate aceste eresuri; dar, întrucât înrâurirea nefastă venea de la Constantinopol, recunoscut ca un adevărat centru al spiritualității, nimeni nu a renunțat la noile convingeri, așa încât, vreme îndelungată, credința creștin ortodoxă și ereziile au coexistat.

Acalmia ținutului, totuși, era înșelătoare și pacea, de obicei, nu dura decât foarte puțin, deoarece, deși, către sfârșitul celui de-al 13-lea veac, dominația Hoardei de Aur în Câmpia Română se consolidase, hanul Nogai obișnuia, din timp în timp, să se înființeze personal în regiune, însoțit de ostași înarmați și urmat de șiruri lungi de căruțe, pentru a colecta birurile de la voievozii români. Iar când i se părea că dările nu erau suficiente, sau că nu corespundeau exigențelor sale, nu cunoștea îndurare, cerând să i se predea, în schimbul birului nesatisfăcător, un copil. În aceleași împrejurări impuse se racolau și tinerii bărbați valahi, meniți a deveni războinici și a-i ajuta pe tătari în incursiunile lor; și atunci, plânsul fetelor despărțite de iubiții lor era cu mult mai potolit decât urletele sfâșietoare ale mamelor cărora li se luau copiii.

Conform cercetătorilor, în anul 1291, o oaste a Hoardei de Aur, condusă de însuși Nogai, a pornit o ofensivă de-a lungul Dunării, i-a învins pe unguri, de partea cărora au luptat unități de cumani, a cucerit Banatul de Severin, apoi, trecând dincolo de Porțile de Fier, până în zona numită Macva, dintre râurile Sava și Drina, a supus regatul sârb al lui  Ștefan Dragutin; or, cum, la întoarcere, hanul Nogai i-a încredințat Banatul de Severin spre administrare voievodului încă neînchegatei Țări Românești, e mai mult decât probabil că hanul tătar a primit, pentru realizarea demersului său, un mare sprijin valah.

(În ceea ce-i privește pe cumani – alții decât cei, destul de reduși numeric, stabiliți în Muntenia -, aceștia, înainte de a-i însoți pe maghiari pe câmpul de luptă, acceptaseră, în majoritate, să se creștineze; dar botezul, efectuat în pripă, nu îi convertise la dreapta credință în mod real, așa încât, în jurul anului 1291, mulți dintre ei încă trăiau în stil nomad, umblând în căruțe, pe drumuri și dormind în corturi, ca în Asia natală, dar, mai ales, ținând mai multe concubine, cu care, uneori, făceau amor în public).

Nici cifra oștenilor cu care Valahia, ca ținut vasal al mongolilor, era obligată a contribui la războaie nu se cunoaște exact; dar, luând în considerare că emiratul lui Nogai, ca stat tributar, conținea (precum se estimează) un tumen, sau o unitate de armată tătară de 10 000 de luptători, e foarte posibil ca, în concordanță cu „legile timpului”, formulate anterior de maghiari, românii să fi fost siliți a participa la confruntări cu o cincime din oastea lor, sau – presupunând că dețineau o forță armată proporțională cu stăpânitorii -, cu aproximativ 2 000 de soldați. Cert e însă că – potrivit unor termeni lingvistici rămași din acele vremuri, precum „tarcan”, sau „scutire”, ori „danga”, sau „tamga”, care se refereau la modalitățile mongole de a percepe taxe, sau „olac”, cu sensul de „vamă” – tătarii au introdus în regiune o administrație atât de bine organizată încât, mai târziu, când s-au constituit, Muntenia și Moldova au proclamat-o ca unic model.

Dar, îndeosebi, e foarte posibil ca tocmai această organizare fără cusur să-i fi inspirat pe voievozii români, determinându-l pe unul dintre ei, numit Negru Vodă, să-i supună pe ceilalți, ori să-i unească pașnic și, prin jurul anului 1290, să întemeieze, la nord de Dunăre, un mic stat feudal, căruia toată lumea, pentru a-l deosebi de zonele populate cu vlahi din sudul fluviului, avea să-i spună Ungrovlahia, sau Țara Românească dinspre regatul maghiar. Era un stat modest, pe care Negru Vodă, ignorând atât reacția, cât și atitudinea Țaratului bulgar (inexistente la modul alarmant, de altfel, deoarece țarul de origine cumană Gheorghe Tertereș -1280/1292-, aflat la domnie atunci, profitând de faptul că valahii îi asimilaseră aproape total pe cumanii din zona lor, se ocupa de cu totul alte chestiuni), l-a alcătuit, probabil, pe criterii etnice, geografice și religioase, dar care încă de la început a prezentat caracteristici nici slave, nici pecenege și nici cumane, ci strict și profund românești.

