Adevărul e o noțiune abstractă, dar atât de cuprinzătoare și de misterioasă încât practic nici nu poate fi definit. Și totuși, precum a consemnat Sfântul Ioan Evanghelistul, Iisus Hristos, adresându-se ucenicilor săi, în ultima predică rostită în fața lor, l-a exprimat succint și magistral: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. De aceea, a căuta și a descoperi adevărul a devenit pentru creștini – iar prin contaminare, și pentru ceilalți semeni ai lor – nu o îndatorire, ci o parte firească a vieții lor.
În sensul acesta, cartea publicată – nu prea recent, și nici cu un ecou prea răsunător în țara noastră – de domnul Haim Cohn, fost președinte al Tribunalului Suprem al Israelului și personalitate marcantă a culturii statului său, în care înfățișează detaliat o versiune inedită a procesului lui Iisus Hristos, fundamental diferită de acelea imortalizate în Evanghelii, a suscitat un interes legitim, deși nici acesta prea mediatizat. Or, tocmai din cauză că lucrarea domnului Haim Cohn a rămas prea puțin cunoscută se cuvine a fi prezentată pe scurt, pentru ca ipotezele domnului Haim Cohn – foarte îndrăznețe, foarte documentate – să ajungă la cititori.
Înainte de toate însă se impune o precizare: în timpul vieții lui pământene Iisus, fiul tâmplarului Iosif, avea conștiința deplină atât a naturii sale divine, cât și a rostului pentru care se întrupase, urmând ca, după răstignirea pe cruce, să absolve umanitatea de păcatul originar, moștenit de la Adam. Oamenii însă – și, îndeosebi, conaționalii săi, printre care trăia -, îl percepeau doar ca pe un ins neînsemnat, ca pe un predicator obișnuit, sau ca pe un tip cam exaltat, cu nimic diferit față de alții, mulți, care și ei prooroceau și tămăduiau; dar, mai ales, îl vedeau ca pe un bărbat curajos care, deși modest, de proveniență umilă, îndrăznea să se răzvrătească împotriva cumplitei stăpâniri romane; și, datorită acestei temerități, nutreau pentru el sentimente opuse: pe de o parte, de bună seamă, îl iubeau și îl admirau – pentru că Iisus, ca nimeni altul, nu numai că îi liniștea și îi îmbărbăta, dar le oferea și o alternativă la viața lor chinuită de pe acest pământ -, dar, pe de alta, mai ales când amenințările oprimatorilor se făceau simțite, îl dușmăneau și îl detestau, furioși și contrariați, desigur, că din pricina lui trebuiau ei să sufere noi și noi persecuții.
Mai nemulțumiți de activitatea de propovăduitor religios a lui Iisus erau însă rabinii și cărturarii, ca și membrii structurilor aristocratice evreiești din Ierusalim, și chiar marele preot Caiafa, conducătorul suprem al Sanhedrinului, care, identificând în cuvântările înflăcărate ale lui Iisus hule împotriva lui Dumnezeu, dar și diatribe politice adresate orânduirii romane, intuiau a avea în Iisus nu un prieten, ci un adversar. Diferența uriașă de rang social dintre ei îi îmblânzea, însă, căci nu se cădea ca o mulțime de atât de importanți conducători să se impacienteze din cauza vorbelor rostite de un tinerel, și acela sărac, necăsătorit, fără o influență prea mare printre oamenii care contau cu adevărat.
Or, pe fondul acesta tulbure, de fanatism religios, de nădejdi ascunse, dar și de iritare, spiritele – oricum încercate de grelele sarcini puse pe umerii populației evreiești de stăpânirea romană -, se încingeau din nimic, sau se potoleau la fel de iute, trecând rapid dintr-o extremă în alta. De aceea nu e de mirare că sfatul inoportun al marelui preot Caiafa, când tuturor li s-a părut că predicile insului numit Iisus ar putea dezlănțui răzbunarea romană, și-a găsit atât adepți, cât și contestatari, toți însă pregătiți în orice moment să își schimbe opinia.
