Leonardo da Vinci s-a născut la 23 aprilie 1452, în orășelul Vinci, situat în Toscana – aflată, pe atunci, sub jurisdicția Republicii Florența -, ca fiu nelegitim al juristului Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci – un notar cu mari venituri -, și al Caterinei, o frumoasă țărancă.
Despre tată se știe că, în chiar anul când s-a născut Leonardo, familia – poate pentru a-i acoperi greșeala impusă de simțuri – a întreprins demersuri pentru a-l căsători cu Albiera di Giovanni Amadori. Despre mamă însă doar s-a speculat (de către cercetătorul italian Francesco Cianchi), că ar fi fost o sclavă arabă, proprietatea unui client de-al notarului, care, după ce i s-a redat libertatea, și s-a creștinat prin botez, devenind Caterina, s-a măritat cu plugarul Acchattabriga di Piero del Vaccha. Oricum s-ar fi întâmplat însă copilul a fost recunoscut, fiind luat în grijă de către bunicii paterni, intrând apoi ca ucenic, încă de la 14 ani, în atelierul artistului florentin Andrea di Cione, mai cunoscut ca ”Verrocchio”, pentru a învăța să picteze.
Leonardo da Vinci era un adolescent voinic, înalt și frumos, blond, cu ochii albaștri și cu părul cârlionțat, mai mult autodidact decât instruit prin școli, dornic încă să se cizeleze, dar și să-și trăiască viața, prieten cu o mulțime de tineri din familii bune, cărora, pentru a-i distra, le făcea farse, le compunea poezii, le spunea ghicitori sau le înfățișa șarade. În viața privată însă îl caracteriza pedanteria, motiv pentru care se îngrijea îndelung, se îmbrăca decent, se păstra curat, dar, mai ales – dintr-un soi de meticulozitate organică -, își nota pe hârtie, amănunțit, tot ceea ce pătrundea în sfera sa de preocupări.
De aceea când, la data de 8 aprilie 1476, în cutia de scrisori a orașului Florența – sau în ”il tamburo”, cum i se spunea popular -, amplasată la ”Palazzo Vecchio”, s-a găsit un denunț îndreptat împotriva lui Jacopo Saltarelli – un ucenic giuvaergiu -, prin care acesta era învinuit că a întreținut relații homosexuale – sau ”legături mizerabile” – cu patru persoane dispuse să beneficieze de ”asemenea servicii nesănătoase”, populația întregului oraș a tresărit, deoarece, printre băieții acuzați de a-l fi ”sodomizat” pe Saltarelli, în afară de Leonardo da Vinci, de un croitor, pe nume Baccino și de un oarecare Bartolomeo di Pasquino, se afla și Leonardo Tornabuoni, tână vlăstar al unei familii aristocratice autohtone asociată, destul de strâns, cu familia Medici.
În alte vremuri și în alte părți ale lumii o asemenea plângere ar fi trecut, probabil, neobservată; dar în Florența acelor timpuri homosexualitatea dovedită se pedepsea cu moartea, prin ardere pe rug, celor vinovați confiscându-li-se în totalitate averea (din care un însemnat procent revenea denunțătorului) și, din aceste pricini, astfel de reclamații provocau întotdeauna vâlvă.
Un semn de întrebare pentru anchetatori îl ridica însă faptul că activitatea de prostituat al lui Saltarelli era cunoscută de autorități, cum, de asemeni, se știa și că acesta îi slujise ca model lui Leonardo da Vinci pentru o lucrare de-a sa; dar, deoarece printre acuzați se afla și un tânăr provenind dintr-o familie atât de bună, cum era Tornabuoni, numaidecât s-a născut bănuiala că întreaga afacere își avea geneza în dorința cuiva de a lovi, indirect, în familia Medici. De aceea, pe parcursul investigațiilor, care au durat două luni, cercetarea pârâților s-a efectuat în libertate, urmând a fi arestați doar dacă o va impune verdictul.