Totuși, în pofida aparenței sale fragile, țara cea nouă nu era deloc neînsemnată și, militar sau politic, putea rivaliza cu o mulțime de formațiuni ale vremii; dar, din pricina unor condiții obiective, neprielnice păcii și dezvoltării, deși creștinismul se răspândise în regiune poate de o mie de ani, iar Biblia circula tradusă în diverse limbi, populația era aproape analfabetă, doar preoții, călugării și „grămăticii” domnești știind să scrie și să citească, deoarece învățaseră în mănăstiri. În rest, mai toți oamenii din acea parte de lume se instruiau exclusiv în biserici, unde, scutiți de truda cotidiană, ascultau povestiri pilduitoare, istorisite de cler, se familiarizau cu ideea că tot ce exista în Univers fusese creat de Dumnezeu, rețineau că viața era doar o perioadă de încercări, sau de pregătire, pentru traiul etern de după moarte și se obișnuiau cu gândul că, după deces, vor da socoteală la Judecată. Noțiunile erudite ale lui Aristotel, de pildă, care, de altminteri, erau admise de cultul creștin, sau ale altora ca el, asemănătoare, nu se promovau și nu se studiau decât în cercuri restrânse.

Pe de altă parte, neștiind nici ei altceva decât „cuvântul biblic”, predicat la amvon, nici voievozii, sau marii boieri nu erau mai culți decât mulțimea, complăcându-se în același analfabetism; dar, atât cât învățaseră din versetele biblice, învățaseră bine și, convinși că datoria lor înaintea lui Dumnezeu era să-și apere țara și neamul, nu se îndeletniceau cu altceva decât cu consolidarea puterii proprii, pentru ca, în caz de atac, să poată riposta cu succes. Or, cum era imposibil ca întărirea autorității să se efectueze altfel decât prin convocarea a cât mai multor oșteni la oaste, cu timpul, domnitorii români, chemându-i de-acasă, pentru a-i ridica la luptă, întâi pe boieri și pe țăranii liberi – dintre care unii, de rang mai înalt, aveau îndatorirea de a se înfățișa lui Vodă cu propriul grup de oșteni -, au dat naștere unui adevărat tipar, așa că, precum s-a stabilit mai târziu, la „oastea cea mare”, adunată în caz de pericol grav, se întruneau, sub amenințarea pedepsei cu tăierea capului, toți bărbații capabili să poarte arme, în timp ce la „oastea cea mică” sosea doar un număr de oameni tineri, numit anume, precum și aristocrații care răspundeau de ei. Dar  cei mai mulți dintre oșteni erau, totuși, țărani și, prin urmare, mobilizarea la oaste se efectua, de către slujbașii domnești, preponderent în mediul rural, unde oamenii, adunați la răscruci, erau înștiințați despre chemare în mod verbal; felcerii însă, sau medicii militari ai vremii, proveneau dintre orășeni și, deși e de presupus că practicau un profesionalism empiric, deprins prin autodidacticism, în condițiile în care, în lunca Dunării, soldații de rând se recrutau de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Daia, de la Braniștea, de la Gostinu, de la Oinacu și din celelalte așezări de șes, o parte dintre ei, negreșit, erau originari din târgul Giurgiu.

Ca agenție comercială a Republicii Genova, dar și ca teritoriu controlat de bizantini, Vicina, care e foarte probabil să fi deținut în plus, pentru a se apăra de agresiuni, propriile aranjamente cu trupe de mercenari, nu era inclusă în sistemul militar românesc. Dar nici nu avea nevoie, deoarece, pe la anul 1299, în urma unui război de cinci ani purtat de alți negustori genovezi, în alte părți ale lumii, cu eternii lor rivali, venețienii – pe care, sprijiniți de trupele bizantine, genovezii îl câștigaseră -, situația afaceriștilor din colonii devenise atât de stabilă și de înfloritoare încât – ținând cont că, în timp ce vama din Constantinopol, de pildă, vira către tezaurul împărătesc doar 30 000 de hiperperi, vama de la Galata, posedată de genovezi, producea nu mai puțin de 200 000 de hiperperi -, nu se mai simțea necesitatea nici unei protecții, fiecare înțelegând că micuțul ostrov Mocanu avea însuși capacitatea de a se apăra (desigur, plătind soldați străini). Or, acest sentiment fusese generat, probabil, de forța și de îndrăzneala dovedite de genovezi în acele timpuri, la sfârșitul secolului 13, când, pe fondul unei slăbiciuni aproape sinucigașe a Imperiului Bizantin, care, potrivit unui istoric grec, nu mai deținea o putere navală, deveniseră atât de fățiș curajoși încât, când împăratul Ioan Cantacuzino și-a manifestat intenția de a scădea taxele vamale, pentru a-și reface propria flotă, nu au ezitat să atace Bizanțul, incendiind corăbiile în construcție sau în reparație, și nici să se încaiere cu soldații imperiali chiar pe străzile Constantinopolului.