”Este de folos să moară un singur om pentru norod” a spus marele preot Caiafa, temându-se că prea marea îndrăzneală a lui Iisus – adică a acelui ins neînsemnat, care, tocmai el, se găsise să provoace agitație în comunitate – ar putea atrage noi valuri de persecuții romane. Iar bătrânii, și aprozii, și scribii, și ceilalți cetățeni de vază ai Ierusalimului i-au dat dreptate, apreciind că, într-adevăr, activitatea nechibzuită a lui Iisus ar putea deveni periculoasă. Printre evrei însă se aflau și adepți devotați noului predicator, așa încât, foarte curând, populația marii cetăți – și așa divizată -, laolaltă cu sentimentele ei, s-a împărțit aleatoriu, în tabere care tot timpul fuzionau, sau se despărțeau, sau își schimbau părerea.
Iisus Hristos a fost arestat pe timp de noapte, în ajunul sărbătorii de Paște, în partea de est a Ierusalimului – și anume, în grădina Ghetsimani, unde, la semnul lui Iuda, apostolul său, care l-a sărutat, o ceată de ostași romani, condusă de un căpitan, dar și de aprozi ”trimiși de preoții cei mai de seamă și de farisei” (Ioan; 18:3), cu făclii la ei, și înarmați cu săbii și cu ciomege, l-au înconjurat și l-au imobilizat fără ca el să se opună.
În clipa aceea, toți ucenicii lui Iisus l-au părăsit, iar ”ceata ostașilor, căpitanul lor și aprozii iudeilor au prins (…) pe Iisus și l-au legat” (Ioan; 18: 12).
Nimeni însă nu i-a arătat lui Iisus un mandat de arestare și, deoarece s-a acționat în cursul nopții, și nu în timpul zilei, cum prevedea legea ebraică, întreaga acțiune a căpătat mai mult caracterul unei conspirații politice decât al neutralizării unui răufăcător. Iar prima întrebare pe care și-a adresat-o Iisus (și poate și ucenicii fugari) a fost, desigur, cine l-a arestat. Or – explică domnul Haim Cohn în cartea sa -, deoarece reținerea s-a efectuat în ajunul Paștelui, nu e de presupus că rabinii și conducătorii evrei ai Ierusalimului și-ar fi stricat sărbătoarea pentru a aresta pe cineva când, desigur, această arestare putea fi amânată. De aceea, mai mult ca sigur – în opinia domnului Haim Cohn -, ordinul de arestare, ca și termenul de judecată au fost emise de Ponțiu Pilat și nu de Sanhedrin.
Ponțiu Pilat era originar din Sevilla și primise, în anul 26 d. Hr., calitatea de guvernator al Iudeii ca dar de nuntă după ce s-a căsătorit cu Claudia Procula, nepoata împăratului roman Tiberiu.
Iar Sanhedrinul – sau Soborul, sau Sinedriul – era Tribunalul antic evreiesc suprem, constituit din 71 de membri aleși dintre marii preoți, scribi – sau cărturari – și bătrâni, adică reprezentanți ai aristocrației laice din Ierusalim.
Însă, deoarece soldații imperiali, după ce l-au legat pe Iisus, nu l-au transportat numaidecât într-o închisoare romană, unde să aștepte procesul, ci l-au predat Gărzii Templului, care aparținea evreilor, cu condiția ca tot aceasta să îl aducă în zori la Ponțiu Pilat, pentru a fi judecat, dovedește implicarea stăruitoare, la cel mai înalt nivel, a marelui preot Caiafa, conducătorul religios al iudeilor din anul acela.
Ce motive avea Caiafa – unul dintre cei mai bogați și mai respectați oameni din Ierusalim -, a solicita ca Iisus – un ilustru necunoscut, sărac și inofensiv, ca atâția alții din vremea lui -, înainte de a apărea în fața unui tribunal roman, să fie audiat și eventual judecat de Sanhedrin?
În primul rând, un motiv personal: dacă marele preot l-ar fi predat pe Iisus – care, deși cu capricii, era totuși iubit de evrei -, stăpânirii romane încă de la început, atunci și-ar fi pierdut întâi prestigiul, fiindcă nu a apărat un conațional, pe urmă funcția și, în final, respectul concetățenilor săi, care i-ar fi reproșat slăbiciunea. Apoi, dacă poporul evreu ar fi observat că Sanhedrinului îi lipsea capacitatea de a menține ordinea și de a asigura respectarea legii, desigur că ar fi dobândit o animozitate întemeiată față de o instituție inutilă și costisitoare și ar fi început s-o urască. Și, nu în ultimul rând, deoarece membrii Sanhedrinului înșiși erau obligați de Tora ca, pentru a salva viața unui evreu, să neglijeze orice sărbătoare și să facă tot ce depinde de ei pentru a-l scăpa de la moarte pe acel conațional, acordându-i, în primul rând, prezumția de nevinovăție.
