Legea atracției universale, enunțată de omul de știință englez Isaac Newton în 1687, în lucrarea ”Principiile matematice ale filozofiei naturale”, ca urmare a asimilării studiilor lui Galilei, are, fără îndoială, o importanță covârșitoare pentru umanitate, deoarece, în virtutea efectelor ei, s-a putut accepta existența sistemului heliocentric. Dacă s-ar face abstracție de formulările acestei legi, care sunt teoretice și nedemonstrate, atunci universul și-ar schimba configurația, redevenind limitat, imobil, lipsit de galaxii și de spațiu cosmic, cu Pământul în centrul lui, așa cum religiile, susținătoare ale geocentrismului, l-au promovat mii de ani.
Inventată pentru a armoniza ideile lui Newton despre realitate cu observațiile despre mișcarea planetelor ale astronomului german Johannes Kepler, afirmate la începutul secolului 17, această lege proclamă așa: Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientate pe direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri. Apoi, în expresia matematică a acestei legi s-a introdus o valoare nouă, care reprezintă coeficientul de proporționalitate, a fost notată cu ”G” și i s-a dat numele de constanta atracției universale.
Cele trei legi ale lui Kepler, la rândul lor – primele două publicate în 1609, în ”Astronomia nova”, iar următoarea în 1619, în lucrarea ”Harmonices mundi” -, au avut ca fundament datele culese, printr-un telescop din vremea aceea, de astronomul danez Tycho Brahe, despre orbita planetei Marte – corp ceresc care, în treacăt fie spus, exceptând o serie de fotografii trucate, în care e prezentat fantezist, a rămas la fel de necunoscut în ziua de azi ca și atunci.
Dar teoriile empirice emise pe o temelie atât de șubredă nu s-au confirmat niciodată, punând, pe măsura trecerii timpului, și a apariției a noi metode de cercetare, dar și a unor ipoteze veridice, tot mai mult în pericol accepția, ca percepție, a unui univers heliocentric, iar demonstrarea existenței unei lumi infinite, constituită din galaxii, ale cărei componente se rotesc perpetuu, impulsionate nu se știe de ce, sau de către cine, aflate la distanțe enorme, și în durate de timp abracadabrante, stabilite discreționar, a devenit atât anevoioasă, cât, mai ales, necesară; absolut necesară. De ce?
Deoarece, dacă sistemul heliocentric ar sucomba subit, conscințele, pentru omenire, ar fi catastrofale, afectând cumplit națiunile atât economic și social, cât și moral: știința oficială s-ar prăbuși, cu întreg cortegiul ei de derivate, trebuind înlocuită – dar, până atunci, inducând un nihilism fioros -, ierarhiile erudiților s-ar nărui, mulți învățați venerați zeci și sute de ani impunându-se a fi coborâți de pe piedestaluri, academiile ar necesita o restructurare.
Dar s-ar schimba și cursurile de învățământ, mulți profesori ar rămâne șomeri, institutele de cercetare s-ar zgudui, editurile ar suporta un șoc financiar, căruia, probabil, foarte multe nu i-ar supraviețui, programelor de cercetare li s-ar stopa alocarea de fonduri, industrii întregi, legate de explorarea spațiului cosmic, ar da faliment – pe scurt, s-ar instaura un haos generalizat, în care cei mai perdanți ar fi afaceriștii, adică oamenii care, în diverse domenii, ”pompează” bani; iar asta, nici bogații lumii, nici cei puternici, nici cei care nu trăiesc decât pentru a-i aservi pe alții și a deține supremația nu pot tolera; nu au voie să tolereze, deoarece, dacă ar îngădui o asemenea radicală reorganizare li s-ar primejdui existența însăși. De aceea, atâta timp cât pe pământ vor fi combinații aducătoare de mari profituri, și interese financiare, și politice, și militare, și de altă natură, asemănătoare, mânuitorii din umbră ai ”mersului lumii” vor face orice le va sta în putință ca lucrurile să nu se schimbe, pentru a nu-și periclita statutul. Or, vital pentru ca situația să rămână încremenită e tocmai sistemul heliocentric – care, prin imensitatea lui, atât spațială, cât și temporală, îi îndepărtează, în mod fatal, pe oameni de Dumnezeu, inoculându-le convingeri false, precum că viața a apărut din neant, că ei înșiși sunt rezultatul unei întâmplări, că trăiesc fără să știe de ce și că, după moarte, se vor afunda în neființă – și, deci, trebuie susținut cu dovezi – dacă nu reale, cel puțin scornite.
