În vara anului 1969, pe 16 iulie, șase sute de milioane de oameni au stat fascinați cu ochii ațintiți către ecranele televizoarelor, urmărind cu sufletul la gură cum capsula spațială Apollo 11, cu trei astronauți la bord, a coborât, în premieră, pe solul lunar. Echipajul aflat în ea se constituia din Neil Armstrong, conducătorul misiunii, din Edwin ”Buzz” Aldrin și din Michael Collins, aceștia fiind primii oameni care au realizat o astfel de performanță.
Zboruri în spațiu, cu echipaj uman la bord, se mai efectuaseră, începând încă din 1961, dar nici una dintre navele trimise în cosmos, atât de americani, cât și de ruși – adică Mercury, Gemini, Soiuz, Skylab și Space Shuttle – nu s-a înălțat la mai mult de 13 500 – 14 000 de km de la pământ – limita aproximativă de unde începe Centura exterioară de radiații Van Allen.
De aceea, cum era și firesc, evenimentul din 1969 a devenit epocal și ar fi trebuit să marcheze, în istoria lumii, un moment de referință.
(Pentru posteritate, în urma transmisiunii în direct a acelui eveniment, s-au executat o mulțime de înregistrări, care, ținând cont că tehnologia acelor ani nu era prea evoluată, s-au realizat așa: semnalul de pe Lună se transmitea unui monitor video de înaltă rezoluție, iar o cameră de televiziune filma de pe ecran și difuza imaginile în întreaga lume. Însă, din pricina limitărilor monitorului și ale camerei de televiziune calitatea înregistrărilor originale SSTV era destul de slabă).
Dar inițiatorii au ratat transformarea evenimentului într-un moment de referință, deoarece, numaidecât, printre sutele de milioane de simpatizanți ai acelui zbor, s-au ivit și contestatarii: întâi comunitățile religioase, care nu puteau accepta, cu atât de slabe dovezi, că omul pășise pe un ”luminător”, apoi o parte a însuși poporului american, căruia i s-a părut suspect că programul spațial al aselenizării înghițise o sumă imensă de bani, fără a oferi date prea convingătoare și, în sfârșit, organizația ”Flat Earth” (sau, pe românește, ”Pământul Plat”), care a demonstrat, cu probe, că nu se poate păși pe Lună.
Luna – au afirmat ei foarte sonor – e o sferă cu diametrul de 51 de km (ca și Soarele, de altminteri), care se deplasează în cercuri de 4828 de km pe deasupra pământului plat, neaflându-se, deci, la 400 000 de km distanță de Terra. Și, ca să își dovedească justețea punctului lor de vedere, au precizat că toate mărturiile prezentate de NASA, pentru a confirma aselenizarea din 1969, sunt false, deoarece, chiar acceptând, prin absurd, că Luna s-ar găsi în așa-numitul ”cosmos”, nici un echipaj uman nu ar fi putut trece nevătămat de Centura de radiații Van Allen. (Aceasta se compune din două părți, interioară și exterioară, prima întinzându-se de la circa 640 la circa 9600 de km altitudine, iar cea de-a doua de la aproximativ 13 500 de km la aproximativ 58 000 de km altitudine). Iar străbaterea respectivei centuri era imposibilă deoarece, deocamdată, încă nu exista tehnologie care să apere cosmonauții de radiații. În plus – au mai adăugat -, între alte fapte controversate se situează și fotografiile făcute pe Lună, care nu prezintă nici o stea în fundal, sau steagul american înfipt de astronauți pe solul lunar, care, deși se pretinde că atmosfera pe Lună e inexistentă, flutura totuși de parcă ar fi fost bătut de vânt.
Precauți, cei de la NASA, o vreme, au tăcut, reticenți, unul dintre inginerii angajați acolo chiar recunoscând că, într-adevăr, agenția spațială în cauză nu a posedat niciodată o tehnologie capabilă să protejeze un echipaj uman de radiațiile din Centura Van Allen, sau de devastatoarele furtuni solare.
Vocea inginerului însă a fost acoperită de propaganda oficială, nemaiputând influența societatea, astfel încât, foarte curând, contrazicerile dintre adepții aselenizării și contestatari s-au intensificat într-atât încât, plictisită de acest ”război al nervilor”, opinia publică americană i-a cerut răspicat agenției guvernamentale să prezinte în mod oficial înregistrările originale ale aselenizării, pentru a pune capăt unei dispute jenante.
Spre disperarea opiniei publice însă, NASA a răspuns nonșalant, cu o dezarmantă sinceritate, că, pur și simplu, înregistrările SSTV de la coborârea pe Lună din 1969 s-au distrus când, pentru a se face economie, s-au șters nu mai puțin de 200 000 de casete video, printre care, din întâmplare, se aflau și imaginile originale ale aselenizării. În altă versiune, dată publicității tot de experții NASA, s-a pretins că înregistrările SSTV de pe Lună, în număr de 700, s-au pierdut din greșeală, când sediul firmei s-a mutat dintr-o clădire în alta. În schimb, tot cam în aceeași vreme, cineva anonim a făcut publică o filmare originală aparținând misiunii Apollo 11, din care reieșea limpede că înregistrarea a fost executată în studio.