(Tora, care înseamnă ”învățătură”, cuprinde, în sensul strict al termenului, primele cinci cărți ale Vechiului Testament, respectiv Pentateuhul – adică Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul).
Așa că iată de ce, în loc să fie condus și întemnițat într-o fortăreață, Iisus, escortat de Garda Templului, s-a pomenit intrând în casa lui Anna, socrul lui Caiafa, fost mare preot al Ierusalimului între anii 6 și 15 d. Hr., unde, în fața unui Tribunal suprem evreiesc întrunit în grabă (sau a Sanhedrinului), în puterea nopții, i s-a luat primul interogatoriu.
Acțiunea aceasta însă, gestionată de Anna, care, influențat poate și de robii și de aprozii adunați la foc în curtea lui (dintre care unul chiar l-a pălmuit pe Iisus), nu s-a priceput a-l audia pe învinuit, a reprezentat un eșec. Dar are marele merit că, în viziunea domnului Haim Cohn, lămurește un alt aspect, crucial, al evenimentelor din noaptea aceea. Și anume, explică logic și verosimil de ce, în primul rând, marele preot Caiafa nu le-a îngăduit încă de pe atunci (intervenind, pentru aceasta, la Pilat din Pont), soldaților romani să-l interneze pe Iisus într-o închisoare; dar, mai ales, face lumină într-o chestiune foarte controversată, care i-a frământat pe teologi mii de ani: de ce, deși contravenea normelor de funcționare ale Tribunalului suprem evreiesc, s-a întrunit Sanhedrinul în noaptea aceea, mai mult conspirativ, în casa lui Anna, când ar fi avut timp s-o facă și a doua zi?
Iar răspunsul e năucitor: deoarece marele preot Caiafa – deși lăsa să se întrevadă că nu-l iubea pe Iisus -, știind că, dacă îl va preda pe captiv unui tribunal roman, Iisus, fără doar și poate, își va pierde viața, a dorit, s-a interesat și a căutat să afle un mod de a-l scăpa pe Iisus de judecata lui Pilat, căruia atât de diplomatic și de fructuos i-a cerut, pentru ”răzvrătit”, un răgaz de o noapte. Dar, în locuința fostului mare preot Anna, demersul nu a produs nici un rezultat – poate și din pricină că erau toți tulburați, dovadă fiind brutalitatea cu care un aprod l-a tratat pe Iisus -, deși e posibil ca Sanhedrinul, în procedura sumară de interogare, să își fi dat toată silința.
Drept urmare – în timp ce afară viitorul Sfânt Apostol Petru, pe când cânta cocoșul a doua oară, se lepăda, înfricoșat, de Hristos -, Garda Templului l-a legat din nou pe Iisus, apoi, însoțită ca de un alai de norod, l-a dus la casa marelui preot Caiafa, ginerele bătrânului Anna.
Caiafa i-a întâmpinat nu îmbrăcat cu hainele sfinte ale rangului său – pe care le purta o dată pe an, ca pe un simbol al puterii sale politice și religioase, și care se aflau în custodia fortăreței Antonia, sub pază romană -, ci în veșmintele obișnuite, cu care stătea în odăile lui.
Între timp, membrii Sanhedrinului părăsiseră locuința lui Anna și, convocați de Caiafa – așa încât se adunau pentru a doua oară în aceeași noapte, ceea ce nu concorda cu legea lor -, se reuniseră și ei la marele preot, așteptându-l pe învinuit.
Toți simțeau că se întâmpla ceva ieșit din comun: dacă ar fi urmat a se desfășura procesul unui oarecare ins (cum, de altfel, li se dăduse de înțeles până în clipa aceea), atunci, în loc de a fi fost plimbat de la Anna la Caiafa, Iisus ar fi compărut, la lumina zilei, înaintea unui tribunal din Cezareea, sau din altă localitate, pentru a fi judecat de un pretor; iar dacă se dovedea a fi un caz ”extra ordinen”, atunci, fără îndoială, procesul său se cuvenea a fi dezbătut de însuși Pilat din Pont, în palatul său din Cezareea Palestinei – dar tot la lumina zilei -, însă nicidecum de Sanhedrin, în crucea nopții, și încă în ajunul unei mari sărbători evreiești. De aceea – neștiind, poate, de învoiala dintre Caiafa și Ponțiu Pilat -, erau nervoși și nerăbdători, întrebându-se de ce marele preot îi chemase din nou, când știa bine că legea ebraică – adică Tora – prevedea ca acuzatul să fie reinterogat la un interval de ”o zi întreagă solară” între audieri.