Însă născocirea unor probe veridice, care să documenteze existența unui univers atât de bizar, cu componentele aflate într-o învârtire constantă, cu o viteză mereu sporită – fără să se țină cont că, la un prag anume al acelei viteze crescute direct proporțional cu mărimea corpurilor angrenate în presupusa mișcare, universul material s-ar dezintegra -, l-a pus în încurcătură, încă de la început, chiar și pe autorul legii atracției universale, care, fără să bănuiască măcar ce urmări teribile vor avea atât descoperirea sa, cât și indiscreția, i-a confiat întâi lui Henry Oldenburg, într-o scrisoare din 1675, apoi lui Robert Boyle că, încercând să ”plaseze” gravitația – pentru a o explica – în relație cu însuși eterul susținut de adepții geocentrismului, a presupus că atracția universală ar fi provocată de o condensare care – potrivit cuvintelor sale – ”provoacă un flux de eter cu o subțiere corespunzătoare a densității eterului asociată vitezei crescute de curgere”.
Totuși, nici el nu avea convingerea că aceste afirmații ar exprima adevărul – deoarece, în definitiv, în afară de efectele presupusei forțe gravitaționale nu aflase nimic, nu-și putea lămuri ce anume provoca acele efecte -, așa că în 1713 a recunoscut în mod public: ”Încă nu am descoperit motivul acestor proprietăți ale gravitației din fenomene și nu inventez ipoteze”. În sinea sa însă – cum au mărturisit mai târziu prietenii săi Nicolas Fatio de Duillier și David Gregory, cărora li s-a confesat -, era încredințat că gravitația se bazează direct pe influența divină și, în 1717, dorind cu tot dinadinsul ca teoriile sale să concorde cu legile mișcării, emise de Kepler, a propus o altă teorie a atracției universale mecanice prin eter.
Dar nici aceasta nu a avut succes, fiind aspru criticată de fizicieni, dintre care – mai târziu, când a luat cunoștință de ea -, însuși Maxwell i-a reproșat că în modelul ”hidrostatic” propus ”solicitarea pe care trebuie să presupunem că există în mediul invizibil este de 3000 de ori mai mult decât cea pe care cel mai puternic oțel ar putea să o sprijine”.
Și, pentru că în lipsa unor rezultate convingătoare, care să confirme existența netăgăduită a gravitației, sistemul heliocentric ar fi colapsat, goana pentru a demonstra viabilitatea atracției universale a continuat. Însă, oricât s-au străduit fizicienii, și oricâte fonduri s-au cheltuit, nimeni nu a descoperit, niciodată, nimic – nici cel mai mic indiciu, nici cel mai infim semnal.
Pe la mijlocul anilor 1960 situația, deja cronicizată, a început să devină presantă, astfel încât, utilizând acum tehnologie modernă, savanții și-au continuat căutările, pretinzând chiar, destul de curând, și exprimându-și părerile în presa vremii, că au obținut rezultate.
Astfel, în comunicate preluate de jurnaliști, și mediatizate prompt, s-a anunțat apăsat că experimentatorii în domeniul gravitațional au efectuat, cu succes, ”măsurători de înaltă precizie ale deviației și întârzierii radiației electromagnetice în câmpurile gravitaționale, precum și deplasarea frecvenței spre roșu-albastru”. Aceste teste – s-a specificat -, au confirmat valabilitatea teoriei relativității generale a lui Einstein în zona non-ondulatorie pentru câmpul gravitațional slab.
