Creând cerurile spirituale, apoi Pământul (plat și imobil), concomitent, Dumnezeu a adus la ființă spațiul. (Nu însă și timpul – care e o entitate distinctă -, deoarece, Dumnezeu fiind etern, evident că nu are nevoie de timp. Timpul – conform percepției umane -, va fi elaborat mai târziu, în ziua a patra a Facerii lumii, și va fi generat pentru om, în exclusivitate, deoarece – în condițiile în care animalelor li s-a refuzat rațiunea -, trecerea vremii o obiectivează doar omul, posesorul de conștiință).
Spațiul a fost definit într-o mulțime de feluri, dar savanții și filozofii nu au acceptat în unanimitate ceea ce înseamnă el, așa încât, de-a lungul istoriei, s-a considerat că este atât o entitate universală, absolută și obiectivă, independentă de materia în mișcare, cât și categorie a unei idei, sau formă apriorică a sensibilității umane, sau formă subiectivă a trăirilor omului.
În prezent, se admite că înfățișează o categorie filozofică ce desemnează forme obiective și universale de existență a materiei în mișcare, ceea ce îi conferă un caracter infinit. Însă explicația fiind prea cuprinzătoare, a necesitat – și necesită încă – o sumedenie de lămuriri, pe care, privind spațiul ca pe un obiect de studiu, și cercetându-l multidisciplinar, savanții le prezintă neîncetat.
Astfel, în matematică – adică în știința preocupată de studiul relațiilor cantitative, ale modelelor de structură, ale schimbării și ale spațiului -, investigarea acestui din urmă concept a pornit, în chip firesc – precum dau asigurări matematicienii – de la geometria euclidiană și trigonometria clasică în trei dimensiuni, dar care, mai apoi, a fost generalizată la geometria neeuclidiană. Însă, deși trigonometria operează cu combinații în care introduce atât numerele, cât și spațiul, iar în geometria analitică, geometria algebrică și geometria diferențială cantitatea și spațiul au roluri esențiale – în timp ce topologia efectuează conexiunea între studiul spațiului și studiul schimbărilor, accentuând cu precădere conceptul continuității -, o seamă de filozofi resping concluziile matematicii, pentru simplul motiv că această știință, vehiculând teorii deductive, nu poate fi demonstrată experimental și, în consecință, falsifică realitatea.
Totuși, ignorând atitudinea nu prea măgulitoare a gânditorilor, matematicienii s-au străduit în continuare să afle ce este spațiul și, stabilind, în domeniul lor, că acesta rezidă într-o mulțime de elemente – sau puncte -, cu anumite caracteristici, și-au constituit propria viziune asupra lumii,
propunând ca funcționale mai multe concepte (toate însă cu aceeași particularitate, adică aparținând imaginarului): spațiul metric, reprezentat de o mulțime pe care este definită o funcție distanță, spațiul euclidian (sau real) n-dimensional, constând, de asemeni, într-o mulțime, dar ale cărui puncte se pretează a fi puse în corespondență biunivocă cu sistemele ordonate de n numere reale, spațiul afin, spațiul proiectiv, spațiul vectorial (cu toate „derivatele” lui), spațiul prehilbertian, spațiul Hilbert, spațiul topologic, spațiul funcțional, spațiul lui Riemann, spațiul Minkowski, sau spațiul-timp, care posedă patru dimensiuni și ale cărui puncte corespund evenimentelor din teoria relativității restrânse.
De altfel, e de menționat că domnul Bernhard Riemann, inventatorul spațiului cu același nume, a fundamentat geometria riemanniană, dar, mai ales, i-a facilitat lui Einstein, ceva mai târziu, descoperirea relativității generalizate. Însă, anterior, a comis și o încercare de a demonstra matematic corectitudinea Genezei, ceea ce dovedește că domnul Riemann nu s-a îndoit niciodată de atotputernicia lui Dumnezeu.
Convingerea că spațiul poate fi multidimensional e, poate, contemporană cu făptura umană însăși, însă primele studii matematice referitoare la acest aspect datează de la mijlocul secolului al 19-lea – când mișcarea spiritistă, pasiunea multor savanți preocupați și ei de spațiu, a luat amploare -, iar cel dintâi inițiator al posibilității existenței unui spațiu cvadridimensional, în care figurile simetrice tridimensionale pot fi făcute să coincidă fără întreruperea contactului, s-a numit August Ferdinand Mobius, având profesia de om de știință. (Totuși, în scurtă vreme, apăsat de resentimente, el și-a respins propria idee, calificând-o ca „imposibil de gândit” și a clasat-o).
Raționând aproape la fel ca domnul Mobius, domnul Friedrich Zollner, un astrofizician din Leipzig, a dezvoltat, pe aceeași temă, ideea că existența fenomenelor spiritiste s-ar putea explica prin presupunerea existenței spațiului cvadridimensional, adăugând că aceste procese dovedesc ele însele, prin dinamica lor, că spațiul cvadridimensional reprezintă o realitate și nu doar o simplă posibilitate conceptuală. Apoi, într-un eseu, a descris riguros unele din caracteristicile unice ale tranziției de la a treia la a patra dimensiune.
