Știința e definită ca un ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, despre societate și despre gândire. Ca act în sine însă (ca proces rațional, generat în anumite condiții, și dezvoltat apoi, dar, mai ales, receptat în chip necunoscut de intelectul uman), încă nu și-a găsit o explicație satisfăcătoare. De aceea, foarte mulți indivizi au opinat că știința a apărut și s-a ramificat din necesitate, sau că i-a fost acordată umanității, prin revelații, de către Dumnezeu, sau, în sfârșit, că nu rasa umană ar fi responsabilă cu inițierea în domeniul cunoașterii, ci altcineva, și anume niște entități celeste, însărcinate de divinitate să-i îndrume pe oameni – îngerii veghetori, adică. Dar nu e nimic demonstrat, totul se menține încă la nivel de discuții și de presupuneri.
Însă, cu toată incertitudinea apariției ei, știința s-a manifestat de când e lumea lume, iar consemnări ale acestor manifestări s-au identificat, în afară de alte arii, în aproape toate textele străvechi păstrate, răspândite prin diverse culturi: în colecția de imnuri Rig-Veda, în Epopeea lui Ghilgameș, în Upanișade, în Mahabharata, în Ramayana. Și, desigur, în Biblia ebraică, sau în Vechiul Testament creștin, scris cu aproximativ 1200 de ani înainte de Hristos. Iar ceea ce frapează în primul rând în aceste note nu e faptul că ele există, ci că, în mare parte, caracterul științific înaintat le-a fost confirmat de către savanți cu trei mii două sute de ani mai târziu.
Astfel, nimeni nu poate explica, de pildă, de ce, și pentru ce – sau pentru cine – autorul biblic al versetelor despre Evrei (Evrei, 11;3) a menționat, în textul său, că materia vizibilă se constituie din elemente insesizabile cu ochiul uman, sau, cum s-a dovedit abia în secolul 19, și mai târziu, din atomi sau din particulele care formează atomii; sau că trupul omenesc este alcătuit din țărână (Geneza; 2:7, 3:19), sau că ”lumina poate fi împrăștiată” (Iov, 38;24), sau, în sfârșit, că viața posedă un cod genetic, numit ADN (conform Psalmului 139; 13-16), cum atât de surprinși au demonstrat cercetătorii: da, au spus ei, organismul uman este format din circa 28 de oligoelemente fundamentale, care toate se găsesc în pământ, lumina are în componență nu mai puțin de șapte culori, pretabile la a fi separate, iar apoi recombinate (potrivit lui Newton), iar esențial pentru viață este, într-adevăr, modelul genetic, cum fără dubii au arătat domnii James Watson și Francis Crick, descoperind că ADN-ul uman este în formă de dublu helix.
Or, tocmai pentru că Biblia include în ea o mulțime de manifestări ale științei, cele mai multe neînțelese la vremea lor, din motive obiective (învățământul nu exista ca fenomen social, oamenii aveau alte preocupări, războinice, în primul rând, etc., etc.), se impun niște întrebări stringente: Cine le-a inspirat, totuși, autorilor biblici cunoștințele științifice acum trei milenii și trei sute de ani? Și cui erau destinate, din moment ce umanitatea,
atunci, nici nu le pricepea, nici nu le putea asimila? Existau anumiți inițiați cărora le erau adresate în mod direct? Iar dacă existau, cine se ocupase de pregătirea lor? Dar, mai ales, ce rost aveau acele noțiuni științifice atât de complexe, în condițiile în care creștinii, care și le însușeau în biserici, erau cu totul străini de noima lor?
Până relativ de curând acestor întrebări sâcâitoare, părea, datorită naturii lor originale, să nu li se afle răspuns. În secolul 19 însă fizicianul Max Planck a revoluționat domeniul cunoașterii superioare prin a sa ”teorie cuantică” (recompensată, mai târziu, cu Premiul Nobel), enunțând că ”energia nu e divizibilă la infinit”, și punând astfel bazele unei ramuri esențiale a științei moderne, iar pasul făcut de el, urmat mai târziu de alți și de alți savanți, tot atât de merituoși, a îngăduit, în sfârșit, comunității științifice universale să înceapă a întrezări adevărul: în Biblie se găsesc înfățișate înseși procesele de creare a lumii, și de funcționare, iar destinatarii acestor comunicări nu sunt alții decât creștinii; sau, în sens mai larg, toți acei care vor să accepte, în mod logic și necesar, existența divinității. Pentru a le înțelege însă li se cere să se instruiască – adică să se dezvolte spiritual.
Iar acum lucrurile prezentate în textul sfânt, care odinioară îi nedumereau pe oameni, încep să capete sens: faptul, fundamental, că Universul întreg (în înțeles biblic, însă, și nu deturnat) e creat din lumină, sau că rugăciunile, de oricine ar fi rostite, în singurătatea locuinței lui, ajung fără greș la Cel Atotputernic, conform principiilor fizicii cuantice, sau că lumea, în cele din urmă, nu e decât o manifestare a conștiințelor participativă și neparticipativă, deopotrivă – sau o iluzie -, sau că sufletul e etern, ca și viața, sau că moartea nu e o dispariție definitivă, ci doar o trecere în altă dimensiune a realității nu mai miră pe nimeni, iar demonstrarea desfășurării lor ca procese existențiale normale nu mai e decât o chestiune de timp. Deoarece, așa cum a observat C. A. Coulson, într-o carte a sa, religia și știința nu sunt decât ”relatări complementare ale aceleiași realități”.
Totuși, deși neînțelegerile par a fi lămurite, alte întrebări își așteaptă răspuns: De ce acel – sau acei – care le-au inspirat textul biblic, prin revelații, scriitorilor din antichitate le-au comunicat informații nu de uz imediat, ci cu posibilitatea de a fi descifrate abia peste milenii? Progresul spiritual are nevoie de timp? Sau nu numai oamenii erau destinatarii? Dar, îndeosebi, ce se va întâmpla când ciclul de receptare conștientă a informațiilor conținute în mesajul biblic, de către pământeni, se va încheia ? Va fi reluat procesul, vizând un alt nivel de propășire intelectuală? Sau soluția va trebui să o ofere umanitatea?
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!