În același an 1299 însă, în urma unui conflict mocnit, care, în sfârșit, a izbucnit, într-o bătălie angajată pe malul râului Don hanul Toktai și oastea sa, sosite din ținuturile de pe lângă Volga, l-au înfrânt și l-au ucis pe hanul Nogai și, în locul acestuia, la conducerea Hoardei de Aur a parvenit, temporar, o rudă îndepărtată a celui asasinat, numită Sairudji; apoi însă, părăsind Valahia, sau „țara Avalac”, unde stătuse ascuns în urma bătăliei de lângă Don, fiul lui Nogai l-a înlăturat pe Sairudji, retrăgându-se, o foarte scurtă vreme, la nord de Pont, unde s-a instalat la comanda  Hoardei. La puțin timp după aceea însă, în Țara Românească, potrivit unei cronici tătare, pe fiul lui Nogai l-a omorât cineva (sau, conform altor surse, un gealat l-a sugrumat la Târnovo, din porunca țarului Teodor Svetoslav), iar teritoriul Valahiei, în întregime, a intrat sub controlul fiilor lui Toktai, respectiv al lui Tukulbugha, care s-a așezat la Sagdja, sau Isaccea, pe Dunăre, dar și-a extins stăpânirea până în apropierea  Porților de Fier, și a lui Ilbasar, care și-a stabilit reședința pe râul Yayiq. Or, prin intermediul acestor modificări, tătarii, distrugând autoritatea cumanilor în chip radical și definitiv, pe de o parte au stopat expansiunea statului ungar către sud și către est, îngăduind voievodatelor românești să se dezvolte, iar pe de alta au provocat, datorită tulburărilor izbucnite din lupta pentru putere a hanilor mongoli, o asemenea stare de panică la țărmul Mării Negre încât genovezii de-acolo, dar și cei din susul Dunării, inclusiv de la Vicina, nemaiștiind în cine se puteau încrede, și-au schimbat rutele comerciale, renunțând la vechiul „drum tătăresc” și începând, când porneau pe uscat, a se îndrepta către Transilvania și către  Polonia nu pe căile obișnuite, ci de-a dreptul prin Țara Românească și prin Moldova. Prin urmare, vânzoleala negustorească s-a transferat cu totul mai către vest, așa încât, de la o vreme, spațiul din lunca Dunării, străbătut de caravanele care veneau și plecau de la Vicina și din portul Giurgiu, a devenit mai animat.

Conform izvoarelor istorice, în anul 1303, pe scaunul mitropolitan de la Vicina, în locul lui Teodor, decedat, probabil, a urcat arhiepiscopul Luca, un păstor spiritual tot atât de renumit ca și predecesorul său, care s-a pomenit într-o zi, la poarta mitropoliei, cu o delegație de alani, sosiți spre a-l ruga (acum, după ce moartea hanului Nogai îi lăsase fără nici un fel de sprijin), să intervină pe lângă autoritățile de la Constantinopol pentru a le obține îngăduința de a se așeza și ei, cu tot tribul lor, în teritoriile cuprinse cândva în fosta Themă Paristrion-Paradunavon. Nu s-a aflat ce fel de răspuns au primit barbarii; dar, în schimb, se știe că, speculând slăbiciunea tot mai accentuată a Hoardei de Aur, cândva prin anul 1310, un alt domnitor român, numit Basarab, dorind a continua lucrarea înaintașului său Negru Vodă, i-a supus pe puținii cumani rămași în ținut, transformându-i în slujitori de rând și eliminându-i pentru totdeauna din istoria munteană, apoi, unificând toate voievodatele și cnezatele din stânga și din dreapta Oltului, a înscris pe harta lumii, într-o primă formă, un nou stat feudal, cunoscut mai apoi ca Țara Românească. Iar un eveniment survenit peste numai trei ani, în inima Asiei, a contribuit, deși involuntar, la consolidarea acelei formațiuni statale: preluând conducerea Imperiului Mongol, în anul 1313, marele han Oz Beg a adoptat, înainte de toate, ca religie de stat, islamul, și abia apoi le-a poruncit  supușilor săi din Hoarda de Aur să nu se atingă cumva, pentru a le strica sau a le strămuta, de rutele comerciale din spațiul controlat; or, pentru o țară creată recent, precum era aceea a lui Basarab, beneficiile aduse de negustoria desfășurată între hotarele ei echivalau nu cu altceva decât cu noi perspective de dezvoltare și de stabilitate.

