În Biblie, conștiința nu e prezentată sub denumirea modernă; există însă versete care o localizează exact, inechivoc, definind-o ca entitate spirituală și stabilindu-i funcția și importanța: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă mintea cuiva. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Geneza 3: 6). Or, din acest fragment de text rezultă clar că, în accepție biblică, mintea e sinonimă cu conștiința.
Științific, conștiința – sau mintea – este considerată ca fiind fundamentul întregii existențe, toate experiențele umane – respectiv simțuri, gânduri, sentimente și intuiții – constituindu-se doar în posibilități cuantice dintre care conștiința poate alege, transformându-le în realități palpabile. Se mai pretează a fi definită ca o sinteză integratoare de fenomene psihice care permit individului uman să fie capabil a avea „percepția imediată și continuă a existenței sale, a actelor sale comportamentale și a consecințelor lor în lumea exterioară”. Cu toate acestea, oamenii de știință nu au izbutit să descifreze prea mult din natura ei, calificând-o, momentan, doar ca pe un mister, sau ca pe unul dintre acele lucruri care conțin în sine secrete încă nebănuite.
Totuși, în urma mai multor cercetări (orientate, cu precădere, către experimentarea gustului, a culorii sau a luminii, sau a formulării de judecăți), o mare parte dintre savanți au început să afirme – întocmai cum au postulat Aristotel, doctorul Hameroff și Sir Penrose -, că generarea conștiinței de către materie (despre care materie se crede ferm că este lipsită de „minte”), e nu numai extrem de improbabilă, ci chiar miraculoasă.
Apoi, s-a mai remarcat că, în pofida faptului că la baza formării particulelor materiale din unde de probabilitate, sau din energie, prin actul colapsării funcției de undă, sub impactul observării conștiente a unui sistem, se află, nemijlocit, conștiința – participativă și neparticipativă -, totuși, nici mecanica cuantică nu a reușit să identifice natura reală a acestui factor, experții fizicii cuantice mărginindu-se a afirma că „mintea” – conform cercetărilor lor – pare a exista la un nivel subatomic.
Or, speculând mai departe, și studiind modul de manifestare a fenomenelor cuantice, s-a ajuns la concluzia – tot nedemonstrată – că inseparabilitatea cuantică, sau entanglementul, ar fi o consecință a unui ansamblu constituit din două particule, care ar explica, în sfârșit, rezonabil, existența entanglementului. Așa misterios cum se înfățișează însă, conștiința, fiind o proprietate esențială a materiei, cu locația în particulele elementare și în atomi, are o importanță tot atât de mare ca energia și masa, coexistând simultan – în tot Universul – cu lucrurile așa-zis „substanțiale”.
Iar faptul acesta i-a inspirat pe cercetători, care, animați de ideea lui Einstein, potrivit căreia „energia nu poate fi creată sau distrusă, ci doar se poate schimba”, au extins acest precept, stabilind – ca domnul David Hamilton, de exemplu -, că existența conștiinței este, de asemeni, eternă, ea „subzistând” în corpusculii subatomici ai lumii.
Conștiința se regăsește la nivel cuantic – a precizat savantul -, iar când se naște o ființă umană, această conștiință se concentrează în dimensiunea fizică, așa încât, în cele din urmă, fiecare persoană a existat înainte de a se naște. (Ceea ce aduce destul de mult cu concepția creștină despre viață și moarte: „Bine ai răspuns” i-a zis Iisus, „fă așa, și vei avea viață veșnică”; Luca 10: 28). În consecință, concluzia domnului David Hamilton s-a conturat ca de la sine: „Conștiința este ceva fundamental naturii, fiind prinsă chiar în țesătura realității și transcendând spațiul și timpul”.
Același lucru l-a afirmat și savantul Robert Lanza, inițiatorul curentului științific numit „biocentrism”. Asemeni – parțial – domnului Hamilton, domnul Lanza și-a exprimat convingerea că mințile umane există prin energia conținută în corpurile omenești, care este eliberată odată ce trupurile fizice mor, când conștiința își continuă ființarea la nivel cuantic, dar, posibil, într-un univers paralel.
În sfârșit, toate organele și funcțiile corpului uman – adică ale acelui corp cu aparență materială, dar constituit, totuși, numai și numai din energie -, sunt interconectate, formând o amplă rețea la nivel informatic. (Diferitele caractere individuale rezultă, constant, din interacțiunile informației genetice cuprinse în moleculele de ADN nuclear și extranuclear – adică aflat în afara nucleului celular -, cu condițiile de mediu.
