Dar Pământul? Pământul cum a fost creat?
În primul verset al ”Genezei” se spune doar că Pământul a fost făcut după ceruri. În versetul al doilea, însă, referitor tot la ziua întâi, dar, mai ales, în versetul al șaselea, din ziua a doua, se specifică net că Pământul a fost creat din apă.
Ideea este întărită de Sfântul Apostol Petru, care, în ”A doua epistolă sobornicească” afirmă clar: ”Căci înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei”. Iar religiile hindusă, islamică, iudaică și șintoistă – desigur, alături de creștinism – confirmă și ele aserțiunea, declarând, toate, că Pământul (și atmosfera) au fost zămislite din Oceanul Primordial.
Oceanul Primordial este masa de apă – sau materia brută, necesară continuării lucrării divine – pe care, sfârșind facerea cerurilor spirituale, a creat-o Dumnezeu, la început, din lumină.
Procedeul prin care particulele materiale se obțin din fotoni, potrivit legii relativității, e cunoscut: sub acțiunea unui observator uman, funcția de undă intră în colaps, transformând constituenții luminii – adică fotonii – în particule materiale. Aceasta se întâmplă însă numai sub incidența ”conștiinței neparticipative” universale, care aparține lui Dumnezeu (sau se confundă cu el), conștiinței umane lipsindu-i potențialul de a metamorfoza energia – adică lumina – în materie așa-zis solidă. Însă, de curând, la nivel experimental, și acest prag a fost depășit, savanții izbutind să obțină, în condiții de laborator, particule materiale din fotoni de lumină.
Concret, trecând printr-un puternic câmp magnetic, o rază gama – sau un fascicul de fotoni de înaltă energie – (ca, de pildă, cel al unei alte raze gama cu care interacționează, realizând o ”coliziune”), generează instantaneu perechi de particule elementare purtătoare de masă, de tip materie – antimaterie, cum ar fi electron – pozitron (electronul negativ și perechea lui antagonică – antielectronul sau electronul pozitiv). Însă, în lipsa condițiilor speciale de asimetrie între jumătățile de materie și antimaterie – despre care nu se știe că s-ar afla, în prezent, pe undeva prin Univers -, cele două se vor anihila reciproc, absența condițiilor de asimetrie între materie și antimaterie fiind, deocamdată, singurul impediment pentru a se izbuti crearea, în chip permanent, de materie vizibilă exclusiv din radiații – sau din lumină.
Un calcul efectuat de cercetători arată că, pentru a transforma lumina în atomi ar fi necesare, în stadiul actualelor cunoștințe tehnice și științifice ale umanității, miliarde și miliarde de grade Celsius și miliarde și miliarde de atmosfere, ceea ce, pe de o parte, dovedește că posibilitățile creatoare ale omenirii sunt încă într-o fază incipientă, iar pe de alta că, în momentul când a plămădit Universul, Dumnezeu stăpânea la perfecțiune atât legile care i-au succedat lucrarea, cât și tehnicile materializării. Totuși, prin experimentul încununat de succes, savanții au transformat, în cele din urmă, fotonii în materie așa-zis solidă, demonstrând, în primul rând, că principiul rămâne valid.
Astfel, pe baza acestei concepții, o echipă de fizicieni de la Imperial College of London, folosind aparatură sofisticată și lasere de înaltă energie, a tras cu electroni într-un bloc de aur, realizând ca produs un fascicul de fotoni de energie înaltă. Apoi a tras cu un laser într-o capsulă numită ”holhraum” (sau ”cameră vidă”, în limba germană), producând o lumină strălucitoare ca aceea a stelelor. Iar în final, conducând primul fascicul de fotoni către ”holhraum”, unde fluxurile de fotoni s-au ciocnit, din impact au obținut particule subatomice cu masă. (Ideea nu e inedită, aceasta, de fapt, a reiterat adevărul cuprins în aserțiunea fizicienilor Gregory Breit și John Wheeler, care, pornind de la formula stabilită de Einstein – respectiv E = mc2 -, enunță că materia și energia sunt convertibile, mai adăugând un pas spre certificarea faptului că – deși, momentan, doar experimental -, în curând savanții vor putea controla interschimbabilitatea luminii și a materiei).
S-a demonstrat, deci, că materia nu este altceva decât o fluctuație a vidului cuantic, iar ceea ce pare a fi o substanță solidă și relativ inalterabilă este mai degrabă o formă fugitivă și în multe aspecte iluzorie pe care o capătă vidul. Or, acum devine cât se poate de clar că lumina a stat la baza constituirii Oceanului Primordial, Pământul luând ființă, prin intermediul acelorași legi universale de alcătuire și de funcționare, din masa colosală de apă a acelui ocean. Și este format din ”miez”, sau ”nucleu” (despre care se bănuiește că ar avea o consistență fluidă și că ar fi compus din metale grele, cu predominanță din fier), din manta – întocmită, îndeosebi, din silicați și oxizi – și din ”scoarță”, sau ”crustă”, în care ponderea principală o au, de asemeni, oxizii și silicații, la care se adaugă alte câteva elemente.
