Studiind lumea în care trăim, cercetătorii au ajuns la concluzia că universul material este constituit din energie, căreia i-au spus chiar așa: Câmp Energetic Universal. Iar cel care a revoluționat întreaga fizică, demonstrând, prin celebra sa teorie a relativității, că materia se creează din energie – sau că reprezintă doar o formă a sa – a fost Albert Einstein.
Ca material experimental s-a utilizat, ca și în alte cazuri, lumina.
Surprize au apărut însă când savanții, curioși să descopere structura nevăzută a lumii, și-au aprofundat cercetările și au constatat că, la nivel subatomic, materia nu se înfățișează cum preziseseră fizicienii mecaniciști. Concret, ei au aflat că particulele alcătuitoare ale atomilor, și anume cele mai mici, nu sunt electronii, protonul și neutronii, ci altele, minuscule în raport cu acestea, numite quarci.
Acești quarci – au stabilit ei stupefiați în cele din urmă -, laolaltă cu electronii, compun toată materia din univers, provin, la origine, din energie, iar energia însăși nu e altceva decât lumină.
Noile descoperiri, verificate experimental până la sațietate, și însumate, au căpătat denumirea de ”fizică cuantică”, au fost apreciate ca aparținând unui curent filozofic idealist și în foarte scurt timp au nimicit materialismul convențional în întregime.
Conform teoriei în uz, o particulă cuantică, respectiv un electron sau un foton, poate fi descrisă ca un concept matematic, cunoscut în comunitatea savanților și ca „funcție de undă” sau ”undă de probabilitate”.
Despre aceste funcții de undă, sau unde de probabilitate, nimeni nu poate afirma cu exactitate ce sunt. S-a stabilit însă că pot ”ființa” ca ”superpoziții” ale mai multor stări în același timp, un foton, de pildă, având proprietatea, atunci când se găsește pe o fibră optică, de a circula în două direcții deosebite, iar un electron fiind capabil a poseda, simultan, spin atât în direcția acelor de ceasornic, cât și viceversa, putându-se afla deci în două poziții în același timp.
Însă în clipa când acești fotoni – sau aceste cuante, sau aceste unde de probabilitate – sunt observați de o minte umană (dar numai și numai umană, inteligența artificială, ca a mașinilor de calculat, fiind exclusă), se produce o schimbare ca un miracol: undele de probabilitate intră în colaps și, instantaneu, fotonii – sau cuantele de lumină – se transformă în corpusculi sau în particule – adică în materie posesoare de masă. Din pricina asta, adepții idealismului filozofic consideră că materia este un produs al spiritului, conchizând rațional că, în cele din urmă, lumea materială este doar o expresie a altei lumi, conștiente, dar, în special, ”mai reale”, care o creează și o susține.
Această viziune – precum că elementul fundamental al realității este conștiința, în vreme ce materia nu reprezintă decât o expresie firească a sa -, s-a impus în cercurile de cercetători datorită adevărului conținut în ea, având o aplicabilitate atât de vastă încât a devenit de necontestat. De exemplu, nu mai puțin de o treime din economia Statelor Unite ale Americii s-a dezvoltat, în esență, pe efecte ale teoriei cuantice, transpuse în viața de zi cu zi.
Și, întrucât nimeni nu a produs mărturii că fizica cuantică ar determina consecințe doar la nivel subatomic, savanții făcând experiențe în care au angrenat atomi din ce în ce mai mari, s-a concluzionat – deși încă nedemonstrat – că modelul cuantic poate fi luat dacă nu ca prototip, cel puțin ca ipoteză de lucru, pentru felul în care s-a constituit universul.
Dar, în definitiv, ce este această forță – sau entitate, sau stare, sau existență – care pune în funcțiune ”mașina lumii”?
În mod ciudat, deși s-a acceptat că ”baza lucrurilor materiale” e conștiința, nimeni n-a putut da mai multe detalii referitoare la ea, poziționând-o involuntar în rândurile celorlalte mistere de nepătruns ale lumii, viziunea mecanicistă occidentală despre acest miracol, sau fenomen, sau act spiritual (precum că materia ar fi supremă, iar conștiința ar deriva din ea) dovedindu-se, întemeiat, total depășită.