Totalitatea informațiilor genetice dintr-un organism sunt incluse într-un genotip, iar ansamblul însușirilor morfologice, fiziologice și biochimice ale unui individ, produse de interacțiunea genotipului cu mediul formează un fenotip.
Totuși, deși unii cercetători se străduiesc să găsească noi structuri informaționale bionucleare, iar alții sunt convinși că informația ar putea avea un suport de natură spirituală, nici una dintre ipoteze nu a fost demonstrată).
S-a stabilit însă că ADN-ul uman influențează în mod direct fotonii compunători ai sistemului care îl conține. Dar, conform rezultatelor experimentale, își „pune amprenta” și pe fotonii constituenți ai mediului înconjurător, devenind, prin aceasta, parte integrantă a creației lui Dumnezeu. Iar faptul este posibil deoarece s-a constatat că înrâuririle respective sunt facilitate de un câmp cuantic prezent pretutindeni și în orice moment, care asigură conexiunea permanentă a ființei umane cu tot ceea ce există în jurul ei.
Pe de altă parte, ADN-ul uman suportă continuu influențele exercitate de sentimentele corpului în care se află, structura moleculară de ADN, precum și ordonarea acesteia în celule, fiind modificate de către convingeri și de către emoții. Prin urmare, această interconectare – demonstrată prin diverse experimente – conduce către concluzia că gândurile și sentimentele umane pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul, la rândul său, posedă capacitatea de a schimba în mod direct structura materiei din care este făcută lumea. Astfel, imaginea omului, ca individ trăitor pe Pământ, începe să se limpezească: ființa umană, în esența sa, nu este decât un trup energetic, dar, din pricină că trupul acesta poate fi perceput prin văz, prin miros, prin auz, prin gust și prin pipăit -, el capătă o aparență concretă. În realitate însă, omul, în totalitatea lui, corp energetic fiind (deși cu aparență solidă), funcționează la energii foarte joase, „alimentat” de energia universală înconjurătoare, care îl susține în toate cele cinci structuri: fizică, mentală, emoțională, cauzală și spirituală. Or, acest fapt îl determină să înregistreze energia universală – adică informațiile, sau „forța vitală”, emanate de Dumnezeu – ca pe o continuă entitate exterioară, și nu ca pe un eșafodaj organic – deși invizibil -, interconectat, în care, în definitiv, se află și el.
Creștinii numesc energia universală „lumină” și, știind că trupul fizic se constituie din vibrații relativ joase ale acestei energii universale, în timp ce corpurile mental, emoțional, cauzal și spiritual se compun din câmpuri cu vibrații progresiv înalte, sunt conștienți că supraviețuirea umanității se datorează energiei vitale eliberate perpetuu în lume de Conștiința Universală, sau de Dumnezeu.
Nimeni nu știe însă cu adevărat ce este viața – adică entitatea teribilă care însuflețește un corp -, chiar dacă savanții pretind că au descoperit șapte caracteristici specifice necesare pentru a putea declara că un sistem este viu (în speță adaptarea, creșterea, homeostazia, metabolismul, organizarea, reproducerea și sensibilitatea la stimuli). Însă, în pofida acestui „neajuns științific”, având cunoștință că lumea „este o iluzie” – conform teoriei relativității, care descrie cum energia (adică fotonii) se transformă în materie cu masă -, că Pământul e plat și imobil și că deasupra se găsește un „dom”, sau o „cupolă”, dincolo de care o întreagă „oștire de îngeri” stă cu privirile ațintite către umanitate, înregistrându-i activitatea, oamenii (mai ales creștinii) au înțeles că, potrivit unei viziuni extinse, viața pe Terra poate fi asemănată cu un uriaș experiment, unic, fascinant și formidabil, în care „făpturile energetice”, sau „ființele vii”, sau „sufletele întrupate” sunt supuse unui colosal test de supraviețuire în comun.