De asemeni, în cadrul aceluiași program, desfășurat neîntrerupt până la începutul anilor 1990, s-a anunțat că s-a reușit ”detectarea interacțiunii gravitaționale neliniare a maselor (prezisă și de relativitatea generală) observată în schimbarea formei impulsurilor electromagnetice de la un pulsar întârziat în câmpul gravitațional al unei stele neutronice însoțitoare”, dar și că ”s-a confirmat indirect existența radiației gravitaționale prin măsurarea precisă a mișcării a două stele neutronice apropiate”.
Ca urmare a acestor observații, deci, cercetătorii au afirmat că ”relativitatea generală a obținut o bază experimentală solidă pentru câmpul gravitațional slab”.
Dar, în primul rând, în comunicatele oamenilor de știință s-a strecurat o eroare majoră, deoarece au utilizat, pentru a concluziona, efectele unei forțe recunoscute, autentice și demonstrate – adică electromagnetismul -, în raport cu ceva inexistent – respectiv cu ”câmpul gravitațional”, care e doar un concept teoretic -, apoi înseși experimentele, în întregime, au fost caduce, deoarece s-au axat pe validarea unui model teoretic presupus și nu pe un fenomen real. În plus, concentrarea experimentelor asupra unui pulsar și a unei stele nu s-a dovedit inspirată, deoarece nici o metodă de a localiza aceste corpuri cerești în ”spațiul cosmic” nu are o acuratețe totală, toate generând aproximații de cel puțin 25 %. În consecință, deoarece nu se bazau pe nimic, pretinsele rezultate nu au interesat pe nimeni, însă teoria relativității generale, emisă de Einstein – deoarece, totuși, susținea existența unui univers heliocentric -, nu a fost abandonată total. (A pierdut însă disputa cu ”lumea cuantică”, în care pur și simplu gravitația nu-și are locul).
S-a prezumat, deci, că modelul gravitațional ar fi determinat de niște ipotetice particule fără masă, cunoscute ca gravitoni, care ar explica acțiunile de mișcare și de cădere a corpurilor.
Dar nici existența gravitonilor nu a fost demonstrată, și nici faptul că gravitonii ar fi lipsiți de masă nu este cert.
S-a mai speculat că gravitonii s-ar constitui din bucle de energie, însă, cum nici această presupunere nu s-a confirmat, doi fizicieni americani – respectiv Oskar Klein și Theodor Kaluza -, observând că gravitația nu se formează, ca alte forțe, prin schimb de particule, au emis ipoteza că atracția universală ar putea funcționa ca o particulă în dimensiuni suplimentare, în afara celor spațiale (adică lățime, lungime și înălțime) și a celei de timp, sau de durată, dar și această părere s-a dovedit greșită.
Și atunci, disperați, totuși, să demonstreze că gravitația e un fenomen real, și că, prin urmare, universul e heliocentric – deoarece numai acest sistem poate păstra starea actuală de lucruri, menținând pe profit atâtea mari interese -, reprezentanții științei oficiale au scos de la naftalină un experiment aproape uitat, despre care s-a mai vorbit cândva, dar care a fost socotit ca irelevant. Și anume, pentru a valida cu orice preț existența atracției universale, au declarat că presupusa constantă ”G” – pe care nimeni nu a descoperit-o până acum -, din formula newtoniană de bază, a fost totuși măsurată, în premieră, încă din 1798, de ilustrul savant britanic Henry Cavendish, în cadrul unui experiment efectuat cu o balanță de torsiune. Aceasta s-a întâmplat la 71 de ani după decesul lui Newton și se pretinde că a determinat ”cu acuratețe” misterioasa constantă G.