Cam în același timp, știind că nu trebuie să confunde domeniul empiric cu cel al ideilor matematice, de natura spațiului tridimensional empiric opus spațiului curb sau oricărui spațiu matematic imaginabil s-a ocupat și Oskar Simony, un matematician și savant din Viena, care a efectuat – fără rezultate concludente însă -, mai multe experimente topologice.
Tot pe baza fizicii și a geometriei se întemeiază observațiile matematicianului și scriitorului Charles Howard Hinton, care, ca și alți contemporani ai săi, a remarcat – dezvoltând și popularizând mai multe metode de reprezentare a spațiului cu patru dimensiuni în spațiul tridimensional perceptibil – că, deoarece simetria, indiferent de dimensiune, produce dovada unei acțiuni într-o dimensionalitate superioară, aducând proba că – referitor la ființele vii -, aceasta e ceva ce pătrunde din exterior în lumea anorganică atât în structura respectivelor înfățișări, cât și în feluritele lor tipuri de acțiune, se impune necesitatea ca făpturile umane să posede patru sau chiar mai multe dimensiuni.
Mai nou, alți oameni de știință – predominant matematicieni, dar nu numai -, consideră că, întrucât „inferența asupra proprietăților și fenomenelor fizice
este întotdeauna indirectă și conectată cu modelele teoretice”, iar dovezile empirice sunt susținute de viabilitatea acestor alcătuiri teoretice, caracteristica izotropică a spațiului se poate verifica ușor.
Dar, în realitate, deoarece în estimarea distanțelor din Univers, de exemplu (prin „Univers” înțelegând „cosmosul”, așa cum e acesta prezentat de savanți), s-au luat în calcul, pe lângă schimbarea culorii liniilor spectrale ale unor obiecte (adică efectul Doppler), și fenomenele gravitaționale – care, în realitate, sunt inexistente -, și dilatarea respectivului spațiu, dar, mai ales, un model preconceput al acelui Univers (de tip heliocentric, ceea ce e total greșit), evident că – întrucât nici o lege fizică nu suportă în componența ei intrinsecă, fără a deveni absurdă, păreri nedemonstrate, dar considerate ca adevăruri -, nu s-a obținut nici un rezultat concret.
De aceea, în contemporaneitate, lăsând deoparte spațiul euclidian – care, în general, este omogen și izotrop, cu structura metrică independentă de distribuția materiei în spațiu, dar a cărui „organizare în sine” nu se poate nici măcar bănui -, oamenii de știință au încercat să afle ce este spațiul și pe alte căi, realizând, uneori, efemere succese, însă plasându-se întotdeauna alături de obiectul de studiu.
(Așa s-au descoperit, ori s-au inventat, în analiza matematică, spațiile Hilbert și Banach, de pildă, care însă, fiind vectoriale – sau produse scalare – nu au asemănări cu spațiul fizic. Totuși, un pas înainte a făcut domnul Hermann Minkowski, care, inovând, prin adăugarea factorului timp celor trei dimensiuni spațiale obișnuite – adică lungime, lățime și înălțime -, spațiul cu același nume, a schimbat oarecum perspectiva asupra chestiunii).
Dar de-abia recent s-a produs un soi de breșă în concepțile obișnuite despre proprietățile și structura spațiului, prin estimarea curajoasă a cercetătorului britanic Stephen Hawkins, care, privind lumea eminamente cuantic, a preconizat că dimensiunile spațiului nu s-ar rezuma la trei, ci ar fi în număr de unsprezece: una temporală și zece spațiale, dintre care șapte la nivel subatomic.
Nici domnia sa însă nu a lămurit, concret, ceva. În schimb, a izbutit să transfere interesul pentru subiect – respectiv pentru spațiu – în domeniul cuantic, și inițiativa a reprezentat un triumf, deoarece, destul de recent, pornindu-se de la constatarea că în fizică se află o regiune, sau un spațiu care conține un anumit efect – ca magnetismul, de pildă, sau ca electricitatea statică -, s-a ajuns la concluzia că teoria cuantică a câmpului suportă un număr infinit de particule, îngăduind tezei să presupună câți corpusculi și cu ce probabilitate ar trebui să existe.
Astfel s-a fundamentat conceperea teoriei cuantice a câmpului (sau un cadru teoretic pentru confecționarea modelelor mecanicii cuantice ale particulelor subatomice în fizica cuantică și ale cvasicorpusculilor în fizica materiei condensate), care, fiind doar niște noțiuni generale, nici ele nu au aprofundat problema, însă au permis ca mai apoi, după tiparul lor, utilizându-se câmpuri clasice combinate cu mecanica cuantică, dar și cu alte „ingrediente”, să se stabilească „locul ființării spațiului” nu în altă parte decât la nivel subatomic.