Marele preot Caiafa însă nu le putea confia că lui însuși îi era teamă să-și asume singur responsabilitatea de a încerca să-l salveze pe Iisus Hristos – din pricina asta convocându-i pe ei -, așa că judecata a început într-o atmosferă de iritare extremă, de frică și de nemulțumire, și nu e de mirare că, deși a recunoscut a fi fiul lui Dumnezeu, Iisus, la propunerea Sanhedrinului de a nu declara în fața lui Pilat din Pont ceva de natură a-i aduce moartea, a refuzat – conform domnului Haim Cohn – a se lăsa ajutat, acceptându-și cu seninătate destinul.
Atunci, spre dimineață, înțelegând că totul era pierdut, și că Iisus va fi osândit la moarte, de necaz că nu l-a putut salva, marele preot Caiafa și-a rupt, dramatic, veșmintele de pe trupul încins, îndurerat și necăjit că Iisus nu acceptase a colabora nici cu el, personal, nici cu Sanhedrinul. Iar gestul lui, prost interpretat de mulțimea din curte, i-a înfuriat cumplit pe evrei, care, înfricoșați de eventualitatea că, în cele din urmă, agasând stăpânirea romană, Iisus îi va vârî pe toți în bucluc, stârniți și revoltați, au început să-l scuipe pe Hristos în obraz, să-l bată cu pumnii și să-l pălmuiască (Matei; 26: 67). A fost însă, pe cât se pare, doar o reacție emoțională, inițiată, paradoxal, parțial de refuzul lui Iisus de a se lăsa ajutat, parțial de urmările presupus catastrofale ale acestui refuz.
În Evanghelii, apoi, scrie că, spre dimineață, a existat o nouă ”consfătuire” a Sanhedrinului, care a avut drept consecință condamnarea lui Iisus la moarte, însă domnul judecător Haim Cohn se arată sceptic în această privință, deoarece – explică domnia sa -, nu avea nici un rost ca în urma unor dezbateri abia încheiate, Tribunalul iudaic să se întrunească din nou.
Orice s-ar fi petrecut însă cert e că, în momentul când Garda Templului l-a legat din nou pe Iisus, pornind cu el către palatul lui Pilat din Pont, urmată de mulțimea de însoțitori, Iisus era deja condamnat la moarte – dar nu de Sanhedrin – după cum susține domnul Haim Cohn -, ci de stăpânirea romană, și nu în urma dezbaterilor de la locuința marelui preot, ci chiar din clipa când a fost arestat. Or, asta înseamnă că evreii aveau știință despre învinuirea de instigator împotriva Cezarului roman adusă de Pilat din Pont lui Iisus, asta explicând și de ce, încă din momentul când au pătruns în curtea palatului guvernatorului, pentru a nu fi bănuiți de complicitate, bătrânii, cărturarii, aprozii și ceilalți oameni s-au grăbit să se disculpe, reclamându-l ca incitator la răzvrătire pe cel înlănțuit.
Ponțiu Pilat însă – deși el era autorul condamnării, poate secrete, la moarte a lui Iisus -, n-a vrut să-și asume fățiș responsabilitatea procesului și, cum știa că, în acele zile, cu ocazia celebrării Pesahului, regele Irod Antipa se găsea el însuși la Ierusalim, a declarat – poate pentru a-și păstra o aparență de om cinstit, sau poate pentru a nu provoca o reacție nepotrivită superiorilor săi – că el nu-l găsește vinovat pe Iisus, trimițându-l, în consecință, escortat, către Irod.
Irod Antipa făcea parte dintr-o celebră dinastie regală, aflată pe tron încă dinainte de procesul lui Iisus Hristos (având să rămână și după aceea), era unul dintre fiii lui Irod cel Mare, ocupa demnitatea de tetrarh al Galileii și al Pereii și ”s-a bucurat” când a auzit că i-a fost trimis Iisus, deoarece ”nădăjduia să-l vadă făcând vreo minune” (Luca; 23: 8).