Cu alte cuvinte, omului – care, în esența sa, în „dimensiunea de bază” (adică în aceea adevărată, impalpabilă și spirituală), e imaterial -, divinitatea i-a oferit un trup (iluzoriu, desigur), i-a acordat conștiință și rațiune, făcându-l responsabil pentru comportamentul său și l-a înzestrat cu posibilitatea de a acționa potrivit voinței lui (care se mai numește și liber arbitru); în schimb – conform Bibliei, unde se afirmă net: „Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul”; Deuteronomul 30: 15 -, i s-a cerut ca, atât cât va trăi pe Pământ, să își stabilească un scop în viață și, în funcție de propria judecată, să „își facă un rost”; sau, altminteri spus, să aleagă între „bine” și „rău”. („Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului”; Apocalipsa 3: 10). Ori, în ultimă instanță, l-a prevenit încă de la bun început că va fi „testat”, sau „examinat”.
În Biblie, acest set de teste poartă denumirea generică de „încercări” și constau în diverse dificultăți existențiale, presărate în „calea temporală” a ființei umane sub forma a ceea ce se numește „destin”. (Destinul însă – sau soarta -, nu e predeterminat de Dumnezeu, ci reprezintă un fel de rezultantă a opțiunilor preferate de om).
În sfârșit, prin „a trece prin încercări” se înțelege obligativitatea făpturii umane (impusă atât din interior, de propriul sine, cât și din exterior, de diverse împrejurări), de a alege între două – sau mai multe – modalități opuse de acțiune; adică de a fi virtuos – respectiv răbdător, empatic, plin de compasiune pentru cei năpăstuiți și încărcat de iubire pentru aproapele său – ori, dimpotrivă, de a se purta „vicios”, adică de a întruni acele proprietăți comportamentale despre care însăși divinitatea, numindu-le „păcate”, afirmă că sunt de evitat. Tot conform credinței creștine „viciile” – adică „răul” – sunt patronate de Diavol, căruia exact misiunea aceasta i-a încredințat-o Cel Atotputernic: de a-i ispiti pe oameni, de a-i „încerca”, oferindu-le, în schimbul dragostei lor pentru Creator, diverse tentații și supunându-le astfel devotamentul față de Atotziditor unui sever examen. („Câte fărădelegi și păcate am făcut? Arată-mi călcările de Lege și păcatele mele”; Iov 13: 23).
La finalul acestor probe, ființa umană, eliberată de corpul fizic (adică de cel energetic, constituit din vibrații joase), va fi confruntată cu o altă evaluare, riguroasă și decisivă, efectuată de Dumnezeu. În cazul că va trece de test – adică dacă în timpul vieții a comis fapte bune -, va fi admisă într-o dimensiune superioară a existenței; dacă însă a înclinat către rău, va fi socotită nedemnă de a conviețui cu cei virtuoși, rămânând – potrivit Bibliei – într-o zonă inferioară, sau grosieră a existenței, numită „iad” sau „Adânc”. Posedând, deci, liber arbitru, omul se face direct responsabil de toate activitățile lui, direcționarea sa, mai apoi, către „rai” sau către „iad” (adică spre două dimensiuni antagonice ale existenței), reprezentând numai și numai rodul propriilor alegeri.
Pe Pământ însă, cum se observă ușor – și cum Biblia a consemnat încă de la început: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”; Geneza 6: 5 -, lucrurile merg aproape în totalitate spre rău. Oamenii, atrași de mirajul puterii, al bogăției și al trufiei, renunță foarte ușor la virtuți, alungând onestitatea din viața lor și lăsându-se, în schimb, subjugați de dorința de „a avea”, de „a controla”, de „a comanda”, de „a stăpâni”, care, nereclamând nici un merit, și nici un efort, îi degradează și îi declasează. Iar în felul acesta – în care, în societate, echitatea, competența și compasiunea dispar -, se ajunge, în mod neagreat, dar firesc, la exploatarea unor mase uriașe de oameni de către o mână de indivizi, la inegalitate, la nedreptăți, la abuzuri, la crime și la silnicii.
Persoanele ispitite de mirajul puterii însă se înșeală cumplit, căci – cum Biblia deja a avertizat, prin glasul lui Iisus Hristos: „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”; Matei 16: 26 -, lipsa conștiinței (conștiință asociată poate nu întâmplător de savanți cu sufletul uman), dorințele irepresibile de
„a avea”, de „a poseda”, de „a ocârmui” cu orice preț, comportamentul avar, egoist, criminal, hoț, ipocrit și rău, trufia și îndărătnicia, prostia și lașitatea – toate acestea conduc către pierzanie, excluzându-i pe adepții lor de la examenul ultim, cunoscut ca „Judecată”, unde, potrivit Bibliei, vor fi etichetați de însuși Iisus Hristos ca „inapți” sau „nevrednici” de a accede într-o dimensiune superioară, apoi, fără a li se mai acorda o a doua șansă, masați în zona obscură numită „iad” sau „Adânc”.
