Capitolul 11: Retragerea
************
În anul 116 d.Hr., iazigii din Câmpia Tisei, considerând, în urma unor rațiuni personale, că o parte din vestul Daciei romane, situată în Oltenia, în Banat și în Transilvania, li se cuvenea, s-au grupat militar și au atacat năprasnic frontierele imperiale ale acestei țări. Și, pentru că împotrivirea romană nu a izbutit să-i respingă, au continuat asaltul și în anul 117 d.Hr.
Iazigii erau o ramură a sarmaților, vorbitori ai unui dialect al limbii iraniene, provenind de la est de Volga, de unde apoi s-au răspândit în stepele de la nord de Pont. Începând cu secolul 1 d.Hr. însă, trecând prin pasurile din nordul Daciei, au pătruns în masă în Câmpia Panonică, de unde apoi, atrase de pășuni, câteva triburi – precum o atestă mormântul sarmat descoperit la Vărșand, datat cu aproximație a fi existat în anul 100 d.Hr. – s-au așezat în zona de câmpie din vestul Bihorului și al Banatului.
Alarmat de atacul lor, împăratul Traian, dându-și seama că nu îi va putea respinge doar cu forțele armate concentrate în Dacia romană, l-a chemat din Orient, și l-a trimis la nord de Dunăre, pentru a-i înfrunta pe cotropitori, pe C. Iulius Quadratus Bassus, de profesie „vir militaris”.
La data de 9 august 117 d.Hr. însă împăratul Traian a murit, în Cilicia, și orice ingerință a sa în confruntarea dintre romani și iazigi a încetat. „Vir militaris” Quadratus Bassus însă, fidel profesiei sale, a urmat ordinul primit și a continuat războiul.
La scurtă vreme, împăratului Traian i-a succedat la tron însuși nepotul și fiul său adoptiv, Publius Aelius Hadrianus, care, îngrijorat pentru soarta imperiului, după ce a iernat la Nicomedia, la începutul anului 118 d.Hr., spre primăvară, s-a îndreptat către singurul loc de unde își putea exercita în deplinătate puterea, și anume spre Roma.
Dar, peste un oarecare timp, „vir militaris” Quadratus Bassus a căzut pe câmpul de luptă, doborât de iazigi, iar ca amenințarea pentru imperiu să devină totală, roxolanii sarmați (foarte numeroși, împărțiți în triburi, provenind din același trunchi cu iazigii), nemulțumiți din pricina faptului că noul împărat roman le tăiase o parte din subvenții, au părăsit gurile Dunării, unde stătuseră până atunci și, înțelegând că sosise momentul lor, pentru a nu rata prilejul, s-au apropiat, în galop, de Oltenia.
Nu se știe dacă au atacat sau nu Dacia romană; se cunoaște însă cu certitudine că s-au întâlnit cu autoritățile de ocupație, cărora, potrivit istoricilor și arheologilor, le-au reproșat vehement reducerea stipendiilor primite până atunci, în calitate de triburi clientelare imperiale, pentru a apăra – conform ordinului emis de împăratul Traian încă din anul 102 d.Hr. – granițele separatoare ale proprietății romane de restul lumii.
Iar ca situația să se agraveze încă și mai mult, în același timp, dacii din fostul regat al lui Decebal au început și ei să se agite, așa încât, pentru a o redresa, împăratul Hadrian a sosit în grabă la Dunăre, unde, contactându-i pe roxolani, s-a străduit să-i îmblânzească, onorându-l de îndată pe conducătorul lor – probabil P. Aelias Rasparaganus – cu titlul de „rex amicus” (sau „rege prieten”) al imperiului roman.
Înțelegerea însă nu i-a satisfăcut deloc pe roxolani, care – conform urmelor arheologice -, dorind să se despăgubească, au atacat castrele din zona subcarpatică, dinspre Muntenia – probabil de la Drajna de Sus și de la Voinești, dar poate și pe celelalte -, arzându-le, năruindu-le și, evident, precum au demonstrat-o monedele descoperite în situri, care nu depășesc în vechime anul 117 d.Hr., determinându-le, după alungarea soldaților romani, a își înceta existența.