Dar Iisus, sesizând tonul disprețuitor cu care i s-a adresat Irod, nu a răspuns nimic, la nici o întrebare a temutului rege – deși, conform evanghelistului Luca, ”Preoții cei mai de seamă și cărturarii stăteau acolo și-l pârau cu înfierbântare” (Luca; 23: 10) – și, după ce soldații romani de pază, care ”l-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare”, l-au batjocorit din nou pe acuzat, acesta a fost expediat înapoi la Pilat din Pont.
Și atunci, în sfârșit, procesul lui Iisus a avut loc, la tribunalul guvernatorului roman, unde dezbaterile le-a condus însuși Pilat, care probabil s-a lămurit că nu se mai putea eschiva.
Conform Evangheliilor, la judecată – desfășurată în spatele unor mari uși închise – au asistat, ca și la simulacrul de proces derulat la Irod Antipa, chemați de Pilat din Pont în persoană, dar poftiți să rămână în curte, ”preoții cei mai de seamă”, fruntașii evreilor și norod de rând (Luca; 23: 13).
Înaintea lui Pilat, Iisus și-a recunoscut fără să șovăiască vina de a se fi proclamat ”Regele iudeilor”, aducând în apărarea sa argumentul că ”împărăția lui nu e din lumea aceasta”; a tăgăduit, prin tăcere, doar acuzațiile formulate, din curte, de ”preoții cei mai de seamă și de bătrâni”. Pe Pilat din Pont însă – care, potrivit domnului Haim Cohn, avea deja povara condamnării la moarte a lui Iisus pe conștiință -, răspunsul nu l-a impresionat, considerându-l neconcludent și, prin urmare, și-a văzut de preocupările lui, care constau în a juca un teatru funest, ieșind periodic din tribunal și, de pe terasă, mimând a consulta norodul.
(Or, subliniază domnul Haim Cohn, nici lucrul acesta – ca un guvernator roman, aflat în exercițiul funcțiunii lui, să iasă afară, în puterea nopții, din sala de judecată și să dea socoteală supușilor săi evrei pentru hotărârile luate, ba chiar să îi consulte – nu e verosimil).
Însă evangheliștii au consemnat sârguincioși – poate subiectiv, dar, oricum, respectând adevărul – atât cum mulțimea, întrebată de Pilat pe cine vrea să i-l elibereze, l-a aclamat pe Baraba, cât și cum doamna Claudia Procula, soția domnului guvernator, i-a trimis acestuia un bilet în care-i cerea să nu-l condamne pe acuzat, deoarece e nevinovat.
Existența lui Baraba însă, ca personaj real, trăitor în același timp cu Iisus, e controversată, iar gestul lui Pilat, de a se sfătui cu supușii evrei pentru a lua decizii – și nu orice decizii, ci unele fundamentale, referitoare la viață sau la moarte -, nu e atestat de nici un izvor istoric.
Curajul doamnei Claudia Procula însă a fost recunoscut de Ortodoxie, drept pentru care îndrăzneața femeie și-a dobândit un renume sacru, memoria fiindu-i cinstită, sub identitatea de Sfânta Procla, pe data de 27 octombrie.
La finalul acestui proces ciudat, în care baza sistemului judiciar îl exonera pe Iisus de orice răspundere de natură penală, Pilat din Pont, voind mai mult a se disculpa pe el decât a-l învinovăți pe Iisus – pe care, totuși, nu a ezitat încă de la început a-l folosi ca pe un pion pe o tablă de șah, în propriul său interes (adică pentru a-și îmbunătăți imaginea publică), l-a condamnat, în sfârșit, pe învinuit la crucificare – o pedeapsă eminamente romană -, pentru acuzația de a fi lezat marea împărăție romană (”crimen laesae maiestatis”), după ce însă, mai înainte, s-a îngrijit, prin gestul spălării pe mâini, să paseze răspunderea pronunțării sentinței pe umerii norodului înfierbântat, care, manipulat din nou emoțional, s-a trezit strigând: ”Răstignește-l! Răstignește-l!”.