Toate acestea însă – rocile cristaline din scoarță (adică reprezentanți din grupa cuarțului și a feldspatului, și oxizi metalici) -, și peridotitul, și olivina, și piroxenii din mantaua externă, și silicații de magneziu și fier din mantaua internă, și fierul și nichelul conținute în miez, sau în nucleu (laolaltă, desigur, cu alte o mulțime de elemente) – pot fi obținute cu ușurință din apă, prin reacții de combinare, sau de descompunere, sau de substituție, sau de înlocuire, sau de oricare alt tip cunoscut, mai ales când inițiatorul acestor reacții e Dumnezeu. (Reacțiile chimice sunt interacțiunile care au loc între substanțe la nivel molecular).
Pe de altă parte, apa – care se prezintă ca o combinație oxigenată a hidrogenului, având în compoziție un atom de oxigen și doi atomi de hidrogen -, este cea mai răspândită substanță din natură, acoperind trei pătrimi din scoarța terestră, unde se regăsește sub toate cele trei stări de agregare:
ca apă lichidă, constituind (conform unor date foarte aproximative, obținute sub incidența părerii greșite că Terra ar fi un glob), circa 97,85 % din totalul de apă de pe Pământ. Din aceasta, circa 97,2 % se află în mări și în oceane, sub formă de apă sărată și doar de circa 0,65 % sub formă de apă ”dulce” în râuri, în lacuri și în pânze freatice; ca apă solidă, aflată în proporție de circa 2,14 % în calotele glaciare și în ghețarii montani, și ca apă gazoasă, în pondere de doar circa 0,01 %, existentă în norii atmosferici. Se mai află în hidrosferă, ca ”strat de apă”, situat deasupra ”scoarței oceanice” (deasupra ”scoarței continentale” are o răspândire mult diminuată), și în atmosferă, sub formă de aer sau de strat gazos. Punctual, deci, componenții apei – adică oxigenul și hidrogenul – au o pondere covârșitoare în natura înconjurătoare, fiind prezenți atât în alcătuirea Pământului, cât și în a atmosferei.
(Oxigenul, de pildă, constituie 49,2 % din masa scoarței terestre și este componentul major al oceanelor de pe Pământ, reprezentând 88,8 % din masa lor. Iar sub formă de oxigen gazos este al doilea cel mai răspândit element din atmosfera Terrei, înfățișând 20,8 % din volumul său și 23,1 % din masa sa. Dar oxigenul, în formă compusă, mai este prezent, în cantități importante, în atmosferă, regăsindu-se ca dioxid de carbon. Or, cum scoarța terestră este formată în mare parte din oxizi de siliciu (cuarțul Si O2 aflat în granit și în nisip), aluminiu (oxid de aluminiu Al2 O3, în bauxită și în corindon), fier (oxid de fier III Fe2O3, în hematit și rugină) și carbonat de calciu (găsit în calcar), e limpede că oxigenul – adică un component al apei -, care intră în alcătuirea oxizilor, este cel mai abundent element după masă în scoarța Pământului, reprezentând aproape jumătate din masa scoarței terestre).
Însă și restul scoarței este de asemenea alcătuită din compuși ai oxigenului – în particular silicați complecși, sau minerale silicate. Iar mantaua – de masă mult mai mare decât scoarța – este și ea, în mare parte, compusă din silicați de magneziu și fier. (Datorită electronegativității sale, oxigenul formează legături chimice cu aproape toate celelalte elemente la temperaturi ridicate, dând oxizii corespunzători).
Hidrogenul, la rândul său – sau cel mai răspândit element în Univers – formează compuși chimici cu majoritatea elementelor din sistemul periodic, fiind prezent în apă și în mulți dintre compușii organici, dar, în proporție mare, și în atmosfera terestră. În plus, prin compușii săi, este cel mai răspândit element de la suprafața Pământului și, în stare nativă, reacționează cu toate elementele oxidante.