Și, pentru Leonardo da Vinci, s-au succedat șaizeci de zile de chin, de torturi fără seamăn și de cumplite mustrări de conștiință, când, trăind, ca un proscris, sub spectrul unei posibile morți, s-a confruntat cu cele mai înspăimântătoare încercări din existență, căci, pe de o parte, trebuia să îndure blamul societății, care îl privea ca pe un pervers și ca pe un dezaxat, iar pe de alta să suporte continuu gândul că, dintr-o simplă eroare, sau datorită unui moment de rătăcire, viața lui se putea încheia odios, pe lemnele arzânde ale unui rug.
Dar nu s-a resemnat, nici nu s-a împăcat cu ideea de a ceda fără luptă și, prin urmare, deși caznele morale ajunseseră la paroxism, s-a zbătut neobosit, încercând să găsească pe cineva care să îi sară în ajutor, adresându-se, disperat, întâi unui unchi care locuia la Pistoia, apoi – se pare, conform unui fragment dintr-o scrisoare – mamei sale, Caterina, apoi, în sfârșit, când și-a dat seama că era părăsit și incriminat de toți, florentinilor pe care îi cunoștea. Scrisorile cele mai stăruitoare și mai încărcate de rugăminți i le-a trimis lui Bernardo di Simone Cortegiani, gonfalonier al Florenței, căruia, după ce i-a precizat că nu are pe nimeni, i-a cerut, înlăcrimat, să-i răspundă: ”…dacă nu există iubire, atunci ce mai rămâne din viață?”. În paralel, poliția de moravuri a urmat procedurile, supunându-i pe acuzați unor interogatorii înfiorătoare, dar, după două luni, din lipsa probelor cât de cât concludente, ancheta s-a suspendat, pronunțându-se verdictul de achitare, cu condiția specială însă ca la adresa celor învinovățiți să nu se mai ivească nici un denunț.
La 7 iunie 1476 însă în cutia poștală s-a descoperit o nouă plângere, formulată împotriva acelorași tineri, și cursul procesului tindea a se schimba. Dar judecătorii au considerat că denunțul, deși era anonim, ar fi trebuit semnat și, în sfârșit, cazul a fost clasat.
Leonardo da Vinci, mulțumită, poate, rugăminților sale, a scăpat de rug; însă chinurile sufletești prin care a trecut i-au provocat o asemenea angoasă încât, amintindu-și duritatea și trivialitatea interogatoriilor, atitudinea florentinilor, care l-au privit ca pe un pervers ordinar, și faptul că nimeni nu s-a oferit să-l susțină, pornirile sexuale i s-au inhibat pentru totdeauna, simțurile aproape că i-au paralizat și din șocul cu care s-a confruntat nu și-a mai revenit pe deplin niciodată, pierzându-și echilibrul emoțional.
Un prieten, observând că, deși își salvase viața, acum, Leonardo da Vinci trăia ca un mort, i-a scris un poem, încercând să îl încurajeze: ”Lionardo al meu Lionardo, de ce atâta chin?”, l-a întrebat. Leonardo da Vinci nu i-a răspuns nimic, dar, mult mai târziu, când a învățat să perceapă lumea și manifestările ei ca un om matur, a notat în carnetele sale: ”Actul împreunării și membrele de care se slujește sunt atât de urâte încât, dacă n-ar fi frumusețea obrajilor, podoabele participanților și elanul neînfrânat, natura ar duce la pieire specia umană”. Ceea ce dovedește că instinctul estetic nu numai că i-a rămas intact, dar, de la cumplitele evenimente din primăvara și vara anului 1476, a început a îi domina existența.