Or, în momentul acela de cumpănă, când imperiul part începuse și el să creeze necazuri Romei, împăratul Hadrian, pricepând că frământarea militară ivită pe neașteptate în fața sa se putea transforma, dacă nu era stagnată, într-un dezastru, a ordonat întâi incendierea suprastructurii de lemn a podului lui Apollodor din Damasc, de peste Dunăre, de la Drobeta, apoi, oricât i-a venit de greu, abandonarea tuturor castrelor din regatul muntean și retragerea militarilor încartiruiți în ele la sud de Dunăre, în Moesia.
Așa încât, în urma acelei decizii, într-una din zile geții de la Frătești, dar și din celelalte așezări din luncă, au putut vedea, ca și în urmă cu 12 ani, aproape, o coloană lungă de soldați romani, conduși de centurioni, toți echipați ca de război, dar demoralizați și plictisiți, însoțită de cavalerie și urmată de numeroase căruțe, îndreptându-se cadențat către Giurgiu, unde nave de luptă o așteptau în port.
Înțelegând însă că acum imperiul roman, lipsit de „punctele de observație”, devenise încă și mai vulnerabil, în anul 119 d.Hr. împăratul Hadrian, dorind a-și apăra posesiunile cel puțin în zona de șes, a poruncit să se traseze o frontieră fermă între Dacia romană (sau fostul regat al lui Decebal) și Câmpia Munteniei, iar supușii săi, îndeplinindu-i voința, au revizuit granița deja existentă – întinsă de la Dunăre până sus, către nord -, mutând-o ceva mai încolo de râul Olt, către est și dându-i denumirea de „Limes-ul Alutanus”.
Tot atunci, aflat la strâmtoare, împăratul Hadrian și-a reconsiderat – după toate probabilitățile – politica față de roxolani, cu care, neputându-i nici îndepărta prin tratative, nici izgoni cu forța, a reînnoit pactul încheiat de aceștia, încă din anul 102 d.Hr., cu împăratul Traian, numindu-i oficial, din nou, clienți ai Romei și îngăduindu-le, prin actul acela, pentru a proteja imperiul de năvălitori, să se așeze în Câmpia Română, obținând, prin concentrarea lor la nord de Dunăre, un mare „scut”, sau un „tampon” între râul Olt, între Munții Carpați și între vastele, aridele și intens populatele ținuturi dobrogene.
Cu toate acestea, conform istoricilor și arheologilor, în Câmpia Română predominanți erau geții liberi, a căror apropiere însă imperiul roman o evita, deoarece, cunoscând gradul lor strâns de rudenie cu supușii lui Decebal din Dacia romană – cu care erau frați de sânge, dar pe care romanii îi controlau -, se temeau să nu le stârnească animozitatea și să nu și-i facă dușmani.
Prin intermediul roxolanilor însă, plătiți de romani pentru a apăra frontierele imperiale, geții beneficiau și ei de privilegiile acordate acelora în virtutea statutului lor de prieteni ai Romei, așa încât – potrivit doar celor câteva locații deținute de roxolani, potrivit arheologilor, în Câmpia Munteniei, din totalul celor 134 de așezări descoperite, alături de Muntenia, în Dobrogea, în Moldova, în Crișana și în Banat -, s-a ajuns în starea paradoxală de fapt ca roxolanii, ca apărători ai granițelor romane, să fie o minoritate, în timp ce hegemonia ținutului, inclusiv conducerea regatului, să o posede poporul get, majoritar și stăpân pe teritoriu.
De aceea, tot în conformitate cu cercetările arheologice – care, descoperind, în morminte, schelete de copii și de femei, au demonstrat că roxolanii s-au infiltrat printre geți pentru a trăi împreună cu ei o perioadă lungă de timp, și nu temporar -, concluzia învederată e că, în Câmpia Munteniei, roxolanii, fiind nomazi, nu și-au întemeiat niciodată o așezare a lor, ci doar s-au dispersat printre autohtoni.