Or, deoarece în mecanica cuantică – adică în domeniul consacrat studiului particulelor subatomice -, tocmai s-au descoperit noutăți despre vid – și anume că, datorită relațiilor de incertitudine ale lui Heisenberg, din așa-zisul vid se pot ivi, cu condiția respectării legilor de conservare, electroni, neutroni, protoni, pioni și alte particule elementare -, s-a observat că, referitor la cerința conservării energiei pe o durată de timp, cu cât energia
apărută din vid este mai mare, cu atât e mai mică durata de timp, și viceversa, cu cât energia ivită este mai redusă, cu atât durata de timp poate fi mai mare. Corpusculii produși de vidul cuantic sub incidența unor valori de timp foarte mici se numesc particule virtuale, iar nașterea lor e posibilă grație fluctuațiilor vidului. Când însă această energie, provenită dintr-o oarecare sursă, se consumă, particulele virtuale, printr-un proces inedit, devin reale, și astfel, în chip misterios, însuși vidul cuantic se prezintă pe sine ca pe un inepuizabil izvor de materialitate corpusculară subnucleară, sau – în conformitate cu conexiunea Heisenberg – Bohr -, ca pe un fascinant univers atomic, minuscul și pieritor.
Așa s-a demonstrat, în premieră, că vidul nu este un spațiu gol, „umplut” cu nimic, ci este un spațiu care conține „ceva” – adică particule și antiparticule, născute neașteptat ca din neant, și la fel de rapid „muritoare”, apărând și dispărând mereu, fulgurant, încărcând vidul cuantic cu energii imense, însă de valori diferite.
În literatura de specialitate, vidul cuantic se mai numește și „punctul zero”, iar energia existentă în el – „energia punctului zero”, care, la nivel macroscopic, newtonian – deoarece materia constituie aspectul cel mai dens sub care se poate prezenta această energie -, se manifestă chiar în felul acesta, solid, lichid, gazos sau sub aparență de plasmă.
Importanța covârșitoare însă o deține nu faptul că particulele se „nasc” din vid – căci, în Biblie, se specifică net că Dumnezeu a creat Universul întreg din „nimic” -, ci împrejurarea că, împreună cu corpusculii subatomici, care apar și dispar, din vid (deși experții fizicii cuantice încă nu l-au definit și, aparent, se pot dispensa, științific, de el), ia ființă și spațiul.
Spațiul, deci, nu reprezintă nici un concept, nici o oarecare categorie (filozofică sau de altă natură), ci este o simplă stare, energetică și limitată – sau un câmp cuantic, ca și timpul, de altfel, și ca Universul întreg -, constituită, asemeni materiei formatoare a întregii lumi, spiritual și substanțial, din fotoni: cu aspect de unde de probabilitate întâi, apoi, după ce au fost activate de un observator – care atunci, la început, nu era altul decât Dumnezeu, posesorul Conștiinței neparticipative -, în chip de particule elementare.
Cu alte cuvinte, spațiul e determinat de propria lui componență, de corpusculii constituenți; apoi, în funcție de transformarea acestora – adică de modul în care particulele elementare se pretează la interacțiuni subatomice, care, la rândul lor, dau naștere, prin combinații, întâi atomilor, apoi moleculelor, apoi altor substanțe, deosebite de radiația electromagnetică – se diferențiază, devenind „suport”, sau „stare” al (a) diverselor elemente care îl străbat și fiind, totodată, precizat, stabilit de acestea.
Altminteri spus, spațiul e născut din lumină, la nivel cuantic, dar nu există decât în interdependență cu materia pe care o „înfășoară”, și care, la rândul ei, îl generează menținându-l viabil. E, deopotrivă, o undă de probabilitate – până când fotonii să se transforme cuantic, sub acțiunea unui observator, în particule elementare -, dar, pe un palier subatomic, și corpuscul fizic – atunci când este obiectivat de conștiință -, ajungând, în cele din urmă, component de bază în tot Universul: în materia solidă, în cea lichidă, în cea gazoasă, dar și în eter. Este, în definitiv – ca tot ceea ce există în lume -, concomitent, o iluzie și o entitate materială; sau o simplă frecvență în gândul lui Dumnezeu.
Natura adevărată însă nu i se va stabili prea curând, căci, pentru a i se observa constituția, e necesar, mai întâi, să se afle cum sunt alcătuiți fotonii – sau cuantele, sau energia. Și nici atunci nu se va remarca, probabil, nimic,
deoarece cuantele posedând inteligență (conform „regulii” care le determină să se ordoneze singure într-un sistem complex, ca și când ar fi „dirijate” de cineva), dar și alte proprietăți, ca entanglementul și electromagnetismul, de pildă, e îndoielnic că s-ar oferi cercetării, lăsându-se „desecretizate”. Totuși, presupunând că ar exista posibilitatea ca undele de probabilitate să se analizeze în laborator, n-ar constitui o surpriză ca – așa cum se afirmă în Biblie, unde se amintește frecvent de Sfântul Duh -, în „structura invizibilă” a energiei să se întâlnească, în sfârșit, Conștiința universală, sau câmpul care oferă spiritualitate materiei încă înainte ca aceasta să ia ființă – adică în stadiul incipient de proiect. Foarte greu însă se va descoperi „textura iluziei”, care, se pare, reprezintă o realizare specifică lui Dumnezeu.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
1 Comentariu
Mi-a placut modul cum utilizati notiunile !
Comentariile sunt inchise.