Totuși, observând că factorul numit ”conștiință” este o proprietate fundamentală a materiei, care se găsește atât în atomi, cât și în particulele elementare, tot mai mulți cercetători au acceptat că aceasta este ceva ce, în aparență, există la nivel subatomic.
În cele din urmă însă, făcând referire la acțiunea ”observatorului” din procesul cuantic de bază – prin care, fiind văzute, undele de probabilitate se transformă în particule materiale – tot militanții fizicii cuantice – dintre care doi laureați ai Premiului Nobel, John Wheeler și Eugene Wigner -, dar și episcopul Berkeley, au stabilit: universul se prezintă în chipul acesta, și nu în alt fel, pentru că se află întotdeauna sub privirea lui Dumnezeu – care îndeplinește funcția de ”observator suprem”, El fiind ”conștiința neparticipativă” la evenimente a lumii -, altminteri neputând exista nimic.
O conștiință însă, fie ea și universală, conține în sine informații și, ca urmare a acestei remarci elementare, savanții au trebuit să admită că în univers, în afară de sus-numita minte și de energie – sau de materie – se manifestă și informația.
Însă nici aceasta nu a putut fi definită, căci informația – potrivit observațiilor – nu este nici proprietate, nici conținut, nici proces, nici agent și nici metodă, ea alcătuindu-se într-o categorie de sine stătătoare și posedând o existență subtilă și abstractă – adică nematerială. De aceea, pentru că ea se reflectă în stări și în semnale, constituind o parte esențială în procesul cunoașterii, se acceptă, de obicei, că se formează într-o reprezentare a realității, dar și a reflecției și a proiecției, accesibile atât simțurilor și rațiunii, cât și dispozitivelor de calcul automat.
Drept pentru care un număr însemnat de oameni de știință dau informației o semnificație fizică, admițând – cum s-a mai remarcat – că informația, alături de materie și de energie, este una din componentele originare ale universului, deși, paradoxal, informația nu are, totuși, o realitate fizică propriu-zisă.
Nu s-a putut dovedi însă, până acum, că ”regizorul”, sau generatorul acestor uluitoare principii – sau stări, sau fenomene, sau entități autonome – ar fi Dumnezeu. Dar, ținând mereu cont de faptul că lumea fizică nu are decât corespondențe în teologie (în cea ortodoxă, îndeosebi), rezultate din posibile oglindiri ale realităților din universul nevăzut în cel văzut – și, deci, nefolosind efectele fizicii cuantice pentru a produce un anumit tip de mărturii -, tot savanții au fost aceia care, nu atât pentru a sprijini religia, cât pentru a fi riguroși cu ei înșiși, și a-și duce concluziile la bun sfârșit, au încercat a formula un răspuns.
S-a sesizat, deci, cu ușurință, că un fenomen al fizicii cuantice – și anume inseparabilitatea – are o similaritate stupefiantă în teologie.
Inseparabilitatea cuantică – sau entanglementul – este un proces de corelare în fizica cuantică în care toate particulele care au interacționat vreodată, modificându-și starea – adică încărcătura electrică a uneia devenind negativă, iar a celeilalte pozitivă, după ce s-au ciocnit -, rămân interdependente pentru totdeauna, orice modificare a uneia producându-i instantaneu schimbări și celeilalte, indiferent de timp și de distanță.
Iar consecințele acestui efect sunt copleșitoare, deoarece, în primul rând, implică faptul că universul este un întreg inseparabil, deși – din perspectivă umană – lucrurile interacționează unele cu celelalte datorită unor factori necunoscuți. Or, dacă existența conștiinței este o proprietate fundamentală a materiei, atunci se va putea explica, probabil, ceea ce știința clasică, newtoniană nu a lămurit până acum: abilitatea apei de a răspunde diferit la diverse mesaje, reacția plantelor la evenimentele din mediul înconjurător dar, mai ales, natura atât a comunicării non-fizice dintre credincioși și Creator, cât și resorturile ascunse ale interdependenței dintre rugăciune și Dumnezeu, sau dintre oameni, în general, și Biserica spirituală, văzută ca trup al lui Hristos.
De asemeni, principiul incertitudinii, zis al lui Heisenberg – sau imposibilitatea de a determina în același timp momentul (sau deplasarea) și locul unei particule – susține, fără îndoială, nedeterminismul, sau existența, la om, a liberului arbitru, însă și libertatea ființei umane în raport cu divinitatea.
