Capitolul 8: Cumanii
În secolul 11, în Muntenia și în Moldova, conform unor dovezi constând în „căpestre și zăbale rigide și scărițe rotunde”, ca și în alte obiecte „nomade” descoperite, mai târziu, de arheologi, dar, la vremea lor, considerate „noutăți ale începutului de secol 10”, precum și faptului că, în cimitirele culturii Dridu, înhumarea înlocuise incinerația, comunitățile predominante – politic, militar și administrativ, însă nu și numeric – erau cumane. Or, deoarece atât cumanii, cât și pecenegii, dar și valahii aveau nevoie, pentru a trăi, de terenuri agricole și de pășuni, între ei, deseori, se iscau disensiuni, încheiate cu confruntări sângeroase. Dar, oricât de frecvente ar fi fost neînțelegerile, întrucât toți știau că, singură, fără nici un alt ajutor, nici una dintre etnii nu ar mai fi putut ataca și penetra imperiul, pentru a-și suplimenta venitul din jaf, când porneau în incursiuni primprejur (căci, în pofida tratatului încheiat cu împăratul bizantin, turanicii nici nu se gândeau să își țină cuvântul), toate trei neamurile cooperau, stârnind mare panică la Constantinopol. Așa, de pildă, în primăvara anului 1087, căpetenia pecenegă numită Tzelgu, pătrunzând în imperiu, pentru a-l prăda, până în apropiere de cetatea Kula, nu a năvălit doar cu oamenii săi, ci a atras de partea sa atât formațiuni de cumani și de uzi, cât și mai multe contingente maghiare întărite, se pare, cu grupuri de români transilvăneni.
Dar bizantinii nu tolerau pasivi intruziunile pe teritoriul lor și, prin urmare, oștilor combinate ale lui Tzelgu i-au ieșit în întâmpinare, între Aenos și Constantinopol, în preajma cetății Skoteinos, mai multe trupe imperiale, conduse de generalul Nikolas Maurokatakalon, care, în încleștarea provocată apoi, au izbutit să-l ucidă pe Tzelgu. Lipsiți de căpetenia lor, războinicii îndrumați până atunci de Tzelgu s-au risipit, însă, cum bizantinii nu i-au urmărit, s-au așezat la sud de Dunăre, tot în ținutul imperial, atacând satele din împrejurimi.
Aceasta însă a reprezentat „picătura care a umplut paharul”, deoarece împăratul Alexios I Comnenos, constatând că pecenegii din Thema Paristrion-Paradunavon nu își respectau angajamentul, acceptând a trăi liniștiți, s-a decis să îi îndepărteze pentru totdeauna din acel ținut și, în consecință, a trimis împotriva lor, pe uscat, mai multe trupe terestre, iar pe Marea Neagră, pentru a le sprijini, importante forțe navale.
Ciocnirea a avut loc la Dristra – unde exarchonul Tatos, conducător al regiunii încă din anul 1072, părea adulat de populație și susținut pe măsură -, însă, în ciuda determinării bizantinilor și a unui subtil plan de luptă (potrivit căruia flota imperială, supusă generalului Gheorghios Euphorbenos, ar fi avut misiunea de a le împiedica pecenegilor retragerea), armatele Imperiului Bizantin, mânate în război de însuși împăratul Alexios I, au suferit, din partea pecenegilor, a cumanilor, a valahilor și a bulgarilor o răsunătoare înfrângere, riscând chiar, dacă lângă lacul Ozolimna pecenegii și cumanii nu s-ar fi luat la bătaie, nemulțumiți de împărțirea prăzii, o exterminare totală. Însă eșecul a produs un adevărat efect de duș rece asupra împăratului bizantin Alexios I Comnenos, care, în anul 1087 sau 1088, deși cumanii și pecenegii continuau a se certa între ei, primii amenințându-i pe cei din urmă, a socotit că, totuși, stăpânind Thema Paristrion-Paradunavon, pecenegii erau mai demni de a negocia cu ei și, prin urmare, a încheiat un acord cu aceștia, prin care le-a recunoscut atât statul constituit, cât și dreptul de a poseda teritorii la sud și la nord de Dunăre, precum și „orașele de pe Istru”, în întregime.
Acea pace separată le-a servit însă mai mult pecenegilor, care s-au văzut, în sfârșit, stăpâni pe propriile lor provincii, în timp ce bizantinii, deși au pozat în câștigători, și-au retras administrația din Thema Paristrion-Paradunavon; au lăsat însă în continuare, poate ca o condiție admisă de pecenegi, garnizoanele din fortărețele de lângă Dunăre, precum și din ostroave, sub pretextul, desigur, de a proteja regiunea de alți năvălitori. Așa încât, în Cetatea Giurgiu, inclusă cândva în Thema Paristrion-Paradunavon, militarii au rămas la post, laolaltă cu ofițerii; în orașul Vicina însă, unde trupele bizantine, dacă, în concordanță cu obiceiul genovez de a angaja mercenari, vor fi existat, le-au cedat locul, laolaltă cu reprezentanții imperiali onorifici, unor funcționari pecenegi, de sub conducerea căpeteniei Sestlav, însărcinați a încasa tributul; adevărata autoritate însă, poate în urma unei înțelegeri, o exercitau tot genovezii și, întrucât pe insulă coabitau armonios atât comercianți și sclavi, cât și preoți, și oameni liberi, precum și meșteșugari, și dregători, de diferite etnii, se pare că o efectuau destul de bine.