Așa încât acum devine cât se poate de clar cum, prin Cuvânt, Dumnezeu a provocat reacții în lanț, în urma cărora, în vidul cuantic, creat de Conștiință, lumina a țâșnit în șuvoaie, cuantele s-au transformat în particule, convertind energia în materie brută, apoi quarcii și gluonii s-au aglutinat, formând hadronii – adică particulele numite protoni, neutroni și electroni -, acestea,
la rândul lor, s-au constituit în atomi, iar atomii, în sfârșit, au alcătuit molecule – miliarde și miliarde de molecule din care, în cele din urmă, a luat ființă Oceanul Primordial. Numaidecât însă din imensul ocean, la fel, mai întâi prin descompunere – transformând apa în elementele constituente -, apoi prin alăturări de quarci – adică de nucleoni, de hiperoni, de electroni, de leptoni, de muoni, de taoni și de celelalte -, dar și prin reacții de combinare, de neutralizare, de substituție ș.a.m.d., a luat naștere, într-un final, Pământul, ivindu-se din masa de apă, cum afirmă Biblia, ”pustiu și gol”,
acoperit de ”întuneric” – adică, cel mai probabil, de cețuri și de umezeală, însoțite, firește, de clipocitul greu, monumental, necontenit al Oceanului Primordial. Prin urmare, doar gândul lui Dumnezeu, transformat în lumină, convertită și aceea în energie, a stat la baza creării apei, apoi a elementelor cu aparență solidă, sau a Pământului, așa cum e.
(Un grup minoritar de savanți a intuit, parțial, acest proces, afirmând, cu dovezi, întâi că teoriile gravitaționale în uz sunt incorecte, cel mai probabil forța de atracție universală fiind doar un concept inventat, sau că ar funcționa la scări mult mai mari decât se așteaptă cercetătorii, apoi – prin aserțiunile cunoscute ca ”dinamica Newtoniană modificată”, sau modelele MOND -, că, de fapt, nu există materie întunecată, bizareria din care anumiți oameni de știință pretind că s-ar fi format Universul fiind o altă idee falsă, scoasă din pălărie. Ceea ce, evident, pune, oficial, sub un serios semn de întrebare alegația că Universul ar fi heliocentric).
Conform textelor biblice, Pământul e plat, rotund ca o monedă – sau ca un cerc -, posedă margini, arătând, totuși, împreună cu atmosfera, ca un corp ciudat, jumătate gazos, jumătate material, e acoperit de firmament și, datorită faptului că atât atmosfera și hidrosfera, cât și scoarța terestră, dar și mantaua, și chiar nucleul, cuprind elemente care formează apa – sau substanța indispensabilă vieții – e (într-un Univers limitat, posesor al unei structuri cu totul altfel decât o înfățișează savanții), singurul areal destinat să susțină viul.
(Iar ca argument e suficient să se invoce faptul că pe nici un alt corp solid din Univers – atâtea câte vor fi existând -, nu se găsește apă în toate cele trei stări de agregare ale acesteia, și cu atât mai puțin în proporțiile de pe Pământ – adică în procent de 71 % acoperind uscatul, și în cantități la fel de mari în interiorul Terrei, dar și în atmosferă și în hidrosferă).
În ”Cartea lui Enoh”, de altfel – o scriere fascinantă, compusă în secolul al treilea înainte de Hristos -, amănuntele sunt prezentate încă mai riguros. ”Am văzut piatra unghiulară care susține pământul”, mărturisește undeva autorul, pentru ca apoi să revină și să declare că pământul are margini și că este susținut, ca și bolta cerească, de ”patru vânturi”. (Sau, tradus în limbajul științific contemporan, de ”patru câmpuri de energie”). Tot Enoh adaugă, în Cartea sa, că ”cerul” a fost despărțit de ape înainte de crearea lumii” prin puterea magică a unui legământ – sau prin Cuvânt, altminteri spus, sau prin ”Logos”, cum se tălmăcește ”Cuvântul” – și că, prin acel legământ, ”pământul s-a ridicat deasupra”. De asemeni, tot datorită Cuvântului ”marea a fost așezată între granițele sale și pe fundamentele sale”.
Dar teologii, deși Cartea lui Enoh se recomandă a fi unul dintre cele mai vechi texte biblice, au eliminat acest tom din Biblia canonică, socotindu-l, destul de nedrept, apocrif. În schimb, nu au putut reacționa în fața unor alte dovezi, de factură solid științifică, agresive și edificatoare, care toate indică faptul că Pământul a fost creat din Oceanul Primordial.
Astfel, recent, cercetătorii au stabilit că apa – ca toate componentele Universului vizibil – se comportă și ea dual, fiind, la nivel subatomic, atât undă de probabilitate, cât și particulă, urmând, sub acțiunea unui observator (sau a unei conștiințe, sau a unei minți) același ”traseu” ciudat ca al tuturor elementelor materiale, schimbându-și forma – adică devenind, din energie, substanță – în mod inteligent. Și tot ca și restul materiei din Univers fotonii constituenți, în final, ai moleculei de apă, își găsesc, când își construiesc structura, singuri locul, ca și când s-ar autodirija, la comandă, pentru a forma un nou compus.