Către 1480, când era deja stăpân pe mijloacele sale de exprimare, Leonardo da Vinci a pictat, în atelierul propriu, prima sa operă de o importanță majoră, intitulată ”Închinarea magilor”. Totuși, auzind că, la Milano, Ludovic Maurul căuta un sculptor pentru a-i executa un monument ecvestru tatălui său, Francesco Sforza, Leonardo da Vinci a părăsit Florența și s-a dus la Milano, unde, datorită elocinței și prestanței sale, dar și renumelui care începea să-l însoțească, a primit comanda. Apoi, împreună cu un pictor autohton, Ambrogio de Predis, a deschis un atelier, luându-și pe lângă sine, ca ajutoare dar și ca elevi, o mulțime de tineri. Tot cam în timpul acela a cunoscut-o pe Cecilia Gallerani, o atrăgătoare femeie de doar 17 ani, educată, de familie bună, vorbitoare a limbii latine, poetă și interpretă atât vocal, cât și din lăută, amanta lui Lodovico Sforza, regent al Milano-ului, care, deși foarte fragedă, îi născuse deja un copil ibovnicului ei. Copilul s-a stins curând, dar pasiunea pentru un trai elevat a Ceciliei Gallerani a supraviețuit, așa încât, de îndată ce Leonardo da Vinci s-a înfățișat la curte, amanta lui Lodovico Sforza l-a însărcinat să îi picteze portretul, iar Leonardo da Vinci, preluând comanda, s-a gândit, pragmatic, că un tablou izbutit îl va ajuta să cucerească gloria, captând admirația contemporanilor săi.
De la procesul lui Saltarelli, laolaltă cu urmările lui, trecuseră o mulțime de ani; totuși, Leonardo da Vinci încă era răvășit de consecințele dezastruoase ale acelui incident nefast. Cu toate acestea, însă, farmecul acelei femei-copil, ispititoare, gravă și lacomă, cu o privire în care feminitatea i se reliefa în exces, și cu o gură mică, aparent nevinovată, dar coruptă în fond, nu l-a lăsat indiferent, căci, într-un fragment de scrisoare adresată ”Magnificei Cecilia” (scrisă, totuși, de altcineva, dar, poate, dictată de el), Leonardo da Vinci i-a mulțumit distinsei doamne pentru epistola ”cea mai încântătoare din lume” și a numit-o ”divină iubită, amantissima, mia diva”.
Nu e sigur că Leonardo da Vinci nu a fost confidentul unei pasiuni străine, și nici că, potrivit spiritului epocii sale, nu s-a ”jucat cu superlativele”. Dar, pentru că, în vremea aceea, a consemnat într-un caiet că ”Amorul învinge orice” – adăugând însă și observația că și-a ales în mod greșit obiectul patimii sale -, se poate presupune că sentimentele care inițial l-au năpădit ca din joacă, pe parcurs s-au transformat în dorință erotică și în înflăcărare. Și încă și mai cert e că Leonardo da Vinci, în pofida scandalului senzual din tinerețe, nu devenise totuși un misogin, fiind încă adânc mișcat de grația naturală a unei femei.
Portretul Ceciliei Gallerani – deși documentele care să confirme ipoteza aceasta lipsesc -, înfățișând un fel de soră mai mică a Monei Lisa, sau o ”copilă stricată, devenită prea timpuriu femeie” -, și părând a reprezenta nu altceva decât tabloul ”Doamna cu hermina” (deși nici despre acesta nu se știe bine dacă l-a pictat Leonardo da Vinci sau asociatul său, Ambrogio de Predis) -, întărește ideea că, totuși, din punct de vedere emoțional, Leonardo da Vinci începea să își revină. Dar această revenire îi era dublată de un soi de teamă, sau de o mare prudență în relațiile cu semenii săi și, întrucâtva, afișând această rezervă, se pare că a avut dreptate, deoarece, deși, mai târziu, executând îngerul din pictura ”Fecioara între stânci”, el i-a atribuit acestuia trăsături ale Ceciliei Gallerani, cu ovalul prelung al feței, cu bărbia ascuțită și cu o expresie lascivă de
așteptare, amanta lui Lodovico Sforza, preocupată doar de propria ascensiune în viață, nu l-a ajutat niciodată să devină pictor oficial sau slujbaș al curții de la Milano. Acum, Leonardo da Vinci trăia din ceea ce obținea pe diferite portrete comandate de anonimi, asigurându-și existența – atât a sa, cât și a ucenicilor săi -, ca un meșteșugar. Dar n-a pierdut timpul.