Satza, sau Saccea, conducătorul turanic menționat în texte de cronicari, prezumat cu calitatea de a fi ocârmuit în „celelalte părți” din sudul Munteniei, a domnit, evident, ori în amonte, ori în aval de fluviu. La Giurgiu însă, la Slobozia, la Bălănoaia, la Frătești, la Daia, la Gostinu, la Braniștea și la Oinacu, aflate deja sub dominația pecenegă de câtva timp, nu numai că nu s-au schimbat stăpânii, dar, ca urmare a acordului de pace de la Constantinopol, supremația barbară s-a întărit și, în condițiile în care pecenegii îi detestau tot mai mult pe cumani, suspectându-i a complota pentru a le uzurpa statutul, aranjamentul se pare că i-a mulțumit cel mai mult pe valahi, întrucât i-a ajutat ca, prin căsătorii, să își strângă și mai pronunțat legăturile cu pecenegii, începând a îi asimila copios.
Dar cumanii au priceput rapid că, într-un fel, erau trădați de foștii lor aliați, ajungând în situația ca, lipsiți de sprijinul peceneg, să nici nu mai poată tinde a invada imperiul, pentru a-l prăda, așa încât, constrânși de împrejurări, în anul 1088 au perfectat și ei un pact cu împăratul bizantin Alexios I Comnenos, potrivit căruia, în schimbul retragerii de la sud de Dunăre, au primit permisiunea de a trece fluviul, apucând-o spre nord, sau revenind de unde au plecat, și de a se așeza în Muntenia. Această masivă mișcare însă nu i-a intimidat pe pecenegi, cum, poate, sperau cumanii, ci, dimpotrivă, i-a încurajat, deoarece pecenegii, considerând că replierea cumană era un semn de slăbiciune, în anii 1089-1090 au organizat o nouă incursiune de jaf în Thracia și în Macedonia – angrenând în invazie, cel mai probabil, și luptători valahi -, în cursul căreia întâi au devastat cetatea Chariopolis, apoi au pornit către Adrianopol.
În replică, împăratul Alexios I Comnenos, simțind că sosise un moment decisiv, s-a aliat atât cu cumanii – care, potrivit Anei Comnena, i-au trimis un corp de armată de aproximativ 40 000 de soldați, conduși de căpeteniile Togortag și Maniak, precum și „5 000 de munteni”, cel mai probabil valahi -, cât și cu contele de Flandra – din partea căruia au venit 500 de cavaleri – și, la 29 aprilie 1091, în bătălia de la colina Levunion, într-o încleștare dramatică, i-a învins net pe pecenegi, cărora aproape că le-a zdrobit armata, dar și o mare parte dintre femeile și copiii aflați cu ei. Nu i-a nimicit în totalitate; însă a ucis atât de mulți încât le-a spulberat definitiv capacitatea de a mai domina regiunea, oferindu-le ca pe un dar cumanilor posibilitatea de a-i alunga de pe teritoriul bulgar, împingându-i la nord de Dunăre și, ca pedeapsă pentru îndrăzneala lor, de a ocupa și Crimeea, care, până în ziua aceea, fusese, în cea mai mare parte, o zonă pecenegă.
Cumanii însă, profitând de situație, nu s-au mărginit doar la a-i izgoni pe pecenegi în lunca Dunării, în sudul Munteniei ci, printr-un avânt coordonat, i-au alungat și de acolo, silindu-i să se risipească prin Câmpia Română, spre nord, pentru a se așeza ei în locul lor. Așa încât, în urma strălucitei victorii obținute de împăratul Alexios I Comnenos la colina Levunion, în anul 1091, s-au întâmplat două lucruri: întâi, orașul Vicina, de pe ostrovul Mocanu și Cetatea Giurgiu, precum și localitatea Dristra, sau Silistra, din Thema Paristrion-Paradunavon, curățate de pecenegi, au revenit – în condițiile în care Imperiul Bizantin și-a refăcut pe deplin „vechile sale hotare”, reinstaurându-și autoritatea la Dunărea inferioară -, sub controlul Constantinopolului, iar apoi cumanii, scăpați de concurenții lor pecenegi, au preluat stăpânirea întregii Muntenii. De asemenea, îndată după victoria de la Levunion, împăratul Alexios I, pentru a-și consolida supremația de-a lungul Dunării – care, prin caracteristica ei de mare cale comercială rămânea cel mai prețios obiectiv din ținut -, a poruncit ca Thema Paristrion-Paradunavon să se reorganizeze și, în urma divizării acesteia „în subunități administrativ-militare numite tourmai”, comandate de reprezentanți ai armatei din eșaloanele inferioare cunoscute ca tourmarchoi, puși însă toți la dispoziția guvernatorului Themei, s-a realizat un fel de „extensie imperială” în care decidentul suprem, sau guvernatorul, cumula atribuții civile și militare, de duce sau de archon, sau, pe scurt, de katepano.