Dezorientat, publicul american a protestat din nou, și a cerut explicații: Cum să pierzi niște documente istorice de o importanță covârșitoare, ca și când ai arunca niște scobitori folosite? ! Și, mai ales, cum să distrugi, din neglijență, niște documente de o valoare inestimabilă, crucială pentru istoria umanității?! Ce, era vorba de niște ciorapi murdari?!
NASA însă i-a liniștit pe americani, explicându-le că nu au motive să se îngrijoreze, deoarece, deși imaginile originale ale aselenizării s-au prăpădit, paguba, totuși, nu e atât de mare, întrucât responsabilii agenției lor au dispus deja să se execute copii ale acelui eveniment. Astfel – au detaliat șarmanții purtători de cuvânt -, pentru a oferi publicului larg o nouă variantă a filmului aselenizării, de o calitate superioară, NASA a apelat la serviciile unui studio din Hollywood, specializat în restaurarea digitală a filmelor clasice.
Membrii societății ”Pământul Plat” au protestat însă mai virulent, afirmând că zborul pe Lună e o mare farsă, realizată, de fapt, încă de la început la Hollywood, cu Walt Disney ca sponsor, cu Arthur C. Clarke ca scenarist și cu Stanley Kubrick ca regizor, explicând apoi și de ce NASA se preta la a apela la un subterfugiu: dacă agenția spațială guvernamentală ar fi înfățișat publicului american casetele cu înregistrările originale ale aselenizării, atunci, de bună seamă, specialiștii în domeniu le-ar fi putut transforma în videoclipuri de calitate și urmarea ar fi fost că s-ar fi descoperit greșeli în realizarea montajului filmului original. Iar acest fapt ar fi ridicat din nou semne de întrebare asupra celor 30 de miliarde de dolari înghițiți de acel program spațial.
Purtătorii de cuvânt ai NASA însă nu au cedat, susținând că agenția posedă probe solide care certifică aselenizarea: are fotografii, are roci culese de la fața locului, are marturii ale astronauților, dar și ale tuturor celor implicați în realizarea acelui proiect. Prudenți, însă – alarmați, îndeosebi, de rafalele acuzatoare ale membrilor societății ”Flat Earth”, cu sediul la Lancaster, în California, care, mai îndârjiți ca niciodată, susțineau sus și tare că zborul pe Lună nu este posibil, deoarece Pământul e plat, nu există gravitație, iar atmosfera e acoperită de firmament -, și-au schimbat discursul, începând, încet, încet, pentru a abate atenția opiniei publice de la buclucașa pășire pe Lună, să îi reorienteze acesteia preocupările, presărând alte obiective în lămuririle lor, între care și o călătorie pe planeta Marte. Așa că au slăbit-o cu zborul spre Lună, pedalând, în schimb, pe plasarea sateliților în spațiul cosmic și pe expedierea unor astronave lipsite de echipaj uman mult mai departe de astrul nopții. Iar pentru a fi credibili au demarat publicarea, aproape săptămânal, a unor poze și informații despre planeta Marte, afirmând că acestea provin de la unul dintre cele două rovere, Curiosity sau Opportunity, aflate deja pe solul marțian.
Însă, firește, tot mai mulți oameni, nemulțumiți, au contestat întâi existența acelor sateliți pe suprafața lui Marte, apoi, în paralel, o mulțime de specialiști independenți, analizând fotografiile recepționate, chipurile, de pe planeta Marte, au observat cu stupoare că, în cadrul uneia dintre ele, se afla un leming – adică un rozător care trăiește bine merci pe pământ -, iar în prim-planul alteia, cu o imagine stereotipă, alături de roverul ”Curiosity” se vedea umbra unei persoane – ceea ce sugera, în mod absurd, că așa-zisa planetă Marte ar fi locuită de oameni.
Pe urmă însă s-au dezmeticit și, cercetând din nou fotografiile, au constatat că fuseseră executate, de către experții NASA în photoshop, pe insula Devon, din Canada, al cărei pământ arid, de culoare maronie-roșcată, se pretează la astfel de înscenări, și unde agenția spațială guvernamentală americană are o bază semisecretă.
Prinși cu mâța în sac, responsabilii cu imaginea NASA au explicat, dar cam cu jumătate de gură, că pozele în discuție nu sunt trucate, fiind originale, desigur, doar că specialiștii agenției le-au ajustat puțin, modificându-le culorile, cu intenția de a le aduce mai aproape de dorințele publicului.
Însă, simțind ei înșiși că sunt neconvingători, și că e posibil ca, susținând în continuare proiectul marțian (ale cărui fonduri uriașe, se spune, au luat destinația unor planuri murdare, fiindcă o misiune spre Marte, în stadiul de dezvoltare tehnologică în care se află umanitatea – mai ales că nici nu se știe bine dacă Marte e planetă sau nu – e o utopie), s-au decis să deturneze din nou atenția opiniei publice și, de data aceasta, au contraatacat, anunțând fără a mai fi presați, că rocile aduse de echipajul lui Apollo 14 de pe solul lunar, la încheierea misiunii sale, în 1971, nu provin de pe Lună, fiind originare, de fapt, de pe Pământ.