Henry Cavendish însă nu a intenționat niciodată să măsoare constanta G – care, dacă existența i-ar fi fost confirmată, ar fi stabilit că forța gravitațională se manifestă, la distanță, prin intermediul câmpului gravitațional, în condițiile în care câmpul gravitațional (descriind forța gravitațională care acționează asupra unui obiect în orice punct dat din spațiu, pe unitatea de masă) este, în cele din urmă, un câmp vectorial -, ci a vrut doar, potrivit expresiei proprii, să ”cântărească lumea”, iar experimentul său – lipsit, de altfel, de o relevanță științifică deosebită -, s-a desfășurat așa:
Slujindu-se de un dispozitiv cu bile de plumb suspendate pe un suport, domnul Cavendish a măsurat forța resimțită, sub influența așa-zisei atracții gravitaționale, de o bilă de plumb de mici dimensiuni la impactul ciocnirii cu o altă bilă de plumb, cu o masă mai mare. Apoi a comparat rezultatul cu forța cu care bila de plumb mai mică era – chipurile – atrasă de către Pământ (cu alte cuvinte, cu greutatea ei) și a dedus, fără a mai fi obligat să cunoască valoarea constantei gravitaționale G, de câte ori este Pământul mai mare decât bila mai voluminoasă de plumb. Și, deși testul lui Cavendish a ignorat forța care atrage lucrurile în jos, în virtutea densității lor – adică magnetismul -, dar și rezistența aerului care micșora oscilațiile bilelor, și forțele electromagnetice de atracție dintre bile și dintre bile și pământ, iar acuratețea instrumentelor de la sfârșitul secolului 18 era departe de a facilita rezultate corecte, luând de bun acest experiment, oficialii contemporani, interesați în a afirma că gravitația are ființă, pentru a susține existența universului heliocentric – și, implicit, pe marii lui profitori -, au afirmat, fără să tresară măcar, că domnul Cavendish a demonstrat nici mai mult nici mai puțin decât existența atracției universale, iar teoria nedemonstrată a lui Isaac Newton a căpătat statut de lege.
Presupusa gravitație însă e contrazisă flagrant de realitatea însăși, care, prin mii de exemple, îi atestă inexistența. Una dintre dovezi o furnizează experimentul balonului umplut cu heliu, care, lăsat liber în aer, ar trebui să fie atras de Pământ, deoarece masa sa, în raport cu masa Pământului, este infinit mai redusă, dar el se înalță mereu către cer.
Legea atracției universale însă nu oferă explicații nici pentru sistemele complexe, neputând da nici o lămurire despre procesul de constituire a unui uragan (sau sistem), care este produsul exclusiv al forțelor generate și exercitate de temperatură și presiune asupra densității maselor de aer care compun sistemul, dar nici nu-l poate descrie matematic. De asemeni, îi e imposibil atât să elucideze interacțiunea dintre mai multe corpuri (deoarece calculul tuturor forțele care ar exista între N+1 obiecte din univers depășește capacitatea ecuației forței gravitaționale), cât și modul în care atracția universală ar acționa la distanță.
Nici cum se ”orientează” Luna pentru a ”percepe” prezența Pământului și a fi atrasă în direcția acestuia, nici de ce Luna nu este atrasă de Soare – care, având o masă mai mare, se zice că atrage Pământul -, nu pot fi explicate de gravitație. La fel, căderea ploii pe sol nu se explică prin fenomenul atracției universale, ploaia căzând pe pământ deoarece, în raport cu densitatea aerului, densitatea picăturilor de apă este mai mică, ceea ce le face mai grele. Pe scurt, fiindu-i imposibil a demonstra aceste lucruri, reiese, evident, că gravitația nu este o forță reală, ci doar un model teoretic, total eronat și nedemonstrat.
În schimb, efectul electromagnetic asupra presiunii – care însă ar postula existența unui pământ plat și imobil, acoperit de firmament, situat în centrul unui univers limitat -, e cât se poate de adevărat și, fiind preconizat teoretic încă din 1871 de fizicianul James Clerk Maxwell, apoi, în 1876, de Adolfo Bartoli, apoi demonstrat prin măsurători de rusul Pietr Lebedev în 1900 și de Ernest Fox Nickols și Gordon Ferrie Hull în 1901, a dobândit calitatea de fenomen valid și produce efecte.