Cumanii însă voiau puterea deplină, pentru a nu mai fi stânjeniți de nimeni și, de aceea, după nici doi ani de așteptare, prin 1093 au început a iniția (ca, nu foarte demult, pecenegii) întâi rapide expediții de jaf în interiorul imperiului, la care îi asociau și pe valahi, apoi campanii în toată legea, îndreptate împotriva Constantinopolului. Iar în anul 1094, încurajați de izbânzi, precum și temeinic instalați în Câmpia Română, au devenit atât de cutezători încât, alături de incursiunile efectuate în scop de jaf și-au propus nici mai mult, nici mai puțin decât să-l înlocuiască pe împăratul Alexios I, pe tronul imperial, cu un pretendent refugiat și descoperit printre ei, care, recomandându-se cu titulatura de „porphyrogenetul Leon” – despre care însă toată curtea de la Constantinopol știa că murise ucis în Antiochia -, susținea că l-a avut ca tată pe defunctul suveran bizantin Romanos al IV-lea Diogenes.
Nu se știe exact ce profit politic, sau militar au urmărit cumanii prin această substituire; dar se cunoaște, din cronica Anei Comnena, că, trecând la sud de Dunăre, în interiorul imperiului, complotiștii au primit ajutor de la niște călăuze valahe, racolate din regiune, care, probabil bine plătite – dar și deconspirate apoi împăratului de un anume Pudilos -, i-au condus până la pasul Zygos, arătându-le „drumurile și trecătorile” și sprijinindu-i să străbată Munții Balcani. În lupta care a urmat însă trupele bizantine i-au înfrunt categoric pe viclenii cumani, l-au capturat pe falsul pretendent la tron (căruia, din ordinul Annei Dalassena, mama împăratului legiuit, rămasă regentă în locul lui, pe timpul unei scurte absențe, i-au provocat orbirea), apoi unități ale armatei de la Constantinopol i-au fugărit pe cumanii scăpați cu viață și, până în apropierea defileului Sidera, de la Porțile de Fier, i-au omorât pe toți cei prinși din urmă; au luat și o mulțime de prizonieri, dar, conștienți că, pătrunzând pe un teritoriu străin, vor deveni vulnerabili, s-au oprit pe malul Dunării, și doar așa cumanii împuținați amarnic au reușit să se replieze la nord de fluviu.
Înfrângerea însă, în mod paradoxal, nu numai că nu i-a dezorientat pe cumani, ci a avut un efect stimulativ asupra lor, determinându-i să priceapă că, în lipsa prăzilor dobândite la sud de Dunăre, de la bizantini, îi păștea o sărăcie neagră, iar faptul acesta s-a dovedit suficient pentru a-i mobiliza, a-i face a-și reprioritiza obiectivele, direcționându-le, de data aceasta, către Câmpia Română, unde încă se mai aflau pâlcuri răzlețe de pecenegi; de aceea, înțelegând că, atâta timp cât vor mai sta pe teritoriul lor, intrușii le vor consuma din resurse, au declanșat un aprig război împotriva lor, începând să-i vâneze, schilodindu-i și măcelărindu-i pe unde-i prindeau. Or, masacrul a generat urmări imediate, deoarece, dorind să-și salveze viața, cei mai mulți dintre pecenegi au fugit la unguri, cerându-le îngăduința de a se stabili în țara lor și, primind-o, așezându-se și formând colonii întâi în sudul Transilvaniei, apoi și în alte zone, în timp ce alții, foarte puțini, au rămas pe loc, unde, pentru a li se pierde urma, s-au amestecat printre valahi, înlesnindu-le acestora misiunea de a-i asimila. De la data aceea însă, exceptând orașele românești dunărene, în care, deși conducerea era asigurată (formal, totuși) de bizantini, pecenegii se pare că mai posedau o oarecare putere, dominația politică a pecenegilor în Câmpia Română s-a încheiat, înlocuită de aceea cumană, ai cărei protagoniști, foarte mulți (cu toate că nici pe jumătate cât indigenii), destul de bogați și excelenți luptători, s-au răspândit, ca proprietari de moșii, în stepele țării, preponderent în Bărăgan (atât cât nu era acoperit de Codrii Vlăsiei), dar și în lunca Dunării, și pe văi de râuri, fără a se implica însă exagerat în viața autohtonilor.