În anii aceștia de așteptare a făcut numeroase schițe pentru un sfânt Ieremia în deșert, a alcătuit opt proiecte pentru un sfânt Sebastian, a desenat capete de adolescenți și de fete dar, mai ales, și-a întocmit un fel de inventar al tuturor lucrurilor care îl pasionau, și care îl inspirau artistic, ceea ce l-a ajutat să-și mențină echilibrul spiritual. Și, desigur, s-a transformat. Nu mai voia să aibă de-a face cu cei săraci, căpătase o adevărată aversiune pentru mizerie, începând să simtă nevoia de lux, de haine scumpe, din satin și catifele, de parfumuri bune și de compania unor oameni avuți. Doar frumusețea pe care o aprecia din instinct, și o dorea visceral, îl mai lega de cel ce fusese până atunci.
În toiul acestei așteptări agasante, Lodovico Maurul i-a încredințat, în sfârșit, comanda unei mari lucrări și Leonardo da Vinci, pregătindu-se a picta ”Cina cea de taină”, a început prin a-și executa niște schițe, dar și prin a-și aduce modele în atelier. Deși simțea nevoia de lux, el însuși dormea într-o odăiță – pretextând că încăperile vaste îi facilitau tendința cugetului de a i-o ”lua razna” -, mânca mai mult vegetale și se dădea ca exemplu învățăceilor săi, cărora le predica virtuțile unui trai cumpătat, auster până la a duce lipsuri. Nu era zgârcit – existând chiar legende despre o presupusă ospitalitate a sa -, însă își nota conștiincios ceea ce cheltuia pentru pâine, pentru zarzavaturi și carne, dar și pentru menajera care îi îngrijea gospodăria.
O femeie care s-a ocupat de casa lui a fost o anume Lucia, apoi o alta, tot o persoană simplă, numită Caterina, sosită în gospodărie la 16 iulie 1493. Această Caterina însă – care nu avea în comun cu mama lui Leonardo da Vinci decât frumosul nume -, s-a îmbolnăvit și, transportată la spital pentru a primi îngrijiri, a murit.
Ca semn de apreciere pentru fosta lui servitoare, Leonardo da Vinci, deși nu era bogat, i-a plătit cheltuielile de înmormântare (destul de mari) în întregime, ceea ce dovedește că singurătatea lui nu era o consecință a avariției, sau a misoginismului, ci doar o condiție a împlinirii profesionale – un fel de extensie a preocupărilor lui.
Autoclaustrat, lui Leonardo da Vinci părea a-i fi scârbă de oameni, devenind tot mai solitar și tot mai tăcut. Lucra permanent, având, pe lângă profesia de pictor, și preocupări științifice, și inginerești, dar nimic din frenezia lui nu îl putea apropia de contemporani, pe care, în marea lor majoritate, îi detesta. De câtva timp, îl adusese sub acoperișul său, printre ceilalți elevi, pe tânărul Gian Giacomo Caprotti de Orene, poreclit Salai – un băiat ”răpitor de frumos”, cum s-a exprimat Vasari -, ”și de plin de grație, cu părul mare și buclat, care îl încânta pe Leonardo”. Și îl încânta deoarece vedea în el ”frumusețea ideală pe care încerca s-o fixeze în desene sau în picturi”. Dar Salai, intuind că Leonardo da Vinci ținea enorm la el, a început, în primul rând, să profite de bunătatea protectorului său, cerându-i bani pentru veșminte, apoi, foarte curând, s-a obișnuit să se recompenseze și în alt chip, mai puțin moral, furând, pur și simplu, ceea ce îi trebuia. Leonardo da Vinci însă i-a trecut cu vederea aceste scăpări, căci, conform biografilor săi, Salai – după toate probabilitățile -, i-a fost nu numai elev și model, ci și amant; un amant foarte tânăr, efeminat, vanitos, pișicher, alintat și disprețuit în același timp, dar care și el a răspuns sentimentelor lui Leonardo da Vinci cu aceeași afecțiune.