Pe de altă parte, precum au afirmat arheologii, de îndată ce armata romană, primind ordin de la Hadrian, s-a retras din castrele de la nordul Dunării, întorcându-se în ținutul de la sud de fluviu, de sus, de la nord, din regiunile montane unde se refugiaseră pe timpul războaielor dintre Decebal și cotropitorul Traian, pentru a nu fi capturați, au coborât masiv grupuri numeroase de daci, precum și de carpi, atrase de opulența presupus a exista în luncă, așa încât, pe la mijlocul secolului al 2-lea d.Hr., în Câmpia Română, de la Dunăre până la Carpați, și de la Olt până la Marea Neagră, trăiau armonios geți autohtoni, daci refugiați, carpi sosiți din munți și, spre gurile Dunării, de unde apărau imperiul roman, triburi de roxolani.
Conform lui Vasile Pârvan însă, cam pe la aceeași dată, deși – în concordanță cu cercetările sale – marile grupuri sarmato – roxolane rămăseseră în estul și în nordul Geto – Daciei libere, totuși geții, siliți să suporte, tot dinspre est și dinspre nord, și presiunea bastarnilor și a altor populații est-germanice, iar dinspre vest amenințarea suebilor și a sarmaților iazigi, „erau mult restrânși în hotarele lor”.
Chiar și așa însă, o estimare efectuată de autoritățile romane în fostul regat al lui Decebal indica numărul total de un milion de locuitori, fără a se ști însă câți erau indigeni, câți coloniști și câți făceau parte din forțele militare de ocupație; ținând cont de densitatea umană de pe acea suprafață însă, precum și de faptul că populația de etnie getică era răspândită atât în Câmpia Munteniei, cât și în Dobrogea romană, în Moldova, în Maramureș, dar și dincolo de actualele hotare ale României, iar Dacia romană nu reprezenta decât 14 % din întregul teritoriu locuit de geți, se poate afirma că în Muntenia, în afară de alte seminții, se aflau, cu aproximație, pe lângă alte 4 milioane de geți risipiți în celelalte regiuni, cel puțin 2 milioane de indigeni.
(Iar faptul că, în Câmpia Munteniei, exceptând castrele presărate de la Dunăre până la pasul Bran, abandonate în anul 117 d.Hr., nu s-au descoperit nicăieri, precum în alte provincii balcano-dunărene – ca în aceea renană, de pildă -, monumente funerare conținătoare ale unor reprezentări sigure de „dona militaria”, a întărit supoziția că la Oinacu, lângă Giurgiu – sau la Braniștea, sau la Bila, sau la Schitu – necropolele presupus romane aparțin geților autohtoni, cărora li s-au pus lângă ei, în mormânt, monede romane, sau obiecte cumpărate de la negustorii romani, ori, pur și simplu, nu sunt decât locurile de înhumare ale soldaților romani, morți pe vremea executării serviciului militar în fortărețe).
Însă, cu toate că soldații romani fuseseră retrași din castrele din Muntenia și trimiși la sud de Dunăre tocmai pentru a consolida sistemul frontalier de apărare, existența geților liberi în Câmpia Română, precum și a sarmato-roxolanilor – în care totuși Roma, deși îi plătea, nu se putea încrede – dădea imperiului roman un asemenea sentiment de nesiguranță încât, în jurul anilor 180 d.Hr., lăsând deoparte metodele de a cultiva „amicitia”, ca până atunci (pe care le-au utilizat cu sarmato-roxolanii, cu marcomanii, cu quazii și cu costobocii), pur și simplu, pentru a consolida Limes-ul Alutanus, au contactat – precum au arătat mormintele cercetate de arheologi, din care lipsesc bogățiile princiare și vasele de bronz sau din metal prețios, indicatoare ale prezenței unei „aristocrații barbare” – anumite structuri paupere ale populației autohtone, cărora, în schimbul unor proprietăți funciare, le-au aplicat un control riguros. Și, în condițiile în care dintre toate semințiile barbare de la nord de Dunăre sedentari – dar și mai numeroși – erau doar geții, e de presupus că ei au fost preferați.
Așa încât, datorită acelui nou sistem de apărare a frontierei, foarte curând, în vestul și în nordul Munteniei, moneda romană, reieșită din schimburile comerciale, a sporit vertiginos în frecvență; n-a ajuns însă niciodată a egala valorile financiare tranzacționate în portul Giurgiu, sau în așezările de primprejur.