Așa încât, îndată ce s-a pronunțat verdictul, soldații romani l-au preluat violent pe Iisus, începând chiar din momentul acela, și continuând pe tot parcursul drumului către Golgota, să-l batjocorească și să-l umilească. Totuși, din motive pe care domnul Haim Cohn le atribuie milei provocate de lipsa de reacție a condamnatului, sau poate grabei de a executa sentința, căci se apropia sărbătoarea de Paște, l-au chinuit mai puțin decât o făceau, de obicei, cu alți osândiți la crucificare.
Nu se știe cât timp anume, sau ce distanță, a mers Iisus cu crucea de lemn pe umeri; se cunoaște însă că la un moment, când acesta s-a poticnit, ostașii romani l-au silit pe un anume Simon din Cirene – ori poate acesta însuși s-a oferit, înduioșat de supliciile îndurate de condamnat -, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, să poarte el crucea, pe spatele său, astfel încât, la ceasul stabilit, după ce mâinile și picioarele i s-au bătut în cuie, Iisus a fost răstignit între doi tâlhari.
Când încă agoniza, evangheliștii spun că mulțimea evreilor l-a batjocorit, l-a insultat și a râs de el, iar cineva, auzind că i-e sete, i-a dat să bea oțet, folosindu-se, pentru aceasta, de un burete. Domnul Haim Cohn însă, în cartea sa, demonstrează că vechii iudei, care aveau atât mândrie, cât și conștiință națională, nu-l puteau defăima pe Iisus, proferând blesteme și vorbe de ocară la adresa lui, deoarece există o lege religioasă care i-ar fi împiedicat să facă asta: ”Să nu te ridici împotriva vieții aproapelui tău”, sună porunca din Levitic; 19: 16, și e de presupus că evreii, mai ales în ajunul Paștelui, i s-au supus. Iar oțet lui Iisus i s-a dat să bea pentru a-l ajuta să moară – adică pentru a-i pune capăt mai iute unor suferințe atroce.
Chiar și faptul că, după ce Iisus a murit, i s-a îngăduit lui Iosif din Arimateea să-i coboare trupul inert, dar intact, de pe crucea romană, pentru a-l înmormânta în parcela lui funerară are semnificația lui: și anume, atestă că Iisus nu fusese considerat un ”harug bait-din” – adică o persoană executată ca urmare a unei sentințe a Tribunalului evreiesc -, deoarece acestea nu erau înhumate decât în cele două cimitire speciale atribuite judecătoriei, ci un ”harug matkut” – adică un evreu ucis de stăpânitorii romani, căruia i s-a permis să beneficieze de ceremonialul tradițional al înmormântării, și după care s-a putut ține doliu.
Evangheliștii și-au scris relatările religioase după ce, prin revelații, i-a inspirat Dumnezeu. Dar au trăit în plină stăpânire romană, când persecuțiile aplicate populației evreiești curgeau șuvoi, de aceea domnul Haim Cohn apreciază că, în general, pentru a nu-i irita pe oprimatori, și a atrage noi brutalități asupra lor, atât Matei și Marcu, cât și Luca și Ioan au ”edulcorat” adevărul, suprimând din istorisiri orice referire mai ”tare” la guvernator și la curtea sa, ca și la rege și la mai marii zilei, tocmai pentru a nu-i supăra. Iar una dintre acestea – adică exact responsabilitatea condamnării la moarte a lui Iisus -, care e de sorginte romană, e esențială. În plus, deoarece Evangheliile au început a fi scrise abia la 40 de ani de la crucificarea lui Iisus Hristos, mai există și neconcordanțele, ușor observabile de orice om onest, ceea ce l-a determinat pe domnul Haim Cohn să concluzioneze că evangheliștii nu pot fi ”considerați cronicari”, ci mai degrabă ”propovăduitori și misionari. Cele scrise de ei urmăreau un scop religios, iar nu stabilirea adevărului istoric”.
Sunt însă ipoteze riscate, care – deși conțin doze mari de logică și de verosimilitate -, cu greu pot fi acceptate de către creștini.
Dar că evreii l-au iubit pe Iisus, și că s-au manifestat cum s-au manifestat doar sub impulsul emoțiilor din acele tragice clipe, sunt mai mult decât supoziții, sunt constatări omenești, de bun simț, cu mari șanse să se adeverească și, în final, chiar să afle crezare, mai ales dacă eventuale noi cercetări ar aduce explicații solide, verificabile, vis-a-vis de relatările cutremurătoare ale evangheliștilor.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