Totuși, așa rezervați cum se arătau, cumanii nu au pregetat niciodată a acapara, poate prin violență, cele mai bune pământuri și cele mai mari păduri, așa încât, pe măsură ce, foarte repede, o parte dintre ei s-au sedentarizat, în Câmpia Română a apărut, cu geneza între vitejii comandanți militari, clasa boierilor mari proprietari de moșii. Cnejii, juzii și vătămanii, reprezentanți, cei mai mulți, ai vechilor slavi, asimilați de valahi, și constituenți ai unui fel de elite a lumii rurale, încă se găseau și ei în teritoriu, în număr destul de mare, dar, odată cu ivirea marilor aristocrați, și-au pierdut din influență. Nu însă într-atât încât să devină de neglijat, căci un cneaz din Muntenia – ca și juzii, de altfel, cu care se asemănau, profesional, până la identitate -, poseda, în cnezatul său, în afară de locuință, până la șase mari bucăți de teren arabil, dar și dreptul de a controla cârciumăritul, moara, prisaca și piua, precum și stăpânirea asupra iazurilor, a livezilor și a grădinilor.
Provenind, în general, din structurile perimate ale obștii sătești, cnejii, deși concurați crâncen de marii boieri, aveau, totuși, țărani aserviți, care munceau pentru ei, precum și slugi, și sclavi. Când sărăceau, datorită fărâmițării loturilor prin moștenire, sau din alte pricini, intrau în rândul țăranilor liberi și trăiau, ca și aceștia, din lucrul lor sau, câteodată, din mercenariat. Altminteri însă, deoarece erau neconfirmați de suveranii locali, nu se deosebeau de valahii mai răsăriți. Vătămanii, în schimb, și ei de origine slavă în mare parte, dar asimilați de mult de populația autohtonă, erau numiți în posturi de marii boieri, cărora, desigur, pentru această favoare, le arătau o energică recunoștință.
Împărțită între atâtea cnezate însă, și între mari proprietari de pământ, Câmpia Română încă nu constituia o țară, cu o conducere centralizată și, de aceea, oamenii, săraci sau bogați, se străduiau cel mai adesea, pentru a putea trăi, să se alieze cu alții, sau chiar să se pună în slujba lor. Drept dovadă se află contribuția lor – consemnată de autorul Foucher de Chartes într-o lucrare a sa, referitoare la participarea românilor, în anul 1095, la Prima cruciadă -, la marile bătălii religioase, unde lumea îi cunoștea mai mult ca „daci”, dar știa să îi deosebească de unguri, chiar dacă prin forța împrejurărilor, pentru a se angrena în acea bătălie, au trecut prin ținutul maghiar.
Nici cumanii însă nu posedau toți moșii și, prin urmare, mulți se vedeau constrânși a trăi în continuare din creșterea animalelor, așa cum o făcuseră când erau nomazi, ceea ce, din pricina rutelor de transhumanță și a pășunilor, care se suprapuneau, sau se intersectau cu ale valahilor, dădea naștere, din ambele părți, unor acte de ostilitate. Totuși, la vremea aceea, teritoriul cuman nu se limita doar la Câmpia Română, fiind imens, întins spre răsărit și, de aceea, cum sediul puterii politice și militare se afla undeva între Nipru și Don, acea regiune (conform unor istorici, deoarece chestiunea e disputată) se numea „Cumania albă”. Valahia, în schimb, cunoscută și ca Muntenia, purta, poate din pricina marilor ei păduri, dese și întunecoase, denumirea de „Cumania neagră”. În ambele ținuturi însă cumanii cooperau foarte strâns și, dacă se simțea nevoia, nu ezitau a se ajuta reciproc.
În Muntenia însă, odată cu dispersarea cumanilor în toată Câmpia Română, n-au fost necesare intervenții armate, deoarece, pe de o parte, turanicii, conștienți ei înșiși (ca și pecenegii, cândva) de marea însemnătate a comerțului desfășurat pe Dunăre, n-au împiedicat în nici un fel schimburile negustorești dintre vânzătorii imperiali, sau genovezi și indigenii de la sud de Carpați, iar pe de alta bizantinii înșiși, deși aveau în continuare soldați în toate fortărețele de frontieră, inclusiv în Cetatea Giurgiu, s-au abținut să declanșeze atacuri, limitându-se doar la a patrula prin zonă și a o supraveghea. În plus, nici în celelalte regiuni din Thema Paristrion-Paradunavon nu s-au întâmplat incidente grave, și nici n-au izbucnit revolte, așa încât, deși pretutindeni se trăia încordat, o scurtă vreme peste lunca Dunării s-a așternut monotonia.