Suferința se încadrează în categoria definită ca „rău”, iar cauzele care o pricinuiesc – în afară, firește, de trufia și de avariția unor specimene umane -, sunt bolile și sărăcia, violența, alienația, mizeria, războaiele, accidentele, calamitățile naturale și bătrânețea. Or, pentru acestea, din prea mare comoditate mentală, și prin prisma unei logici deficitare, cei mai mulți dintre oameni îl fac responsabil pe Dumnezeu, căci – afirmă ei (furnizând, involuntar, material pentru teodicee) -, e de neînțeles cum un Creator considerat prin excelență bun, și milos, și iubitor de oameni îngăduie ca pe Pământ – pe Pământul plămădit de El -, să se producă atâta rău, generator de suferință și moarte.
Acei oameni însă greșesc fundamental, deoarece, conform atât Bibliei, cât și științei, moartea nu e o „dispariție definitivă” ci – așa cum au demonstrat domnii Hameroff, Hamilton și Lanza -, o trecere a sufletului, a conștiinței și a vieții într-o altă dimensiune spirituală. Celulele, moleculele organismului fizic se dezintegrează și, rămânând în „dimensiunea prezentă” – sau în ceea ce se cunoaște ca „realitate” -, se metamorfozează în altceva. Sufletul însă – și, deopotrivă, viața și conștiința -, întrucât Universul e imaterial, mental și spiritual, trăiește etern. Iar Biblia, luând-o cu mult înaintea științei, a consemnat aceste lucruri acum mai bine de două mii de ani: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață”; Ioan 5: 24.
Apoi însăși suferința în sine, suportată de diverse persoane, i se impută eronat lui Dumnezeu, căci, în realitate, nu Dumnezeu provoacă răul, ci oamenii și numai oamenii, posesori ai rațiunii și ai libertății de a alege – ceea ce, evident, așează responsabilitatea actelor întreprinse chiar pe umerii lor. Cele mai îngrozitoare, cele mai terifiante chinuri sunt, fără îndoială, suferințele îndurate în mod injust de victimele unor abuzuri, indiferent de natura acestor rele.
Însă, chiar și în aceste cazuri, Dumnezeu nu e vinovat cu nimic, deoarece, chiar dacă pare nedrept ca o parte dintre creaturile sale să trăiască în voia sorții, predispuse la a îndura crime și samavolnicii, în esența lor lucrurile stau cu totul altfel: sufletul, viața și conștiința fiind eterne, într-un Univers imaterial, viu și inteligent, durerea și groaza – oricât de odios ar părea – sunt, practic, inoperante, neafectând decât trupul material, care, totuși, e iluzoriu, constituit din unde de probabilitate – sau din fotoni, sau din energie – transformate în particule posesoare de masă. Adică, în definitiv, e pur potențial, iar durerea, ferocele cazne resimțite de victime, nu lezează decât această potențialitate, acest trup aparent și efemer, corpul adevărat – cel compus din suflet și din inteligență vie – ajungând în cealaltă dimensiune intact. („Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu. Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră, vă veți câștiga sufletele voastre”; Luca 21: 16, 17, 18, 19).
Răul, deci – deși nu se știe exact, ipotezele, momentan, aflându-se doar la nivel de presupuneri -, pare a fi o modalitate de evidențiere – prin antiteză – a binelui suveran, a acelei virtuți pe care cu atâta insistență i-a îndemnat Hristos pe oameni să o dobândească. („Pentru că binele – și numai binele – ne învață a săvârși Hristos în care credem și care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine și rău”; Nicolae Steindhardt, Jurnalul fericirii).
Iar Diavolul, întrucât lucrează tot în slujba lui Dumnezeu, nu e nici pe departe acea entitate malefică, necruțătoare, care pervertește și ucide făpturi umane, ci doar un înger al lui Dumnezeu (numele său, de altfel, e „Îngerul Întunericului”), programat să „facă rău” – adică să-i corupă pe oameni, să îi tenteze, să îi ispitească perpetuu și, străduindu-se a îi îndrepta către „rău”, să le verifice, de fapt, credința, sau capacitatea de a rămâne „curați”.
