-Introducere-
”Cine suntem? De unde venim? În ce scop trăim? Încotro ne îndreptăm? Ce se va întâmpla cu noi după moarte?” – sunt întrebări cărora umanitatea nu le-a oferit decât răspunsuri nefundamentate, controversate și neconcludente.
De ce?
Deoarece nimeni – nici o persoană și nici un popor – nu se poate defini în prezent fără a ști cine a fost, cu adevărat, în trecut.
Trecutul conține în el întreaga experiență de viață a umanității. Prin urmare, pentru a afla de ce trăiesc cum trăiesc, dar, îndeosebi, pentru a-și construi un viitor, oamenii sunt obligați să își cunoască trecutul, să identifice modele în el, să își creeze un sistem de valori și să-l valideze. Dar, mai ales, să nu mai repete greșelile comise de înaintașii lor încă din vremurile primordiale – greșeli care atât de devastator le-au afectat devenirea.
Însă, când trecutul e atât de îndepărtat încât se confundă cu începutul, evident că nici sursele documentare nu sunt numeroase. Totuși, din străvechi texte religioase, istorice, literare, geografice și de altă natură, din dovezi arheologice, din opinii ale savanților și ale cercetătorilor, dar, cu deosebire, din justa interpretare a principiilor unei ramuri a fizicii moderne – și anume ale fizicii cuantice, adică ale unui domeniu care, datorită aplicabilității practice a ideilor lui novatoare, a revoluționat cunoașterea contemporană -, s-a putut, în cele din urmă, alcătui o lucrare în conținutul căreia se regăsește – stilizat, desigur -, tot ce s-a întâmplat în trecut.
Sursa esențială a documentării a constituit-o însă cartea fundamentală a iudaismului și a creștinismului, numită Biblia, al cărei text a fost recunoscut, de departe, ca fiind una dintre cele mai importante realizări culturale ale umanității.
De ce tocmai Biblia?
Deoarece – precum se știe deja – acest tom enorm, cuprinzător ca o bibliotecă, sobru și convingător, cu aspect de saga, compus din Vechiul Testament, scris pe parcursul a aproape 1300 de ani, de circa 150 de autori diferiți, și din Noul Testament, elaborat mai târziu, în aproape un veac de trudă, de către evangheliști, nu numai că posedă o impresionantă coerență interioară, și o unitate factuală și teologică uluitoare – cum iarăși s-a observat -, dar înglobează în el atât relatarea procesului apariției umanității, cât și adevărul despre trecut, ceea ce în mod îndreptățit i-a determinat pe iudei și pe creștini, deopotrivă, să îl considere sacru.
Astfel, adulând și admirând cartea aceasta neîncetat, ei și-au manifestat convingerea fermă că textul ei – cel mai citit din lume, tradus în peste 1800 de limbi – este, mulțumită concordanței perfecte a întâmplărilor descrise în manuscrisele sale originale cu faptele obiective, dar și a logicii copleșitoare a mesajului interior, obținută de cei peste 150 de autori diferiți și, nu în ultimul rând, a împrejurării că mai mult de jumătate dintre profețiile ei s-au îndeplinit istoric, infailibilă; sfântă și infailibilă, închizând între filele ei nu altceva decât adevărul. Adică geneza umanității, legile conviețuirii armonioase, lăsate oamenilor de către Dumnezeu și poruncile Sale, adresate, prin revelații, celor mai merituoși dintre pământeni.
În aceste condiții, rigorile deontologice îi cer autorului amintitei ”Istorii primare a omenirii” să demonstreze că Biblia conține în ea adevărul, și că poate fi utilizată ca ”îndrumar științific”.
În Biblie, în linii mari, două sunt personajele înfățișate: umanitatea și divinitatea.
Despre umanitate, prezentată prin diverși exponenți, se pot afla amănunte din înseși filele cărții. Despre divinitate însă informațiile sunt lapidare, cele mai multe dobândite prin revelații, și singura care ”vorbește” în mod pertinent despre ea – în contextul menționat anterior, desigur – e religia comunității creștine, sau susținătoarea afirmației ferme că unicul creator al lumii, văzute și nevăzute, manifestat în trinitate, este Dumnezeu. Adică o entitate supremă fără început și sfârșit, non-fizică, aparent neparticipativă la viața umanității, imuabilă și infinită, existentă dintotdeauna.
Or, dacă se va dovedi că Biblia ”e adevărată”, aceasta va confirma, fără dubii, că și existența lui Dumnezeu, susținută în textul sfânt, este, de asemenea, adevărată.
Povestea creației însă, în afară de textele sacre ale religiilor creștină, islamică și budistă, se regăsește și în alte culturi – respectiv la chinezi, la egipteni, la mesopotamieni, la persani, la japonezi, la hinduși, la nordici, la fino-ugrici, la uralo-celtici, la greci, la tibetani, la incași și la mayași -, inclusă în mitologiile acestor popoare, ceea ce dovedește că umanitatea a posedat – și posedă -, în general, despre începuturile sale, un punct de
vedere comun.
Dar, în definitiv, cine, sau ce e Dumnezeu?
Creștinii îl descriu ca fiind un spirit suveran, infinit, etern, puternic, sfânt, înțelept, binevoitor, imuabil – sau ființa supremă, sau binele absolut, sau cauza transcendentă primordială, sau principiul fundamental al existenței și preceptul cel fără de greș al mântuirii. Dumnezeu – mai spun ei – e imaterial, necorporal și omniprezent – și este dragoste, și este lumină.
Concret însă, despre Dumnezeu se știu foarte puține lucruri, culese, cu precădere, din tradiții orale, din înscrisuri antice și, tot foarte puțin, din dovezi arheologice, a căror interpretare însă, cel mai adesea, este forțată. Altminteri, oamenii nu l-au descoperit pe Dumnezeu decât teoretic, prin raționamente și prin presupuneri, iar religios – prin revelații.
Un curent de gândire care îl are ca obiect de studiu pe Dumnezeu se numește creaționism științific deist, și cuprinde următoarea doctrină: După ce Dumnezeu a plămădit, din nimic, Universul, înzestrându-l cu legi, Dumnezeu ”s-a retras” din acel Univers, acordându-i Universului libertatea de a funcționa conform legilor date.
O parte dintre partizanii creaționismului științific deist consideră că Dumnezeu intervine uneori în ”mersul” Universului, pentru a-l menține în existență, în timp ce alții sunt ferm convinși că ingerința lui Dumnezeu se face simțită chiar și în istoria lumii, păstrând însă respectul pentru legi intact.
Fizica cuantică, deși n-o afirmă clar, dă, totuși, de înțeles că Dumnezeu nu ar fi altceva decât Conștiința Supremă Universală, din care s-a născut și în care ființează totul.
Oricum ar fi însă, pentru creștini – și nu numai – este un lucru cert: Dumnezeu a creat Universul – dar nu un Univers infinit, cu planete și cu galaxii, determinat de spațiu-timp, ci un sistem închis, ca un tărâm experimental, un Univers limitat -, iar acest Univers, lipsit de Dumnezeu, nu ar putea exista.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!