În anul 1113 însă, consolidându-și formațiunea statală și prinzând curaj, cumanii, sprijiniți de valahii obligați, poate, să-i însoțească, dar și de puținii pecenegi sedentarizați în Câmpia Română – care, cu vocația lor pentru mercenariat aveau o predilecție de a se integra în armatele de tip feudal -, au trecut din nou la sud de Dunăre, pătrunzând în Imperiul Bizantin, însă nu prea adânc, ci doar prin invazii minore, aproape superficiale, „de probă”, pentru a vedea ce se întâmplă.
În anul 1114 însă, mulțumiți de rezultatele expedițiilor de tatonare, s-au mobilizat într-un număr superior, s-au îndreptat spre Vidin, au traversat fluviul, cel mai probabil prin vadul numit „al Cumanilor” și, sprijiniți, de asemeni, de mercenari pecenegi și valahi, au atacat părțile vestice ale Themei Paristrion-Paradunavon. De data aceasta însă împăratul Alexios I Comnenos, prevenit asupra mișcărilor lor, le-a poruncit trupelor bizantine, aflate – conform autorului islandez Snorri Sturluson – într-o campanie declanșată recent în Thracia, să-i încercuiască și să-i zdrobească. Iar armata imperială, într-adevăr, i-a întâlnit pe cumani, pregătindu-se să-i nimicească; dar hoardele turanice au abandonat în grabă ținutul cucerit, au rupt-o la fugă spre Dunăre, urmărite de soldații întărâtați și, trecând pe țărmul nordic, au încercat, precipitate, să se piardă în zare. Mai multe detașamente ale armatei imperiale însă, constituite din mari unități, au primit ordin împărătesc să le ucidă și, traversând fluviul, au început din nou a le urmări, până când – potrivit Anei Comnena -, „după un drum de trei zile și trei nopți”, efectuat – conform lui Snorri Sturluson – spre răsărit, în țara „Blokumannland”, sau în Cumania Neagră, observând că turanicii – precum a remarcat Ana Comnena – „trecuseră un afluent al fluviului din acel ținut cu plutele pe care le aveau cu ei”, și-au dat seama de inutilitatea efortului lor și „s-au întors la împărat fără să fi făcut nimic”.
Referitor la ținutul descris de islandezul Snorri Sturluson în opera sa (cuprinsă în volumele „Saga Sfântului Olaf” și „Heimskringla”), denumit „Blokumannland” – despre care însă cronicarul pare să fi auzit de la mercenarii varegi, sau vikingi, aflați în garda imperială a lui Alexios I Comnenos -, majoritatea cercetătorilor români contemporani s-au pronunțat cu reticență, asociindu-l, totuși, cu Țara vlahilor, sau cu Valahia; alții au emis părerea că era vorba de Țara cumanilor, în timp ce alții au susținut că, evident, trimiterea s-a făcut către Țara românilor-cumanilor; iar alții, în sfârșit, au afirmat că precizarea a incumbat Țara cumanilor negri; dar aproape toți au localizat respectivul ținut la nord de Dunăre, poate în vestul Olteniei, dar și mai probabil în regiunea Vlașca, din lunca Dunării, în proximitatea Cetății Giurgiu, alături de care, la o distanță de numai 30 de kilometri, încă de prin secolul 9 exista o așezare denumită Comana.
Însă puternica ripostă bizantină din anul 1114 nu s-a concretizat printr-un efect durabil, deoarece, în iarna anilor 1122-1123, aceiași cumani din valea Dunării, însoțiți, ca de obicei, de ostași valahi și de mici unități pecenege, s-au concentrat din nou în luncă, au trecut fluviul și s-au năpustit peste sate, către miezul imperiului, prădând, omorând și incendiind. Soldații bizantini din fortărețe însă, precum cei din Cetatea Giurgiu, au dat de veste armatei imperiale, care, fiind superioară atât ca strategie de luptă, cât și numeric, s-a înfățișat către graniță și i-a respins.
Studiind, mai târziu, relațiile dintre Imperiul Bizantin și cumani, cercetătorii au remarcat, nu foarte mirați, că, deși, la frontiera de pe albia Dunării, între barbari și apărătorii imperiali izbucneau mereu conflicte, totuși legăturile dintre ei nu s-au deteriorat niciodată atât de rău încât să se suprime comerțul, așa încât – potrivit cronicarilor vremii -, cu toate că raiduri cumano-valaho-pecenege la sud de Dunăre aveau loc frecvent, negustorii bizantini efectuau schimburi comerciale cu indigenii în ritm susținut, iar marii comandanți ai armatei imperiale colaborau intens cu omologii lor militari de peste fluviu. Prin urmare, în pofida tuturor fricțiunilor și animozităților, calitatea vieții în lunca Dunării prospera rapid, genovezii de la Vicina se îmbogățeau constant, oamenii din portul Giurgiu se înstăreau, iar locuitorii așezărilor Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Daia, Gostinu, Braniștea și Oinacu, deși împovărați de multele corvezi la care erau supuși, simțeau, totuși, în traiul lor, o schimbare în bine.