Pe de altă parte, alți savanți au ajuns la concluzia că atunci, la început, pământul nu avea munți, fiind – întocmai cum se specifică în referatul biblic – acoperit aproape în totalitate de ape. Doar câteva insulițe răzlețe se iveau, din întuneric, de sub masele colosale de apă – sau, cum ar spune adepții cuvântului lui Dumnezeu, din Oceanul Primordial. Pământul plat, deci, stabil și neclintit în spațiu, sub formă de cerc – dar cu ”adâncime” de corp geometric neregulat -, acoperit de o ”cupolă” sau de ”firmament” – și constituent, astfel, împreună cu atmosfera, al unei incontestabile mase din Univers – nu este o fantasmagorie, ci are realitate concretă, demonstrabilă, verificabilă, dar, mai ales, logică și în conformitate cu bunul simț.
Modelul unui Univers cu Pământul în centrul său – Pământ deasupra căruia evoluează atât Soarele și Luna, cât și alte (puține) ”corpuri cerești” aflate în așa-zisul spațiu cosmic -, poartă numele de geocentrism. Iar acest tipar a reprezentat – totuși, sub diferite forme, cea mai răspândită postulând că Pământul are constituție plată, de disc – doctrina oficială, referitoare la cosmogonie, a multor religii, inclusiv a celei creștine, până în secolul 16 când, considerându-se că știința umană de atunci a atins apogeul progresului, a fost înlocuită de heliocentrism. Heliocentrismul însă nu a putut explica niciodată fenomenele cosmice în mod satisfăcător și, de aceea, în prezent, între cele două curente se dă un fel de bătălie, susținută, de ambele tabere, cu argumente mai mult sau mai puțin convingătoare.
Poziția bisericii creștin-ortodoxe însă – în pofida unor compromisuri de conjunctură – a rămas foarte fermă: Pământul e plat, e stabil, are margini și firmament și, din voia lui Dumnezeu, se află în centrul Universului material.
Exceptând însă probele de ordin religios, care pot fi inoperante pentru atei – sau pentru alte categorii umane, mai puțin înclinate către credință -, în favoarea ideii că Pământul e plat pledează un duium de argumente, aduse, toate, de-a lungul timpului, de către știință. Astfel, pe un Pământ de formă plată, stabilă, gravitația – sau forța de atracție universală – ar trebui nu ”redefinită”, ci eradicată, căci în realitate – așa cum au observat mai mulți savanți -, ceea ce poartă denumirea de gravitație nu este decât o formă de presiune, determinată de densitatea obiectelor aflate în spațiu, dar și de alți factori, ca electromagnetismul și clima. (Iar în sprijinul acestui fapt a venit însuși Newton, descoperitorul așa-zisei forțe de atracție universală, care, într-o scrisoare adresată amicului său Bentley, considera gravitația nici mai mult, nici mai puțin decât ”un concept atât de extraordinar de absurd”).
Pe Pământul plat, ca un disc, nu există – descrise empiric – decât un ”sus” și un ”jos”, obiectele tinzând, datorită propriei mase, sau greutăți, să se prăbușească, invariabil, ”în jos”.
(Gravitația clasică – afirmă cercetătorii contemporani -, adică aceea care a fost percepută, de pildă, ca un măr care cade din pom -, derivă din predispoziția naturii către maximizarea dezordinii, conform legii a doua a Termodinamicii. În realitate, deoarece legile sus numitei atracții universale – sau gravitaționale – nu pot fi, în esență, conciliate cu electrodinamica cuantică – în condițiile în care electrodinamica cuantică este una dintre teoriile cele mai solide și verificate experimental din istoria științifică -, s-a ajuns la concluzia că gravitația, în sensul clasic, pur și simplu nici nu există și e timpul pentru a recunoaște asta).
Gravitația însă este copios contestată și de câteva experimente efectuate de fizicieni de renume, ale căror concluzii, în rezumat, s-ar prezenta cam așa: Universul geocentric posedă un mediu numit eter, care, rotindu-se în jurul Pământului plat, antrenează în mișcarea sa toate obiectele aflate în spațiu, la înălțime, inclusiv stelele îndepărtate. Or, potrivit lui Ernst Mach și Lense-Thirring, dar și lui Einstein, efectele gravitaționale ale unui sistem solar învârtitor în jurul unui Pământ staționar sunt exact aceleași ca și efectele gravitaționale ale unui Pământ rotitor într-un sistem stelar staționar. Stelele nu au nevoie, pentru a călători – așa cum ar fi necesar într-un univers heliocentric -, de viteze uriașe, ci sunt transportate într-un mediu eteric care, privind viteza, satisface aproape toate condițiile. Prin urmare, cel ce se mișcă și poartă stelele și alte corpuri cerești este, fără îndoială, eterul.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!