Dar, pe de altă parte, sistemul de apărare a Limes-ului Alutanus cu sprijinul unor familii împroprietărite nu a dat rezultatul scontat – poate pentru că oamenii plantați acolo urau prea mult imperiul roman pentru a-l ajuta -, astfel că, după anul 193 d.Hr., silit să ia noi măsuri, împăratul Septimius Sever a dispus ca frontiera Daciei romane cu Geția liberă să fie mutată de lângă râul Olt spre est, cu o distanță cuprinsă între 10 și 50 de kilometri față de firul apei.
Iar sarcina de a apăra noua graniță le-a revenit triburilor clientelare de costoboci – un neam dacic de proveniență incertă, ori pelasgă, ori germanică/gotică, ori sarmato-scitică, locuitori ai nordului Daciei, ai Moldovei și ai Basarabiei, până în sudul Galiției, care, fiind independenți, ca și geții liberi, întrețineau cu imperiul roman relații de parteneriat, atacându-l însă când nu erau mulțumiți și pustiindu-i ținutul -, aflate acolo, în preajma Dunării, în căutare de oportunități.
Însă costobocii, folosiți, până atunci, de romani ca tampon în calea năvălitorilor, au acceptat, în cele din urmă, a se transfera în Dacia romană – unde, probabil, au întemeiat, pe fundațiile existente încă de pe vremea lui Burebista, orașele Piroboridava și Tamaridava -, dispărând ca entitate tribală, așa încât, sesizând „breșa” ivită pe frontieră, carpii, sosiți din afara Câmpiei Munteniei, s-au instalat în locul costobocilor – de unde, când era cazul, se retrăgeau strategic – și, uneori singuri, alteori aliați cu sarmații (iar mai târziu cu goții), au început a ataca sistematic, cu năprăsnicie, imperiul.
(Geții de la nord de Dunăre însă – cărora, poate, carpii le propuseseră să-i însoțească și ei în incursiuni -, știindu-se supravegheați de roxolani încă din anul 102 d.Hr., când împăratul Traian încheiase cu aceia un tratat de amiciție, au refuzat, o bună perioadă de timp, să li se alăture).
Carpii – al căror nume, probabil, venea de la Munții Carpați – erau o populație de origine geto-dacă, foarte numeroasă, stabilită în Moldova, până la râul Nistru, care, convinsă că armata romană ocupa abuziv un teritoriu străin în vestul Geției libere, năvălea frecvent, sosind dinspre est, peste trupele imperiale din Dacia romană, încercând, dacă nu să le alunge, sau să le rănească letal, cel puțin să le înfricoșeze.
Soldații romani însă, adunați cu de-a sila din toate provinciile cucerite de Roma, nu aveau de ales și, conștienți că, în cazul unei înfrângeri, vor fi decimați, au luptat din răsputeri și i-au respins de nenumărate ori, la fel întâmplându-se și în anul 214 d.Hr., când, în bătălia de la Dunărea de mijloc, au rezistat încă o dată atacului inițiat de carpi.
De aceea, în anii 236/237 d.Hr., carpii, pentru a preîntâmpina un nou eșec, au revenit, de astă dată aliați cu sarmații, dar – poate din pricină că mercenarii geți din lunca Dunării refuzaseră să li se alăture -, mai furioși și mai îndârjiți decât cu prilejurile anterioare.
Le-a ieșit înainte, pentru a-i întâmpina, în fruntea unei armate imense, tot în regiunea Dunării de mijloc, însuși împăratul Maximus Tracul, care, învingându-i cu greu, a considerat acea bătălie atât de importantă încât, după ce i-a izgonit, s-a înnobilat, acordându-și titlurile de „Sarmaticus Maximus” și „Dacicus Maximus”.
Dar carpii nu au renunțat la ideea de a lovi imperiul și, în anul 238 d.Hr., venind din nou în luncă, mai încrâncenați și mai determinați, aliați însă acum cu goții, au întreprins un alt raid, mai amplu și mai feroce decât celelalte, atacând armata romană, cu toată forța, surprinzător, la Dunărea de Jos.