În sfârșit, prin toate efectele sale, fizica cuantică pare a avea proprietatea de a sublinia, prin admiterea unei acțiuni exterioare legilor fizice, existența unui Dumnezeu prezent în permanență în univers, ca în teologia creștin ortodoxă. Apoi, la fel, se scoate în evidență viziunea unei divinități care – precum a și spus-o – a creat lumea doar prin Cuvânt, sau prin Logos.
Or, toate acestea l-au determinat pe fizicianul britanic sir James Jeans să declare uimit: ”Universul începe să arate mai mult ca un gând măreț decât ca o mașină măreață”. În momentul acela tot mai mulți oameni de știință contemporani i s-au raliat, împărtășindu-i opinia, astfel că, în 1969, la o reuniune a unor cercetători de la Universitatea Princeton, pe premisele deja create, s-a ajuns repede la a se recunoaște, și la a declara asta fără sfială, că lumea a fost făcută de către Spirit, care este Conștiința Cosmică Universală, dar și posesoarea de informații și, prin urmare, poate fi numită și ”matricea” tuturor lucrurilor din univers.
Întâlnirea, dar, îndeosebi, rezultatul acestei reuniuni, realizată ca simplă replică la vechea gnoză creștină, din secolul 1 d. Hr – care avusese ca scop aflarea unei soluții de salvare a omenirii prin cunoaștere -, a căpătat denumirea de ”Gnoza de la Princeton” și, întrucât s-a stabilit că orice cogniție presupune inteligență, a condus la concluzia că tot universul e inteligent. Că, adică, posedă o conștiință generatoare de informații.
Atunci însă s-a observat că, deși, în linii mari, începea a se înțelege cum fusese creat universul, un singur lucru nu era lămurit: și anume, de unde provenea lumina, convertită mai apoi în energie, iar în final în materie, din care Conștiința Supremă a pus temeliile acestei lumi.
Întrebarea părea fără răspuns, și știința, neputincioasă, a înălțat din umeri. Teologii, în schimb, au afirmat la unison că dezlegarea se găsea în religiile străvechi ale umanității, care aproape toate indicau ca materie primă pentru făurirea lumii lumina lui Dumnezeu: atât cea creată, cât și cea necreată. Și, deși, referitor la acest subiect, între teologia patristică, sau răsăriteană, și cea catolică, sau scolastică, existau divergențe principiale, totuși de astă dată ambele tabere au căzut de acord și au explicat: lumina, ca simbol al dumnezeirii, este necreată, având doar un mare rol duhovnicesc și insuflând isihaștilor trăiri interioare. Însă există și lumină creată – aceea care a fost folosită la facerea lumii -, iar aceasta, aparținând universului sensibil și inteligibil, îi servește divinității ca transportator de informații către omenire. Și, ca să nu lase loc de interpretări, au citat argumente din Biblie, adăugând doar că versetele fuseseră imortalizate în manuscrise într-o vreme când umanitatea nici nu visa la fizica cuantică:
”Iată, El Își întinde lumina în jurul Lui și acoperă adâncurile mării” (Iov 36:30). Sau: ”Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze, și acolo este ascunsă tăria Lui” (Habacuc 3:4). Sau: ”Vestea, pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, și în el nu este întuneric” (1 Ioan 1:5).
Însă mai mult decât atât: Poate fără a avea cunoștință despre descoperirile fizicii cuantice, teologii știau deja că universul se subordonează, în cele din urmă, unei Conștiințe Supreme, din care, ca făptură creată ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” se împărtășește și omul, părintele Dumitru Stăniloae afirmând așa:
”Conștiința e gândul sădit de Dumnezeu în om. (…) În conștiință, omenescul se întâlnește cu dumnezeiescul. Ea e și a lui Dumnezeu, și a omului. Prin ea, omul se află în legătură ontologic-dialogică cu Dumnezeu”.
Or, dacă se reconsideră lucrurile din acest punct de vedere, ”Gnoza de la Princeton”, prin care știința a stabilit că universul e inteligent, și e creat de o Conștiință Supremă, poate fi socotită ca un act prin care știința, referitor la facerea lumii, a recunoscut primatul religiei. Iar concluzia nu e deloc forțată, căci, în definitiv, de când e lumea lume, sfinții părinți au tot amintit că universul, și toate formele de viață din el, sunt făurite de Dumnezeu.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!