Mai târziu, studiind listele sinodale și constatând că, între anii 1317-1318, mitropolitul de la Vicina, împreună cu arhiepiscopii din Zichia și din Alania, se afla angrenat, ca mediator, în conflictul izbucnit între mitropoliții Gothiei și Sudakului, istoricii au și consemnat, de altminteri, această perioadă prosperă. Însă evoluția noului stat românesc nu depindea doar de voința conducătorului său, sau de a populației, ci se supunea, ca toate evenimentele acelor timpuri, politicii externe a formațiunilor (statale sau nu) de primprejur. Așa încât, în anul 1319, când hanul Oz Beg, a cărui armată depășea 300 000 de luptători, a trimis trupe în Tracia, pentru a sprijini Bulgaria vasală în războiul dus de aceasta împotriva Imperiului Bizantin și a Serbiei, toată lumea din lunca Dunării a stat cu sufletul la gură, urmărind deznodământul.

Dar, conform geografului și istoricului arab Abulfeda, se pare că a cam avut de așteptat, deoarece, prin anul 1321 – când, totuși, orașul Isakgi, sau Isaccea, un târg „din Alualak, sau Țara Valahilor în dependență de Constantinopol”, trecuse deja sub controlul Imperiului Bizantin, împreună cu monetăria, dar și cu alte câteva așezări de la Marea Neagră -, războiul încă se desfășura, și nu se știa cum se va încheia. Totuși, potrivit documentelor franciscane, dar și mărturiilor arabe ulterioare, constând în flamura cu semilună și în tamga înfățișată, pe portulane, ca ființând deasupra portului din Mauro-Castro, e foarte posibil ca, de prin anii 1321 sau 1322, când țarul Sviatoslav a trecut în eternitate, Bugeacul încă să fi aparținut tătarilor, ca provincie a Kâpciakului, dar să fi fost „arondat” Bulgariei; numai că Bulgaria devenea din zi în zi mai anemică, pierzându-și poziția importantă din Dobrogea, și nimeni  nu putea să prevadă ce se va mai întâmpla.

Basarab întemeietorul însă avea socotelile lui și, prin anul 1323, dar și mai apoi, a început, pentru a se emancipa definitiv de tătari, a-l ajuta cu oaste, în războiul dus împotriva Imperiului Bizantin, pe țarul bulgar Mihail Șișman, oștenii săi fiind, mai târziu, amintiți în cronici sub denumirea de „ungro-vlahi”. Iar hanul Oz Beg, căruia nu-i convenea ca Imperiul Bizantin să-și întărească dominația în zonă, și-a convocat oștirea și, ordonându-i să treacă prin Țara Românească, i-a atacat și el pe bizantini, conduși, pe atunci, de împărații Andronicos II Paleologul și Andronicos III Paleologul.

Asaltul a fost năprasnic, ajungând, potrivit cronicarilor, „până la portul Vicina” și, probabil, bizantinii ar fi cedat, dacă, prin anul 1323 (sau și mai târziu, până prin anul 1333) împăratul Andronicos III Paleologul n-ar fi uzat de un tertip, oferindu-i-o de soție hanului Oz Beg, pentru a-l îmbuna și a se alia cu el, pe fiica sa nelegitimă, cunoscută sub numele de Bayalun, obținând, în felul acesta, în afară de pace, un soi de înghețare a raporturilor existente între puterile din lunca Dunării. Iar atmosfera de calm relativ, foarte încordat, așternută peste sudul Munteniei, l-a inspirat din nou, se pare, pe Basarab I, domnul Țării Românești, care, înțelegând că încă nu sosise momentul eliberării de sub suzeranitatea Ungariei – existentă în fapt, conform unui document emis de cancelaria maghiară la 26 iulie 1324, în care conducătorul român era descris ca „voievodul nostru transalpin” -, a acceptat dependența în continuare, fiind recunoscut, pentru aceasta, ca „stăpânitor efectiv asupra Banatului de Severin”.

Compromisul însă l-a obligat la a-și reajusta politica în funcție de necesitățile vremii, așa încât, când, peste puține luni, regele maghiar, sau cârmuitorul unui popor catolic, i-a solicitat să-l ajute cu trupe, pentru a ataca Imperiul Bizantin ortodox, Basarab, știind, pe de o parte, că tătarii îi agreau pe bizantini doar constrânși de circumstanțe, iar pe de alta dorindu-și a îndepărta puterea de la Constantinopol  de la granița sa, nu a șovăit să-i acorde sprijin. Hanul Oz Beg  al mongolilor însă, deși imperiul său se afla în declin – și deși nu putea să ignore că a-i ajuta militar pe bizantini era în propriul său dezinteres -, a înțeles să nu-și trădeze socrul și, în anul 1324, a trimis în Tracia numeroase trupe, care, după ce i-au sprijinit pe soldații de la Constantinopol în lupta lor cu maghiarii, timp de 40 de zile, ușurându-le sarcina de a prelua controlul zonei, totuși, nu s-au înapoiat în regiunile lor decât jefuindu-i pe locuitorii traci și luând zeci de mii de prizonieri.

Dă like articolului dacă ți-a plăcut!