La această afirmație uluitoare adepții aselenizării au înghețat, abia mai izbutind să întrebe de ce rocile sunt de pe Pământ, când lor li s-a spus, când au fost aduse, că s-au recoltat de pe solul lunar.
Iar unul dintre specialiștii de la Universitatea Curtin, din Australia de Vest, care, alături de cercetători de la Muzeul de Istorie Naturală din Suedia, Universitatea Națională din Australia și Institutul Lunar și Planetar din Houston, SUA, studiază o mostră în greutate de 1,8 grame dintre cele prezentate în 1971 de Alan Shepard, Stuart Roosa și Edgar Mitchell ca fiind de pe suprafața Lunii, a tras aer în piept și i-a lămurit:
Mostra, e adevărat, prezintă atât o mineralogie similară granitului, care se întâlnește foarte des pe Pământ, și aproape deloc pe Lună, cât și cuarț, și mai neobișnuit pe Lună, chimia zirconiului din această mostră fiind, în plus, remarcabil de similară cu cea a zirconiului de pe Pământ, și mai puțin asemănătoare cu alte mostre selenare analizate vreodată, dar iată ce s-a întâmplat:
Această rocă s-a format pe Terra, în urmă cu patru miliarde de ani (sau cu cinci, dar, la o asemenea scară temporală, o unitate în plus sau în minus nu mai are nici un fel de importanță), când pe Pământ apa încă nu exista, dar, prin anumite caracteristici ale naturii, erau condiții de oxidare. Din păcate însă un asteroid a lovit Pământul, determinând stratul de roci din jur să sară în aer, exact cum ar țâșni niște stropi de noroi dintr-o mocirlă, când se aruncă un buștean în ea. Un pietroi din acel strat de roci s-a transformat în meteorit, a zbughit-o apoi turbat de pe Pământ și a pornit-o haihui prin spațiu.
Acolo, precum susțin adepții heliocentrismului, ar fi trebuit să se oprească, reținut de gravitație, dar, la vremea aceea, cum nici apă pe Pământ nu era, nu e de mirare că gravitația își făcea și ea de cap, sau că avea alte proprietăți decât cea de azi, așa că pietroiul a continuat să zboare, ajungând, în cele din urmă, în termosferă.
În termosferă, conform specialiștilor în fizica mecanicistă, numită și fizică clasică, temperatura poate atinge chiar și 2000 de grade Celsius, dar corpurile nu au nimic de suferit, deoarece – afirmă aceiași specialiști, – aerul e atât de rarefiat încât căldura nu se poate transmite de la o celulă la alta, moleculele de gaze fiind disociate în atomi de radiațiile ultraviolete.
(Adică, dacă îți vine chef, poți să scoți și mâna afară, că nu-ți face nimic. Te-ai confrunta cu mari necazuri doar dacă zona respectivă de spațiu nu s-ar supune legilor fizicii mecaniciste – cum, la nivel subatomic, se întâmplă cu toată, dar absolut cu toată materia de pe Pământ –, ci s-ar subordona, de exemplu, fizicii cuantice, sau altui tip de fizică, necunoscut, deoarece, până în ziua de azi, nimeni n-a fost în termosferă cu vreun aparat de control, n-a măsurat temperatura de-acolo și n-a verificat-o, cum cere deontologia profesională înainte de a-i conferi unei afirmații caracter științific -, dar nici atunci nu s-ar întâmpla mare lucru, ți-ai pune un cârlig de sârmă în locul mâinii lichefiate și gata, n-ai mai avea de ce să te plângi).
Apoi, în sfârșit, cam amețit, dar încă intact, după o călătorie de 400 000 de km, în care nu l-a abătut nimic din cale, nici furtunile solare, nici radiațiile, nici alte grozăvii, pietroiul a ajuns pe Lună, unde însă, multe miliarde de ani mai târziu, a avut ghinionul ca unul dintre membrii echipajului Apollo 14 – cât e suprafața selenară de vastă, – să se împiedice taman de el.
Acel membru al misiunii Apollo 14 se numea Alan Shepard, era comandantul aeronavei și, în momentul când a izbit cu bocancul sărmanul pietroi, tocmai se plimba liniștit, pregătindu-se să joace o partidă de golf, acolo, pe Lună, de unul singur. Dar n-a apucat să pălească mingea decât de două ori, deoarece, numaidecât, s-a împiedicat de pietroi, făcând ”hâc!” și izbucnind în înjurături. Pe urmă însă, când s-a uitat mai bine, și-a dat seama că are prilejul de a intra în istorie, așa că s-a aplecat, a cules pietroiul, l-a pupat și l-a băgat în traistă.
Și așa, cărat de primul astronaut din seria Mercury care a pășit pe Lună, a ajuns bietul pietroi îndărăt pe Pământ, pentru a fi hăcuit, împărțit între cercetători și apoi supus analizelor de laborator.
Iar eu am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!