Nici pentru mizerie și sărăcie nu e Dumnezeu responsabil, deoarece, în definitiv, pauperitatea e o rezultantă a unei proaste organizări a comunității, a unei rele alcătuiri a societății; or cum acestea au fost gândite și înfăptuite de oameni, e clar că vina le aparține. Și nu e culpabil nici pentru războaie. Dacă oamenii s-ar iubi reciproc, precum îi învață Hristos, evident că nu ar mai exista nici conflicte, nici încleștări armate, nici fronturi, nici morți, nici răniți, nici mutilați, nici văduve și nici copii orfani. Cum, desigur, nu e vinovat nici pentru bolile care omoară atâția oameni, căci, dacă ființele umane ar fi virtuoase ar coopera, s-ar uni, și-ar pune capacitățile creatoare în slujba semenilor lor, ar construi spitale, ar aprofunda medicina, ar afla remedii pentru toate afecțiunile și i-ar vindeca pe toți cei suferinzi. (Prin teleportare, de pildă, care, deși e un fenomen inedit, încă prea puțin – sau deloc – valorificat, constă în procesarea cuantică a informației și, cum principiile cuantice ale nelocalizării și inseparabilității se aplică și sistemelor vii, ar putea constitui, în viitor, o inepuizabilă sursă regeneratoare.
Teleportarea cuantică a fost inventată în 1993 și reprezintă un mod original de a transporta starea cuantică dintr-o parte în alta. Astfel, prin utilizarea principiilor nelocalității și al inseparabilității particulelor, specifice fizicii cuantice, starea cuantică inițială, prin măsurătoare, se distruge complet, „dând naștere” însă, concomitent, unei stări cuantice noi, la o distanță oricât de mare, care reproduce fidel toate caracteristicile celei abia nimicite.
Experimental, teleportarea s-a efectuat cu succes, deocamdată, doar pentru starea unui foton, însă, având în vedere „canalele cuantice” de care se servește, reprezintă o mare promisiune atât pentru medicină, cât, mai ales, pentru comunicații, dar și pentru alte domenii).
Dumnezeu nu poate fi considerat vinovat nici pentru dezastrele așa-zis naturale – „asasinele” a milioane de oameni -, deoarece, dacă savanții și cercetătorii – dar, îndeosebi, instituțiile care se folosesc de aceste persoane docte – ar conlucra, ar învăța, prin rezultatele lor, să preîntâmpine calamitățile, anihilându-le încă din stadii incipiente – fapt, în teorie, întru totul posibil -, și nimeni nu ar mai sucomba, nici în catastrofe, nici în accidente.
Dumnezeu, așadar, nu condamnă la moarte pe nimeni, „osândind” toată umanitatea la viață, rezervându-și însă dreptul incontestabil ca, la sfârșitul acestui gigantic experiment, numit „existența pe Terra”, să îi evalueze pe participanții la test („Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”; Ecleziastul 12: 14), apoi, în funcție de rezultate, să îi răsplătească după cuviință: „Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică”; Matei 25: 46. Adică îi va examina pe făptași, în întregime, dar nu-i va selecta, pentru a viețui „de-a dreapta sa”, în cealaltă dimensiune, din tot puhoiul de „muritori”, posesori ai unui trup eteric, decât pe cei mai virtuoși dintre ei.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
ca o particulă clasică sau ca o undă, ci ca o dualitate formată din cele două”, și principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli (confirmat în 1997 de cercetătorii de la Geneva), care se mai numește și entanglement cuantic și se produce așa: Dintre două particule subatomice, împerecheate cuantic, chiar și când sunt despărțite de distanțe enorme, una va ”ști” în permanență ce ”face” partenera sa. Motivația fenomenului e încă obscură; s-a aflat, în schimb, că, potrivit teoriei cuantice, dacă se știe sensul roririi uneia dintre cele două particule – datorită calității denumite ”spin” -, atunci, în mod sigur, particula împerecheată se va învârti în sens opus, în același ritm.
Referitor la „viața” în sine – adică la acel „ceva” misterios și fascinant care nu poate fi nici definit exact, nici cuprins cu mintea -, cronicarii biblici s-au pronunțat explicit, dar, totodată, și teribil de încifrat: „Căci după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5: 26). Dar ce este viața cu adevărat, cum a fost „inventată” și în ce constă, nu poate descrie nimeni și probabil că nici nu va putea curând, până când nu se va hotărî Dumnezeu să reveleze cuiva procesul. Nici mecanismul creării materiei vii încă nu a fost demontat – și demonstrat -, rămânând, deocamdată, tot apanajul lui Dumnezeu.