Pe vremea aceea, curtea de la Milano era dominată de personalitatea extraordinară a Isabellei d”Este, o femeie cultă, atrăgătoare, devenită – datorită interesului pe care îl manifesta pentru artă – o adevărată legendă încă din timpul vieții, motiv pentru care nimeni nu ezita s-o numească ”prima doamnă a lumii”. Or, tocmai acestei făpturi deosebite talentul ieșit din comun și știința, dar și prezența umană a lui Leonardo da Vinci, pe care l-a văzut foarte des la Seniorie, i-au devenit necesare – dar necesare într-un mod ”personal și pătimaș” care abia putea fi drapat sub aparențele unei aristocratice bunecuviințe.
Formal, doamna Isabella d”Este pretexta că dorea să dobândească de la Leonardo da Vinci doar un tablou pictat de mâna lui (pe care, în cele din urmă, neobținându-l, în pofida stăruințelor ei, l-a suplinit cu portretul împrumutat, pentru un timp, de la chiar posesoarea acestuia, doamna Cecilia Gallerani). În realitate însă celebra doamnă, admirându-l sincer pe Leonardo da Vinci, atât ca artist, cât și ca om, se considera egala lui și, prin urmare, având pretenția că îl înțelege, nu voia altceva decât să se apropie mai mult de el, pentru a realiza – credea ea – o comuniune spirituală. Or, în vederea îndeplinirii acestui scop, când a putut, ea l-a înconjurat pe Leonardo da Vinci cu protecția ei (de pildă, după prăbușirea familiei Sforza, când l-a ajutat să se instaleze la Mantua), și l-a ”asaltat” continuu cu admirația și cu afecțiunea ei, folosind același și același pretext: dorința de a fi imortalizată de el într-un tablou.
Leonardo da Vinci a simțit însă că sub masca de insistență nedescurajată se ascundea altceva – poate o nevoie de a se insinua în intimitatea unui mare artist – și, ani la rând, cu o asprime abia cosmetizată de formulele de politețe, a tot amânat să-i promită ceva tranșant. Dar nici doamna Isabella d”Este nu s-a resemnat. Ignorând în totalitate refuzul lui, ea s-a încăpățânat să-l implore, să-l roage, să îi făgăduiască prețuri exorbitante în aur, să trimită mesageri către el, numai și numai pentru a-l îndupleca, și a obține de la Leonardo da Vinci un tablou oricât de mic.
Însă Leonardo da Vinci, consecvent cu sine însuși, nu s-a înmuiat și nu a cedat, refuzând-o constant, din motive care păreau mai mult personale decât artistice sau de conjunctură.
În 1498 Leonardo da Vinci a terminat, în sfârșit, de pictat celebrul tablou ”Cina cea de taină”, uimindu-și, datorită noutății și perfecțiunii acestei lucrări, atât conaționalii cât și protectorii. Însă, aproape concomitent, Ludovic al XII-lea, monarhul francez, a năvălit în Milano, cucerind ducatul, și toți artiștii, înspăimântați, s-au grăbit să părăsească orașul. Atunci se pare că a dispărut modelul de ghips al calului proiectat pentru monumentul ecvestru comandat de Ludovic Maurul, distrus de către arcașii gasconi care se amuzau trăgând cu săgeți în el. Pentru a construi acel model, Leonardo da Vinci studiase caii, și diferite metode de topire a bronzului – necesare ca să toarne statuia -, executând schițe cu cai și călăreți, nu mai puțin de 16 ani. Și totuși, în toată această vreme nu realizase decât macheta calului, la cea a călărețului încă mai meditând.