Guvernatorul Moesiei Inferior însă, care, pe atunci, era Tullius Menophilus, a adunat o uriașă oaste, concentrând toate trupele avute la dispoziție și, luptând cu disperare, întâi a oprit conglomeratul uman revărsat asupra lor, apoi l-a respins. Dar riposta lui nu a făcut decât să-i zgândărească, atât pe carpi, cât și pe goți, care, declanșând o altă invazie de anvergură, s-au năpustit încă o dată peste imperiul roman și, în anul 242 d.Hr., au pustiit, pur și simplu, teritoriile stăpânite de Roma în Tracia și în Moesia.
Goții aparțineau unui grup de populații germanice, fiind înrudiți, din pricina originii lor, cu vandalii, cu burgunzii și cu longobarzii și provenind, probabil, din Peninsula Scandinavă.
Prin secolul 2 d.Hr. ajunseseră, în peregrinările lor, în regiunea dintre Nipru și Don, de unde, răspunzând chemării lansate de carpi, li se alăturau acestora în incursiuni întreprinse în scop de jaf. Dar, deoarece imperiul roman reprezenta cea mai mare forță armată a lumii, precum și cea mai înaintată civilizație din vremea aceea, încă nu îndrăzneau să se așeze în preajma lui, mulțumindu-se, într-un anume fel, prin expedițiile lor sângeroase, să vadă terenul și să tatoneze.
Atacurile lor repetate însă, conjugate cu ale carpilor, nu au reușit niciodată să intimideze administrația romană din Dacia Felix – sau din fostul regat al lui Decebal -, precum nu au izbutit a impresiona nici armata imperială, așa încât, dorind, totuși, să facă pagube Romei, în anul 245 d.Hr., goții și carpii, aliați din nou, s-au apropiat iar de lunca Dunării, pregătind un alt asalt. Și, întrucât „frontul” unde urma a se da bătălia se afla la granița cu geții liberi, din Câmpia Munteniei, e foarte posibil ca, pentru a-și crește șansele de a câștiga acest nou război, carpii să îi fi contactat, propunându-le să li se alăture, și pe luptătorii din valea Dunării.
Însă locuitorii așezărilor de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Braniștea, de la Oinacu și din celelalte sate, conștienți că sarmații-roxolani, plătiți de romani pentru a apăra imperiul, îi vor ataca dacă se vor ridica împotriva Romei, n-au vrut să riște, așa încât marea ofensivă contra „stăpânilor lumii” – cum își spuneau romanii -, dezlănțuită în anul 245 d.Hr., dar care a durat doi ani, i-a avut ca protagoniști, în tabăra asaltatoare, doar pe carpi și pe goți.
A fost cea mai cumplită invazie întreprinsă cândva de „oștile barbare” împotriva posesiunilor romane din jurul Dunării, pe care împăratul M. Iulius Philippus, numit Filip Arabul, înfățișându-se însuși pe câmpul de bătălie, pentru a-și îmbărbăta soldații, a respins-o cu greu, și cu atâta efort încât, când, în cele din urmă, s-a detașat în învingător, a considerat victoria atât de importantă încât și-a acordat cu mare generozitate titlul de „Carpicus Maximus”.
Spaima insuflată de năvălitori însă crescuse enorm, demoralizând și parcă paralizând militarii, ceea ce l-a determinat pe suveranul roman ca, îndată după război, să poruncească, pentru a spori siguranța imperiului, să se fortifice neîntârziat orașele Sucidava, Romula și Drobeta, din sudul fostului regat al lui Decebal, dar, mai ales, să se retragă urgent granița deplasată, cu ani în urmă, de Septimius Sever, cu între 10 și 50 de kilometri la est de râul Olt, și să se reinstaleze pe prima poziție, acolo unde se găsea când a primit denumirea de „Limes-ul Transalutanus”.
Acest act însă, care dovedea nu prudență, ci o teamă fățișă, i-a încurajat pe carpi, determinându-i să se unească din nou cu goții și să le propună încă o dată locuitorilor de la nord de Dunăre să li se asocieze. Geții din luncă însă, mereu cu gândul la roxolanii aflați în ținutul lor (deoarece e foarte posibil ca violenții clienți ai Romei să fi patrulat prin întreaga țară), au refuzat din nou, așa încât, pentru a fi mai numeroși, carpii au apelat, în cele din urmă, la mulțimea de triburi de altă etnie din sudul Dunării, pe care le-au convins să îi urmeze.