Aceeași schimbare se pare că a atins și hanul de la Oinacu, din preajma debarcaderului, a estacadei și a drumului de halaj care deserveau Vicina, unde, atrași de mulțimea de dregători și de aristocrați sosiți mai mereu la cumpărături, pentru a-și procura mărfuri încă nedistribuite pe piață, alt val de întreprinzători evrei se adăugase celui instalat în ținut cu aproape o sută de ani în urmă, și acum, în toată lunca, nicăieri nu se mai întâlnea o asemenea animație, cu aspect de iarmaroc, sau de bâlci, ca aceea stârnită de comercianți, cu căruțele lor, de robi, de hamali, de slugi, de funcționari, de mateloți și de femeile de la stabiliment.
De altfel, deși mărturiile care să o ateste lipsesc momentan, evreii s-au stabilit în Câmpia Română, cel mai probabil, îndată după ce Imperiul Roman, ca represalii pentru răscoala, înăbușită, declanșată de Bar Kohba între anii 132-135 d.Hr., a incendiat Ierusalimul și a distrus cel de-al II-lea Templu, înrobind populația și silindu-i pe supraviețuitori a porni în exil. În Geția, și în Dacia, conform monedelor descoperite, se pare că au ajuns foarte puțini; dar, pe măsură ce relațiile feudale s-au diversificat, îngăduind unui număr tot mai mare de oameni să trăiască din activități precum comerțul, sau medicina, sau speculațiile financiare, o parte dintre cei un milion și jumătate de evrei aflați în Europa pe la anul 1 000, masați, cei mai mulți, în statele germanice, unde formau comunități distincte, s-au abătut spre lunca Dunării, în sudul Munteniei, așa încât, deși existența lor în spațiul românesc este documentată abia din secolul 15, ei, totuși, ispitiți de oportunitățile negustorești oferite de genovezi, s-au așezat la sud de Carpați, pentru a se îndeletnici cu tot ce putea produce bani, cu mult mai înainte.
În anul 1148 însă, o altă incursiune la sud de Dunăre, inițiată de luptătorii cumani, aliați cu supușii lor, valahii și pecenegii, a afectat ținuturile imperiale atât de grav încât, după ce trupele bizantine, cu mare efort, au reușit să-i respingă pe năvălitori, împăratul Manuel I Comnenos a ținut sfat cu consilierii săi și, împreună, pentru a avea liniște în viitor, au decis să trimită armata la nord de Dunăre, cu ordinul expres de a-i nimici definitiv pe cumani. Însă, potrivit cronicarului Niketas Choniates, întâmplările relatate cândva de scriitorul islandez Snorri Sturluson s-au repetat: urmăriți cu perseverență de bizantini, care, simțindu-i înfricoșați, nu i-au slăbit deloc, cumanii, abia ajunși pe malul fluviului, în sudul Munteniei, au luat-o din nou la fugă spre răsărit. Armata imperială însă i-a ajuns din urmă și, într-o zonă colinară din Câmpia Română, i-a atacat și i-a mai învins o dată. Atunci cumanii și însoțitorii lor, obișnuiți cu terenul, s-au afundat în Codrii cei mari ai Vlăsiei, sau în „pădurea nebună”, cum ei înșiși o denumeau – al cărei nume, de altfel, avea să definească, mulți ani mai târziu, descompus în termenii constituenți, respectiv „deli-orman”, județul Teleorman, suprapus acelei fioroase păduri – și urmăritorii, nevoind să riște, au rămas pe loc, apoi s-au retras.
Pe vremea aceea, ca și înainte cu câteva milenii, Codrii Vlăsiei se întindeau aproape în toată Câmpia Română, de la râul Olt până spre Bărăgan, și de la Uzunu, de lângă Frătești, până dincolo de localitatea Ploiești, către Munții Carpați, iar dacă cineva ar fi dorit să-i defrișeze s-ar fi lovit, neîndoios, de împotrivirea în special a valahilor, care, cunoscând valoarea acelei fantastice încâlceli de arbori, unde, în caz de mare primejdie, se afunda toată suflarea satelor, și unde dușmanii nu puteau nici măcar a se da jos de pe cal, căci hățișurile i-ar fi împiedicat să execute mișcări mai ample, desigur că nu i-ar fi permis să comită o așa eroare. Or, mai târziu, tocmai această precauție i-a răsplătit, deoarece, dacă pădurile nu i-ar fi ajutat să-și păstreze ființa ca neam, valahii – potrivit surselor istorice de la Bizanț, dar și ungare, și slave, iar mai apoi occidentale -, n-ar mai fi izbutit niciodată, slăbiți cum erau de atâtea stăpâniri pustiitoare, să-și întemeieze micile lor formațiuni statale, exclusiv românești, numite cnezate și voievodate.