Lumina – a declarat Maxwell -, face parte din spectrul undelor electromagnetice și transportă impuls, iar prin aceasta creează asupra obiectelor iluminate o radiație luminoasă sau o presiune. Dacă radiația luminoasă este reflectată în întregime de obiect, realizând o reflexie totală, impulsul devine dublu față de cazul când este absorbită de acel obiect. Măsurătorile în aceste teste s-au efectuat cu balanța de torsiune a lui Cavendish și au condus la obținerea unor valori foarte apropiate de cele prezise teoretic de Maxwell.
Deci, în cele din urmă, prin experimentul lui Cavendish s-a evaluat presiunea, și nu ceva ce nu există – adică atracția universală -, la fel cum testele realizate cu tehnologie modernă, pe la jumătatea anilor 1960, au evidențiat efecte ale electromagnetismului, și nu ale gravitației. În plus, de mai bine de o sută de ani s-a descoperit că materia, toată, se constituie din energie – adică din fotoni, sau din lumină -, care lumină, precum s-a demonstrat, exercită presiune. Și, nu în ultimul rând, forțele electromagnetice, determinate sau conținute în mod direct de lumină, produc efecte calificate ca științifice – adică observabile, măsurabile și verificabile.
De pildă, cercetătorii de la MIT au acoperit un strat transparent de silicon elastic cu un material special echipat cu mii de ”perișori” metalici care se mișcau datorită unui câmp magnetic (fiecare ”perișor”, construit din nichel, având dimensiunile unui sfert din grosimea unui fir de păr).
Apoi, creând un câmp magnetic și activând acești ”perișori”, au observat că, odată cu modificarea câmpului magnetic, ”perișorii” își schimbau și ei orientarea, influențând lichidul cu care se aflau în contact să se deplaseze în direcții neașteptate, luând-o, incredibil, chiar și ”în sus”. Astfel, deturnând direcția curgerii lichidului, s-a realizat și modificarea cantității de lumină care trecea prin acel material transparent.
Invenția însă, deși e nouă, are numeroase corespondențe în natura înconjurătoare, asemenea structuri dinamice, incluzând suprafețe acoperite cu peri deși pentru direcționarea materialelor solide sau lichide, existând pretutindeni; în mucoasa nazală, de pildă, prevăzută cu cili, care, mișcându-se înainte și înapoi, îndepărtează particulele de praf și alte corpuri străine.
În baza aceleiași logici, fizicianul Jinha Lee a realizat, în laborator (folosindu-se de un motor electric pe trei axe, un electromagnet, câteva camere video și proiectoare), un mediu ”cu gravitație zero” (sau lipsit de presiune), în care, plasând o bilă în câmpul electromagnetic, a ținut-o suspendată mai multă vreme, demonstrând încă o dată că forța practicată de densitatea corpurilor – sau de presiune – poate fi, prin eliminarea presiunii exercitate de masă, influențată de electromagnetism.
Or, cum toată materia din univers e creată din energie – conform teoriei relativității elaborate de Einstein -, iar energia nu e altceva decât lumină – adică fotoni, din spectrul undelor electromagnetice, transportatori de impuls, pretabili a se schimba, potrivit principiilor elementare ale fizicii cuantice, din unde de probabilitate în particule materiale, a sosit poate timpul ca modelul ipotetic al gravitației, neconfirmat în domeniul practic, să dispară dintre fenomenele fizice și să lase locul a ceea ce există, de fapt: unui tip de explicație bazată pe o combinație între elemente ale fizicii mecaniciste și concepte ale fizicii cuantice, respectiv între presiune, electromagnetism și proprietatea particulelor de a se autoorganiza, de a se așeza autonom într-un sistem.
Altminteri spus, empiric vorbind, Pământul are capacități de magnet, despre ale căror origini însă savanții nu au aflat niciodată nimic, cum nu au aflat nici de ce Pământul este magnetizat. Apoi, e de amintit că lumina – sau sursa componenței tuturor lucrurilor din lumea aceasta – se constituie, precum se știe, din unde de probabilitate, sau din fotoni, care, intrând în colaps, sub acțiunea unui observator uman, se transformă instantaneu în particule materiale. Acestea, interacționând între ele, formează quarcuri; din quarcuri se compun neuroni și protoni, care, influențându-se reciproc, alcătuiesc un nucleu. Dacă acestui nucleu i se alătură mai mulți electroni se ajunge la a se forma un atom, iar din mai mulți atomi se constituie o moleculă. Aceasta e structura materiei, simplificată, având însă ca fundament, păstrate în însăși ființa ei, proprietățile vitale ale fotonilor – dar și capacitatea de a comunica permanent cu un spirit etern, numit ”Conștiință Supremă”, care, la începutul lumii, a generat fotonii și i-a tutelat.