Dar atacul inițiat în anul 253 d.Hr. s-a lovit de rezistența dură a armatei romane, condusă pe câmpul de luptă de M. Aemilius Aemelianus – nu altul decât un viitor ocupant al tronului Romei -, și coaliția barbară de peste fluviu a trebuit să se retragă.
Totuși, atâtea raiduri repetate, întreprinse de carpi și de aliații lor, cărora li s-au adăugat alte năprasnice incursiuni, organizate, între anii 260 – 268 d.Hr., pe când la Roma domnea Gallienus, de geții cei încrâncenați, susținuți de câteva triburi barbare, au slăbit rezistența armatei romane și, după ultima confruntare, goții, în sfârșit au pătruns în fostul regat al lui Decebal, luând în stăpânire o însemnată parte.
Iar aceasta a reprezentat picătura care a umplut paharul, căci, deși în anul 270 d.Hr. împăratul Aurelian, încercând să-i alunge pe goți, a declanșat un război de uzură, învingându-i, în cele din urmă și redobândind autoritatea asupra Daciei romane, el, neizbutind, totuși, a mai restabili ordinea din interiorul țării, a înțeles că invadarea provinciei dacice de la nord de Dunăre, în anul 106 d.Hr., fusese o mare greșeală, așa încât, în anul 271 d.Hr. a ordonat, irevocabil, pe motiv că, sub ploaia de atacuri barbare, imperiul risca să fie înfrânt, retragerea armatei și a administrației din Dacia romană.
Pentru a salva aparențele, a explicat că politica sa urmărea o „reașezare strategică a granițelor imperiului la Dunăre”. Dar atât militarii, cât și populația civilă romană, dar și aristocrații de origine dacă, îmbogățiți sub ocupație, au priceput că marele imperiu nu mai era capabil să asigure securitatea zonei și, numaidecât, formând lungi convoaie, de oameni grăbiți, de cai speriați, dar și de căruțe încărcate cu pradă, într-o zarvă generală, au trecut la sudul Dunării, pentru a se pune la adăpost.
În același timp, ignorând că anunțase retragerea ca pe o mișcare strategică, împăratul Aurelian l-a convocat pe conducătorul goților și, pentru a avea siguranța că, poate, cel puțin la sud de Dunăre – sau în Moesia romană – vor fi liniștiți, a încheiat o pace separată cu neamul got, cedându-i (deși inutil, căci Dacia romană era părăsită acum) o parte din teritoriul fostului regat al lui Decebal. În schimb însă i-a transformat pe goți în clienți ai Romei și le-a cerut ca, pentru favorul făcut, să apere limita dunăreană a marelui imperiu.
Tot cam în aceeași vreme, pricepând că țara lui Decebal, abandonată cu atâta grabă de lungile convoaie romane, devenise – în regiunile unde nu era ocupată de goți – o zonă liberă, dinspre est, dinspre nord și, parțial, dinspre vest au început să curgă – pentru a nu se mai opri decât către anul 300 d.Hr. -, cu intenția de a se împământeni acolo, alte convoaie, poate nu atât de compacte ca acelea romane, dar la fel de grăbite și de nerăbdătoare, formate din dacii liberi, care, odată ajunse în satele și în orașele aproape goale – deoarece în ele nu mai rămăseseră decât agricultorii și câțiva meșteșugari pauperi -, și le-au atribuit și le-au luat în stăpânire.
Concomitent, simțind că era momentul să se pripășească și ei printre geto-daci, din Câmpia Panoniei – unde, odinioară, trecuseră prin pasurile din nordul Daciei – au pătruns în fosta provincie romană și triburi de iazigi, de asemeni cu căruțele cu tot avutul, cu femeile și cu copiii.
Dar ei – conform arheologilor, care, în Muntenia, nu au descoperit nicăieri morminte de proveniență iazigă – nu s-au răspândit niciodată mai departe, spre sud și spre est, de perimetrul localităților Sânpetru, German, Bărăterz, Moșnița și Deta.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!