După un scurt popas la Veneția – sau la ”fortăreața Italiei”, cum i se spunea -, unde însă talentul de inginer nu i-a fost apreciat de autorități, Leonardo da Vinci, în vârstă de aproape 50 de ani, s-a înapoiat la Florența, pe pământul natal, constatând cu tristețe că, între timp, familia Medici fusese izgonită de-acolo. Încă se ținea foarte drept, și avea o ținută semeață, dar îmbătrânise înainte de vreme, la chip îndeosebi, arătând ca un om obosit, cu ochii adânciți în orbite, cu riduri pe tâmple, cu părul lung, căzut pe umeri, rărit considerabil și cu privirea vie, dar glacială, ascunsă îndărătul unor ochelari. Se îngrijea în continuare de aspectul său fizic, însă, deoarece purta veșminte aflate în mare nepotrivire cu moda timpului, concetățenii îl percepeau ca pe o ciudățenie, iar când își aminteau de preocupările lui – ca pe un vrăjitor.
Leonardo da Vinci însă trăia ca întotdeauna, modest, notând în carnetele sale orice cheltuială, ca un maniac, dar străduindu-se din răsputeri să dea vieții sale o aparență de strălucire, de abundență și de lipsă de griji, angajându-și mereu slujitori și, când putea, cumpărând (foarte rar) caii care îi plăceau atât.
Totuși, nu era un om sărac. Îndată ce s-a înapoiat la Florența a depus circa 30 de mii de lire aur la muntele de pietate de la Santa Maria Novella, dar, mai ales, poseda o mare faimă, care nu l-a mai părăsit până în clipa morții. Neavând însă comenzi în exces, dar ducând același trai, cu o casă plină de ucenici, cu servitori și cu o menajeră (un mod de viață care îl costa lunar 50 de florini, sau 2500 de lire aur) și, în plus, lipsit fiind de veniturile fixe asigurate până atunci de Cesare Borgia, s-a văzut silit să retragă tot mai frecvent diverse sume din capitalul păstrat la Santa Maria Novella. În toamna lui 1503 însă, după ce, din prevedere, s-a reînscris în corporația pictorilor florentini, a primit comanda – pe care a și început să o onoreze -, de a picta ”Bătălia de la Anghiari” și, cum Senioria i-a oferit bune condiții de lucru, punându-i la dispoziție mai multe încăperi la Santa Maria Novella, dar și reparând, pentru el, sala papală, a scăpat de orice amenințare a sărăciei.
A început munca la proiectatul tablou, ca de obicei, cu un studiu aprofundat asupra cailor, care – alături de celelalte pasiuni ale sale -, l-a absorbit atât de mult încât viața personală mai întâi i s-a restrâns, apoi i-a dispărut cu totul. Din acest iureș plăcut al trudei creatoare l-a smuls tot doamna Isabella d”Este, care, în mai 1504, l-a trimis la Florența, pentru a-i reaminti lui Leonardo da Vinci că dorea un tablou de la el, pe însuși ambasadorul Mantuei în orașul-stat, Angelo del Tovaglio. Leonardo da Vinci, cufundat în lucru, a făgăduit că îi va îndeplini dorința, dar nu și-a respectat cuvântul.
Din mijlocul pasiunilor sale, atât de bizare și atât de variate, l-a scos totuși cumplita veste, sosită în toiul verii, care îl anunța că pe data de 9 iulie 1504, la 7 dimineața, s-a stins din viață Piero da Vinci, notar din Podesta, bătrânul său tată.
În vremea aceea, într-o zi, în Piazza della Trinita – unde mai mulți cetățeni, stând pe o bancă în fața palatului Spini vorbeau fals erudit despre un pasaj din Dante -, Leonardo da Vinci s-a reîntâlnit cu Michelangelo, pe care îl mai văzuse o dată, în ianuarie, în același an, când Senioria i-a adunat, în atelierul lui Michelangelo, pe toți artiștii cu faimă, pentru a stabili amplasamentul statuii aceluia, numită ”David”. Discutând între ei, oamenii l-au văzut apărând pe Leonardo da Vinci, căruia, bucuroși, i-au cerut părerea. Leonardo da Vinci însă, zărindu-l venind, la rândul lui, pe Michelangelo, i-a sfătuit, poate cam în glumă, să ceară sfaturi de la acel artist.