În lunca Dunării, indubitabil, cumanii reprezentau forța predominantă a timpului lor, fiind bine organizați militar și având o aristocrație bogată, autoritară, stăpânitoare a celor mai bune moșii; dar, din instinct sau din spirit nativ, evitau a se combina cu indigenii, pe care îi luau cu ei doar în incursiunile din sudul fluviului, preferând să se așeze, precum erau familiarizați ancestral, pe văi de râuri sau în șesuri deschise, în mlaștini sau în privaluri – unde, în afară de marii boieri, de funcționari și de negustori, se instalau în corturi, umplând sudul Munteniei cu cai și cu căruțe -, iar această rezervă oarecum jignitoare i-a determinat pe valahii de pretutindeni, atât din lunca Dunării, cât și din regiunile mai îndepărtate, să se poarte ciudat, circumspect și prevăzător, interacționând cu ei numai când vătămanii, sau cnejii veneau să încaseze tributul, sau când, zvonindu-se că iar va fi război cu bizantinii, indigenii se prezentau spre a fi recrutați. Altminteri, trăiau separat, marii aristocrați cumani dând porunci, țăranii valahi muncindu-le moșiile, iar micii conducători autohtoni adunând, în ascuns, cete de militari pe care le întrețineau și le pregăteau pentru a se ști apărați.
La Vicina însă, situată doar simbolic sub autoritatea guvernatorului Themei Paristrion-Paradunavon, ocârmuirea era asigurată de genovezi și, întrucât insula adăpostea preponderent comercianți, activitățile îi erau și ele specific negustorești, constând, de obicei, în manipulări și tranzit de mărfuri, la care participau grupuri întregi de oameni; de aceea, luând contact personal cu acea stare de lucruri – despre care însă e posibil a fi auzit dinainte -, geograful arab Sarif al Edrisi, autorul lucrării „Desfătarea omului”, publicată în anul 1154, vizitând ținutul, a constatat că emporia, obținând „însemnate venituri din comerț”, era „un oraș cu mulți locuitori”, așezat în valea Dunării, dar „înconjurat de câmpii cu recolte bogate”. Însă, înainte de a se fi dus în ostrovul Mocanu, e foarte posibil ca geograful să fi tras la han, la Oinacu, de unde, dacă – în condițiile în care călătoriile se efectuau, de regulă, vara -, a nimerit în plin sezon agricol, abundența de grâu a împrejurimilor, cu care se alimentau atât Vicina, cât și portul Giurgiu, aflat la nici 10 kilometri distanță, în aval, evident că i-a sărit în ochi.
Orașul Giurgiu în sine, pe care geograful arab poate că nu l-a călcat, nu se găsea sub jurisdicția Themei Paristrion-Paradunavon și, prin urmare, fiind controlat de cumani, e foarte posibil să fi aparținut unui cnezat și să fi fost condus, ca toate celelalte așezări din lunca Dunării, de un boier autohton, supus turanicilor de la răsărit; Cetatea din insula Sfântul Gheorghe însă, laolaltă cu militarii ei, era guvernată de înaltul funcționar al Themei Paristrion-Paradunavon, numit de la Constantinopol. Dar, pe cumani, acea fortăreață, ticsită cu soldați bizantini, nu îi tenta a o ataca, deoarece, pe de o parte, nu s-ar fi ales cu nimic în urma încăierării – decât, cel mult, cu câțiva morți sau răniți, poate chiar din tabăra lor -, iar pe de alta și-ar fi atras, în mod gratuit, mânia imperială, care desigur că s-ar fi concretizat în trimiterea și mai multor unități militare asupra lor, pentru a-i pedepsi; nici Vicina nu reprezenta o țintă, întrucât, din comerțul ei profitabil, eliberat, foarte probabil, de anteriorul control peceneg, li se făcea și cumanilor o mică parte; de aceea, în toamna anului 1150, insistenții turanici și-au fixat ca obiectiv tot imperiul, au trecut Dunărea și, cine știe de ce, poate ca un avertisment, manifestând o preferință pentru satele Themei Paristrion-Paradunavon, le-au invadat și le-au jefuit, continuând apoi, într-un iureș, să înainteze. Iar la început, din pricină că erau foarte mulți și motivați, dar, mai ales, deoarece, în pofida semnalelor de alarmă emise de ostașii din Cetatea Giurgiu, i-au surprins pe toți prin impetuozitatea lor, au învins toate unitățile bizantine care le-au ieșit în cale; dar, primind întăriri, armata împărătească s-a refăcut, a contraatacat și, înfrângându-și inamicii în câteva rânduri, în cele din urmă i-a silit să se retragă la nord de Dunăre.