O proprietate a corpusculilor subatomici poartă denumirea de ”entanglement cuantic” (sau ”încurcătură”, cu aproximație), și constă în faptul – ciudat și aparent incredibil, neexplicat încă de cercetători -, că particulele ”împerecheate” rezonează perfect unele cu celelalte, ca și când ar fi conectate în mod direct, indiferent de distanța care le separă.
Altă proprietate, tot atât de bizară, se manifestă vizibil când atomii își modifică starea (adică își schimbă spinul), transformându-și statutul cuantic și emițând energie sub formă de lumină. Atunci, cuantele constituente, interacționând, o fac ca și cum ar fi dirijate de cineva, ca și cum un ”întreg” sau o forță – sau chiar o conștiință – le-ar coordona, iar ele s-ar supune docile, recompunând sistemul. Această caracteristică, prezentă pretutindeni în univers, produce impresia copleșitoare că fiecare undă de probabilitate, sau cuantă, sau particulă materială răspunde prompt unei comenzi.
Pe de altă parte, în fizica mecanicistă, în orice sistem poziția unui atom este conferită de densitatea acelui atom în raport cu densitatea mediului din jurul său, dar și de schimbările din cadrul acelui mediu, determinate de magnetism, de temperatură și de electricitate.
Și, în sfârșit, atmosfera terestră se află sub firmament, care o delimitează – adică sub un fel de cupolă, sau într-un sistem închis -, iar în aceste condiții e ușor de explicat de ce, de pildă, datorită presiunii interioare (de natura oricărei alte presiuni dintr-un recipient acoperit), norii și ceața – ale căror molecule sunt de 800 de ori mai grele ca ale aerului -, stau suspendați în văzduh, sau de ce – ori cum – în atmosfera însăși straturi de gaze mai grele se află poziționate deasupra unor straturi mai ușoare de gaze.
Or, acum devine clar de ce toate elementele posesoare de masă – care, provenind din lumină, conțin în constituția lor proprietăți electromagnetice -, au tendința, datorită capacității cuantice de organizare autonomă, să se îndrepte natural către un ”jos”, să ”cadă” către Pământul puternic magnetizat. (Sau, dimpotrivă, sub influența presiunii induse sub firmament, să își păstreze stabilitatea în aer, deși sunt mai grele decât acesta, ca în cazul norilor și al ceții).
Și tot acum iese în evidență că Isaac Newton – deși, pe vremea sa, alcătuirea cuantică a Universului, ca derivat al unei Conștiințe Supreme, provenit, întreg, din lumină, se cunoștea doar din religie, fără a fi demonstrată și verificată -, a fost, totuși, genial când le-a mărturisit amicilor săi că forța ale cărei efecte le-a identificat, dar nu le-a putut explica geneza, are o natură divină.
Acceptarea acestor fenomene ca legi ale existenței universului material înseamnă însă, în primul rând, a admite că lumea a fost creată de Dumnezeu, că Pământul e plat, că e imobil, că posedă un firmament și că Universul e limitat. Iar contestatarii trebuie să se grăbească și să aducă dovezi contrare, deoarece, dacă nu o fac curând, în ritmul în care tehnologia înregistrează progrese e posibil oricând ca o oarecare persoană să filmeze Pământul de foarte de sus, iar imaginile să arate că, totuși, nu are formă de sferă, ci e cât se poate de plat. Și că nu se învârtește, ci e imobil, iar Luna și Soarele nu se află la distanțe incomensurabile, ci se rotesc neîncetat chiar deasupra lui.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!