Michelangelo însă, care, cu statura lui măruntă, cu părul vâlvoi, cu hainele acoperite de praf, se simțea – ca întotdeauna – umilit în apropierea staturii impunătoare a lui Leonardo da Vinci, l-a repezit furios, reproșându-i apoi, cu intenții batjocoritoare, că s-a făcut de rușine, nefiind în stare să toarne un cal de bronz și, de aceea, părăsind lucrarea.
Surprins, dar și îngândurat, Leonardo da Vinci nu a mai zis nimic. Incidentul însă a trecut neobservat, căci, nu târzie vreme, ajutat mai mult de propria faimă decât de recomandări, datorită pictorului Filippino Lippi, care a renunțat el însuși la un contract, în favoarea lui Leonardo da Vinci, acesta din urmă s-a învoit cu călugării de la mănăstirea Annunziata să execute un tablou pentru altar, începând, de altfel, numaidecât să schițeze lucrarea ”Sfânta Ana”. Mai apoi, Cezar Borgia l-a numit inginer șef al fortărețelor autohtone și, în această calitate, Leonardo da Vinci a proiectat un canal de săparea căruia s-au și apucat 2000 de muncitori. Dar, la final, s-a descoperit că se comisese o eroare de calcul la nivelare, canalul s-a dovedit nefuncțional și Soderini, responsabil cu plata, a refuzat să-i mai livreze lui Leonardo da Vinci vreun ban.
Peste puțină vreme regele francez Ludovic al XII-lea a intrat în Milano și Leonardo da Vinci, trist și însingurat, înfrânt de înseși proiectele lui, a înțeles – dându-i, poate, dreptate lui Michelangelo și justificându-i reproșul – că, din pricina eșecului precedent, și a stării de lucruri care se înrăutățea, nici ”Bătălia de la Anghiari” n-o va putea termina. De aceea, înainte de a părăsi Florența pentru totdeauna (lăsând, de asemeni, neisprăvite, laolaltă, poate, cu alte picturi, tabloul ”Sfânta Ana” și portretul Giocondei), s-a îngrijit și și-a achitat obligațiile contractuale în întregime, și abia apoi a pornit spre Milano, unde, încă de la început, a găsit găzduire la contele de Chaumont.
Era în anul 1506 – an care a mai avut o semnificație, căci atunci l-a primit Leonardo da Vinci ca elev în atelierul său, pentru a-i preda pictura, pe contele Francesco Melzi, fiul unui aristocrat din Lombardia, care, deși nu avea un talent deosebit pentru artă, era atât de sensibil, de manierat și de devotat maestrului său încât, în scurtă vreme, a căpătat, în sufletul lui Leonardo da Vinci, același loc ocupat de poznașul Salai, devenindu-i ”bătrânului” absolut necesar.
Peste un an însă francezii au plecat din Milano, în oraș întorcându-se triumfător fiul lui Ludovic Maurul, și Leonardo da Vinci, temându-se de a nu fi calificat drept trădător, s-a mutat la Roma, însoțit de Salai și de Francesco Melzi, unde Giuliano de Medici, fiul lui Lorenzo Magnificul și fratele Papei Leon al X-lea, l-a luat imediat sub protecția sa. Tot atunci l-a reîntâlnit pe Rafael, care îl respecta atât de mult încât în tabloul său ”Școala din Atena” i-a atribuit trăsăturile lui Leonardo da Vinci însuși personajului din centrul lucrării, și anume lui Platon.