Turanicii însă, care niciodată nu se dădeau bătuți, și-au îngrijit răniții, s-au consolidat, recrutând pentru oastea lor alte generații de luptători valahi și, în anul 1156, sau în 1157, au trecut din nou la sud de Dunăre, atacând întâi, în grabă, pentru a-și intimida adversarii, câteva localități, apoi, pentru a-și pregăti lovitura cea mare, pe care plănuiau să o dea în interiorul Imperiului Bizantin, așezându-se în lunca fluviului și așteptând. Dar manevrele cumanilor aproape că i-au scos din minți pe conducătorii de la Constantinopol, care, ofensați, au hotărât să-i măcelărească pe toți, trimițând, pentru aceasta, o mare armată în lunca Dunării, cu misiunea de a-și extermina dușmanii până la ultimul om. Cumanii însă, ca și în alte dăți, înțelegând că riscau un dezastru, au ieșit din corturi, au înhămat, au pus avutul în care și, în mare grabă, au trecut la nord de fluviu și au fugit.
Totuși, consecvența turanicilor în a ataca provinciile imperiale – demonstrată de faptul că o făcuseră de trei ori în doar zece ani -, nu dovedea nici un fel de teamă indusă de războinicii bizantini, ci, mai degrabă, evidenția o prevedere și o lipsă de scrupule care, în cele din urmă, reprezenta expresia mai mult a unei mari stăpâniri de sine decât a unei naturi sfioase, precum și a circumstanței că, totuși, în atâția ani, se familiarizaseră într-atât cu ținutul din lunca Dunării încât poate că numai acolo se simțeau în elementul lor. Iar această atitudine fermă, belicoasă și controlată, deopotrivă, i-a influențat, în sfârșit, și pe reticenții valahi, dintre care o însemnată parte, nemaiputând trăi, din pricina rapacității asupritorilor lor, doar din creșterea vitelor, din agricultură, din comerț și din pescuit, a început a opta, precum au notat cronicarii în textele lor, pentru mercenariat. Or, tocmai această preferință forțată a determinat o mulțime de tineri români ca, în anul 1166, când Manuel I Comnenul, împăratul de la Constantinopol, dorind a-i înfrunta pe unguri, pentru a-i împiedica să-și extindă teritoriile spre sud și spre răsărit, a răspândit o amplă chemare la oaste, să răspundă invitației imperiale și să se înroleze. Nu știau că vor participa la punerea în aplicare a uneia dintre cele mai ingenioase strategii bizantine, prin care împăratul, dorind a-și surprinde dușmanii, a executat o mișcare de diversiune devenită model.
Concret, înainte de a-și ataca efectiv inamicii, Manuel I Comnenul a trimis o puternică oaste, conducă de prințul Alexis, către localitatea Sirmium, din preajma Dunării, inducându-le astfel maghiarilor ideea falsă că îi va lovi pornind din acel ținut. Dar, în realitate, ofensiva bizantină, încredințată lui Leon Vatatzes, s-a declanșat din cu totul altă direcție, cu o altă armată, la fel de numeroasă, buimăcindu-i total pe unguri și, prin urmare, creând premisele unui succes răsunător. Or, tocmai pentru că planul a dat rezultate, împăratul Manuel I Comnenul, voind să-l repete, a expediat, conform cronicarului Ioan Kinnamos, o a treia oaste, întărită cu soldați valahi, îndrumată de generalii Andronic Lampardas, Nichifor Petraloiphas „și de alții mulți”, puși toți sub comanda lui Ioan Ducas, cu indicația de a pătrunde în Transilvania „de undeva de sus”, din părțile unde această țară se învecina cu „Tauroscythia”, sau cu ținutul de dinainte de înființarea Cnezatului de Halici, situat la nordul Ungariei de azi. Comandantul Ioan Ducas, evident, s-a supus poruncii și – potrivit unei epigrame inclusă în Codex 524 al Bibliotecii lui Marcianus, editată de profesorul Spyridon Lampros și comentată de istoricul și filologul Gyula (Iulius) Moravcsik -, a trecut Dunărea, pentru a ataca Transilvania, pe la Vidin. Însă, cum așezarea Vidin se găsește în proximitatea Porților de Fier, era imposibil ca, procedând în felul acesta, să izbească Ungaria prin părțile apropiate de Tauroscythia, așa încât e foarte probabil ca informația din textul lui Marcianus 524 să fi fost consemnată greșit, iar traversarea Dunării de către armata lui Ioan Ducas să se fi efectuat nu pe la Vidin, ci pe la Vicin – sau Vicina, căreia, din neștiință, i se mai spunea și Dicin, sau Dicina -, armata imperială traversând Câmpia Munteniei, urcând spre miazănoapte pe undeva prin viitoarea Moldovă, apoi, năvălind peste „huni”, replasând adevărul la locul lui, respectiv arătând fără dubii că atacul bizantin a început în mod real prin părțile din „vecinătatea Tauroscythiei”, precum atât de scrupulos se menționează în cronici.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!