În 1507, murindu-i unchiul, Francesco Vinci (rudă cu el prin alianță, căci era fratele primei soții a tatălui său), Leonardo da Vinci s-a ales cu o moștenire lăsată prin testament de defunct, însă familia, sub pretextul că Leonardo da Vinci era copil ilegitim, a atacat testamentul. Leonardo da Vinci însă era atât de notoriu, și avea deschise atâtea uși încât și-a îngăduit să-i sugereze a interveni pentru el pe lângă judecători – obținând lesne această favoare -, însuși regelui Franței, Majestății Sale Ludovic al XII-lea.
Acum îl preocupa foarte mult – la fel ca în tinerețe – anatomia omului și, pentru că rămăsese în relații excelente cu călugării de la spitalul Santa Maria Novella, a dobândit permisiunea acestora de a face autopsii chiar și persoanelor decedate de moarte bună, efectuând, în total, 30 de asemenea operații macabre. Dar interesul său pentru moarte a oripilat opinia publică și, curând, nedorind să i se lezeze prestigiul, Papa Leon al X-lea, oricât de mult ținea la Leonardo da Vinci, le-a cerut călugărilor să-i interzică acestuia accesul în spital.
Cu toate acestea, Leonardo da Vinci se închidea în laboratorul său și fierbea ierburi, sau construia instrumente misterioase, notând apoi totul în carnetele lui cu o scriere de neînțeles, care i-a sporit faima de vrăjitor.
În 1516 însă Giuliano de Medici a murit subit și Leonardo da Vinci, lipsit de protecție, s-a reîntors la Milano – recucerit de curând, în urma bătăliei de la Marignan, de noul rege al Franței, Francisc I -, unde, deși era bolnav, depresiv, cu brațul drept paralizat, regele – care, din prea mare cinste pentru geniul lui, se îngrijise să i se acorde o pensie substanțială – i-a făcut o ofertă de a-i picta un tablou, iar Leonardo da Vinci a acceptat-o. Pentru aceasta, s-a stabilit în Amboise, la ferma Cloux, proprietatea sorei regelui, Margareta, ducesă de Alencon, viitoare regină de Navarra, unde, într-o atmosferă de înaltă elevație spirituală, lucrând intens, cu brațul stâng, a terminat tabloul ”Leda” (”un imn adus voluptății, tulburătoare uniune între peisaj, animalitate și natura feminină”, cum a observat cineva), dar a întocmit și planuri de castele, sau de secare a mlaștinilor din Sologne și a organizat serbări. Îl pasiona într-atât zborul muștelor, cu oprirea lor în aer, dar și al păsărilor încât, satisfăcut de ceea ce descoperea, a notat în carnetele sale: ”Dragostea față de orice lucru e fructul cunoașterii”. Dar era cuprins și de elanuri funeste și, ca întotdeauna în această stare – sporită, poate, și de așteptarea unor noi comenzi, care nu mai veneau -, pentru a se revigora, își imagina, tumultuos, ca de atâtea ori, prăpăduri uriașe, vedenii de groază, calamități și cataclisme, provocate de lumea care se prăbușea, bicisnică și neajutorată, pradă unui dezastru total.
La 14 iunie 1518, bătrân și bolnav, dar încă dornic de viață, vegheat de Francesco Melzi și de Salai, a simțit că organismul îi putea ceda oricând, însă nu s-a speriat, ci a notat cu încrâncenare în carnetele sale: ”Voi continua”.
Totuși, în iarna următoare – când Salai era plecat la Milano, să-și construiască o casă pe proprietatea stăpânului său -, parcă presimțindu-și sfârșitul, și-a scris testamentul, organizându-și cu grijă, până în cele mai mici amănunte, propria înmormântare. Și, într-adevăr, a murit în ziua de 2 mai 1519, într-o încăpere a castelului Cloux, privit de Francesco Melzi și de Batista de Villanis, un servitor adus de la Milano. Ca pentru a-i respecta dorința de a se ține departe de orice femeie – cum procedase, ostentativ, în tot timpul vieții -, în clipa când Leonardo da Vinci a închis ochii pentru vecie, Mathurine, slujnica franțuzoaică desemnată să îl îngrijească, nu se afla în odaie.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!